şi bate ca nebuna-n piept. Voia să-l spargă

şi mă-ntrebam cine. O dădusem la înot

mai demult, să-nveţe să alerge

pe canalele trupului meu. Nu ştiu cum,

aflase de o fisură şi a plecat. Demult. Inima.

S-o fi întors

fără să-mi spună?

Să-mi spună

acum

că a obosit?

O las pe ea şi plec eu.    

aleargă sau eu prin el. Nu-mi

dau seama decât că nu-l mai am

să stau de vorbă cu mine

şi tocmai acum

când îmi pun dinţii,  

să pot

să şoptesc

(cu toată gura)

sufletului,

dar şi el a plecat. Singur. Eu.     

cu smoală cicatricile. Mă mânjeam porcăindu-mă

în noroiul din care ieşea câte un pir să-mi hrănesc

trupul mai mult mort decât viu. Să spăl satisfacţia

de pe chipul celor ce săreau în sus de bucuria

nonsensului ce roia în jurul meu. Eram mândru

de inima mea,

aşa în pioneze

cum era

(îmi demonstra trăirea).

O lacrimă mi-a scăpat din palme. Ştiam că

se…

şantier, nu puteam vorbi deloc. Aveam

mâinile ocupate cu moluz. Îmi căutam

sufletul. Se dărâmase lumea pe el

la cutremurul din mine şi ghid îmi era

(doar)

respiraţia

lui înăbuşită de patimi. Voi răzbate. 

sânge peste tot, şiroaie. Doar într-un loc  

părea o baltă. Se închegase. Era în locul

acela numit inimă unde avusese loc lupta.

Se-ngrămădiseră toţi acolo, ca furnicile

la muşuroi.

Poliţia,

salvarea,

pompierii(le era teamă să nu fie inflamabil

şi să izbucnească un incendiu),

procuratura

şi eu. Aşteptam să mă judece. Cercetau

locul faptei- trupul. Se încăieraseră

sufletul şi mintea.…

mai timid ca altul. Eu şi muza. Ne furişam

amândoi în spatele uşii, cu coada ochiului

în grădina celuilalt. Eu, după seminţe. Ea, 

după cuvintele ce le plantam. Şi aşteptam.

Aşteptam

să ne furişăm amândoi

cu privirea în acelaşi timp. 

Să ne prindem în poarta noastră.

Sigur nu ne mai dăm drumul.   

mocnit, în mine, singur şi mă dor vreascurile

atârnate beteşug peste inimă. Când şi când,

o pală de vânt mă alină. Doar atunci mă fac

(ne)văzut

mie

şi voi vă încălziţi mâinile cât ţine

şi plecaţi mai departe. Eu, îmi aştept

cremenea să mă (a)prindă

în cădere. 

de noapte (încă) persistă în urmele 

paşilor mei prin ziua scaldată

de bruma dimineţii cu ciripit în culori,

de păsări 

ce îşi anunţă zborul

şi

eu dorm pe mine.

Nu-mi găsesc locul în peisajul acesta.   

-ul nu era acel cuvânt

din dicţionar. Era tratamentul ce-mi fusese

prescris de doctorul Iluzie, să-mi trăiesc

trăirea

înainte

să se termine

efectul de seră,

de clipă aievea

şi rolul rulează

încă.      

gândul de la minte la suflet şi înapoi, cum plimbam

o minge de baschet dintr-o mână în alta şi  

nu înţelegeam de ce nu te demarci. Rămăsesem blocat

în afara terenului şi eu continuam să pasez fără

să realizez că tu fluieri la alt meci acum. Aştept

pauza dintre meciuri,

măcar

gândul

sau

mingea să (re)intre în teren.  

cu tata am stat azi pe la amiază. Banca

noastră de taifas, mă aştepta. Şi el era

acolo. În picioare. Străbătea cu privirea, 

valea din care urcam spre el. Ne-am îmbrăţişat

cu patos. Trecuse o eternitate de clipe

de când nu ne văzusem. Două zile. Şi încă

nu tăcuserăm

de ajuns

să aflăm

de ce sufletul e împrăştiat

în toate zările

şi se preface că stă ascuns în trup.     

stăteau strajă, caii păşteau iarba

aşternută la capul meu şi aşteptau nebunii

să iasă la atac după 7 zile de (taci)turn

aşezat la baza of-ului prelung, ivit într-a 8-a.

Nu l-am înţeles.

Nu ştiam de eram eu la mutare,

de era un strigăt de

atac

sau

apărare la fortăreaţa iubirii. Eram în şah.

Ştiam că orice mutare se-ntâmplă

acum, urmează

mat-ul

sau

remiza (din steagul alb…

fost întrebat cum scriu, de unde vine

ea, inspiraţia. Mă uitam după eul meu

pe lângă mine, să răspundă el

la întrebare. Nu era. Aşa că, am răspuns eu.

Muza.

Un cuvânt,

o expresie care să-mi provoace un click

şi-l pun apoi la copt în minte. Îl las să dospească, 

să se lege cu alte două, trei cuvinte, le scot pe uşa

-suflet şi le aşez pe hârtie. De aici, totul, curge

precum Dunărea pe braţe. Şi n-am minţit,…

mi-am lăsat cuvintele la tine.

Să nu fie singure.

Să le îmbrăţişeze pe ale tale.

Să simt sărutul

şi zgomotul lor în mintea mea. Ai plecat

într-o noapte pustie de stele

şi n-am simţit atunci. Încă auzeam ecoul

lor,

al cuvintelor. Acum

nimic

şi

nimic nu doare mai tare

decât tăcerea cuvintelor din tine.   

de hainele frigului, un (cu)tremur îmi străbătea

mintea ţintuită de babele ploioase. Acum

au plecat. M-au lăsat să mă bucur de ghiocei, 

singur. Dezbrăcat de mine, priveam primăvara

altora. Eram hotărât să mă angajez grădinar.

Să le stropesc  grădina. Stropitoare aveam-

ochii. Doar sită îmi mai trebuia la pâlnia-gură, să pun

cu opritor de negru sânge din mine

şi albastru

să curgă râul

din venele rămase…

broască ţestoasă a poposit în braţele

mele. Era în toamna mea. Nu apă,

nu mâncare, nu mângâiere care oricum,

nu părea să o simtă prin carapacea

împotriva lumii. Nu vroia decât să hiberneze. 

I-am pregătit culcuşul pe o piatră, într-o copăiţă

albastră să creadă că are cerul deasupra. Până

mai ieri, a dormit. Acum şi-a scos picioarele

din carapace să-noate şi ochii

i-a deschis larg.

Am fugit la…

au văzut primăvara cum înfrunzea. Şi-au trezit

hibernarea. În şir indian, au pornit

cu noaptea-n cap, să-şi repare

muşuroiul pe creste

lăsat

de

aluviunile

iernii

şi eu priveam

înmugurirea pe colinele ei.  

mereu că vrea să fie în inima mea. Nu ştia

că am luat-o din piept şi am ascuns-o

în ea şi în locul ei, am pus o pipotă. Doar

la ea se auzeau bătăile. Bate de două ori. 

Până şi capul l-am pierdut în gongul

dintre inimi. Mi-am pus un dovleac după ce

i-am dat formă. De Hallowen se întâmpla asta.

Credeam

că n-o să mă mai doară

când

îl face plăcintă.

Credeam.

Acum a plecat.

Şi tot…

snopul mă mături acum. N-am luat seama

la ce-mi spuneai cândva şi-n jurul tău,

prindeam crenguţe înmugurite de vişin.

Credeam în bogăţia de flori

strânse-n brâul tău. Îmi ziceai

că-ţi plac putrede. N-au rodit. Mă baţi

să iasă praful din mine,

să se rupă

cingătoarea ta.

Ai fi putut să-mi spui,

dar nu. Unde ar mai fi

trufia

snopului?     

cu femeile îţi vine să zici câteodată.

Greşeala noastră că tot acolo, acasă

la ele, le trimitem. Uităm din ce coastă 

au fost zămislite şi întotdeauna

pentru

că

iubesc

dumnezeieşte. 

Ne întorc capul.