Cu respiraţia

rapidă şi întretăiată,

ochii i se pierduseră

în profunzimile întunecate

de pe cerul senin

cu stele rare

între două rânduri de ziduri.

Zgomotul

paşilor se stinsese

când buzele păreau

să vorbească de la sine

cu o parte din ochii

ce se degajau

din capul

cu o expresie adâncă

în spaţiu…

O linişte netulburată

îl învăluia

într-o plasă imensă

încercând

să-şi dea seama

de cuvintele

ce veneau pe buze

şi de lacrimile

ce se prelingeau pe faţă

fără întrerupere

cu un aer bolnăvicios

în spatele ferestrelor

să pătrundă cu privirea…

Venele

de pe frunte

i se umflau

aruncând

spre tavan

mici nori de aburi

cu o încetineală exasperantă

din respiraţia lui regulată,

scoţând

un suspin

de resemnare

cu un aer

de sfidare

a luminii

… ce urca de jos.

Simţea

cum îi curge pe gât

cu un zgomot sec,

lumina palidă

ce atingea pământul

pe ploaie

şi pe soare.

Rămas

încovoiat de şale,

sprijinindu-şi pumnul în şold,

cu stări de dezgust,

arunca priviri furibunde

din expresia blândă şi tristă.

Viaţa e aburul care pleacă…

Ca să se trezească

din vidul în care plutea,

şi-a sucit

şi răsucit

pe toate părţile

gândurile

din izolarea

şi deznădejdea sa

cu sentimentele

ce-l însufleţeau

în spectacolul mişcător

al necunoaşterii

lucrurilor vieţii

încrucişându-şi braţele.

Îşi deschidea mintea

să câştige timpul pierdut.

Absorbit

în contemplare

ca şi cum

ar fi acoperit

adâncuri de nepătruns,

buzele i se mişcau

din ce în ce mai încet

agitându-se

în aerul proaspăt al dimineţii

cu imaginile ce defilau prin faţa lui,

cuvintele i se încurcau în minte,

rămase cu gura căscată,

ar fi murit din lipsă de aer…

Fără

să se oprească,

putea vedea

în adâncurile fumurii,

îndrăznind

să privească în urmă

fără să ştie

încotro se îndreaptă

în fuga-i nebună

de vorbele

ce răsunau neliniştit

şi-l însoţeau în sinea lui.

Reluase viaţa de nomad…