Şi dacă mi-aş scoate inima din piept

Ar fi mai bine? Printre flori – ruine,

Ce vis să mai aştept?

Şi dacă aş muri peste noapte,

N-aş mai vedea prea stinsele şoapte

Cum ţipă albastru?

Şi dacă mi-aş colinda vechile vise,

Demult, în mine închise,

Fi-mi va iarăşi lumină?

Şi dacă aş uita păsările moarte?

Naşte-se-va Phoenix din nou,

Din al cenuşei ou?

Şi dacă aş străbate în genunchi

Lumea…

IV.

Jos firul ierbii –

Prin florile de cireş

Vrăbii gureşe

V.

Zbaterea frunzei

Spre băltoaca ploilor –

În crâng linişte

VI.

Maci în câmpie –

În aerul fierbinte

Stropii de ploaie

I.

Iazul nemişcat –

Spre soarele fierbinte 

Sprintul de broască

II.

Ploaie de vară –

Griul cerului opac

Peste nuferi roz

III.

Peste câmpie

Primele triluri în zbor –

Zăpezi topite

Plecarea ta a sechestrat în închisoarea nopţii

ultimul greiere al oraşului;

stins, tot mai stins, scrijeleşte liniştea de catifea.

Mirosul castanilor îmi anulează

ultima respiraţie în tubul de oxigen

ce mă hrăneşte cu amintirea ta.

Trec grăbită, cu sorţii de mână,

uitând să răspund reverenţelor medievale

ale statuilor de bronz;

doar aerul îmi aduce aproape şoapta lor

ca o bârfă uşoară a târgului:

Ai văzut-o cum arăta? Purta ploaia pe…

Peste viitura albastră a venelor ce se umflau, puhoaie,

Pe harta trupului răvăşit de chemări,

Mi-am pus cămaşă de borangic scăldat în rouă.

Cu tălpile goale am păşit în luminişul pădurii

Şi aerul rece al nopţii mi-a sărutat pe sub cămaşă,

Notă cu notă, partitura amprentelor tale de gânduri

Uitată dinadins pe pielea-mi străvezie.

Luna a apărut brusc, alunecând în decor, precum o bucată de gheaţă,

Promiţând să răcorească cerul îmbătat de dorul…

Zâne pe cărare, iele de lumină

Mi-au întins cătuşe, sufletul să-mi prindă

Că în noaptea asta, bântuit de vină,

Mistuit de doruri, prin păduri colindă.

Eu le fac cunună, flori de sânziene

Le momesc cu fluturi, ochii să nu-mi vadă

Căci de-mi port iubirea şiroind prin vene

Se vor strânge-n horă, harpii mari de pradă.

Vor călca în dansuri mire şi mireasă

Şi vor rupe-n ceruri porţi de amintire

De n-oi şti să-mi apăr taina…

în noaptea asta,

Dumnezeu îmi ține luna lămpaș

vrea să vadă ce văd

vrea să vadă că văd

sub prozaice tălpi

mă pune să mătur imperii

demult apuse

vrea să înțeleg cântec de greier

pe cărare de furnică

să pun la masa verde unicornul

și creierele înfierbântate

de politici monetare

să iert călăi contemporani

în vreme ce îmi șlefuiesc tupeul

să dojenesc infam, mame ce propagă prunci

în noua iterație a existenței…

Feţe neştiute mi se altoiesc pe suflet,
În oglinda răsturnată a chemării tale.
Nu mai ştiu cine sunt azi
Şi către cine îmi îndrept mugurii
Pulsând violent a verde crud.
Neroadă de iubire şi de dor,
Căutând să mai înţeleg ceva din eu cea de ieri,
Mă transform dureros în propria-mi Fata Morgana.

Demonul caisei în pârg

mi s-a cuibărit în privirea

ce căuta febril, precum Narcis,

oglindirea sub pleoapele tale.

Te-am vrut. Să ne ascundem de noi! –

îmi spuneai, retezând o felie de vis.

Am respirat minciuna odată cu tine

şi-am şoptit inimii tale: Nu, nu te vreau!

...dulceag şi apăsător era mirosul ploilor în urma ta.

La întoarcere mă găseai agăţată de curcubeu,

implorându-l să-şi amâne o clipă nestatornicia;

poate aşa te-aş fi…

Ce sunt eu?

O frunză care moare;

am părăsit un copac,

sperând să renasc în altul,

aşteptând supusă primăvara.

Dar lumea s-a învârtit

atât de repede încât,

de atunci,

primăverile n-au fost

decât clipe

cu gust de gutui,

prevestind a toamnă.

Şi sufletul meu – odată

descărcând cireşe –

acum cerşeşte pe treptele

unui templu în derivă.

Din mormântul unor paşi

mă ridic

eu –…

Împovărat de vise şi de alge,

Iubitul meu, te-ai coborât în ape.

S-a întunecat fără de veste cerul

Şi somnul greu mi l-am simţit aproape.

Cu flori de zi – cătuşe la picioare

Înaintez, urcând în noaptea rece

Mă fură ploaia, ameţindu-mi gândul

Spre casa ei din mare mă petrece.

De aici către tine-o lacrimă amară

Căzând, drumul greu mi-l arată

Cu sânge stropesc în grabă coralii

Oh, suflet, gândi-vei…

În van îmi risipesc gânduri şi vise

Păsări ucise, demult promise,

Mă răscolesc.

În toamnă cobor, mi-e frunza mormânt

Şi vântul, solid legâmânt,

Speranţei deşarte.

Mi-e frică de moarte?! Să zic nu-ndrăznesc

Dar mie de viaţă mi-e frică, firesc,

De golul de sticlă.

De abis pământesc mi-e frică, de mine,

Şi-n stoluri se duc arzânde ruine…

De dor mă golesc.

Sunt tot ce iubesc şi totul…

În întuneric mă încing

De mână cu luna mă plimb

Şi plâng şi tac

Şi iar în întuneric mă îmbrac.

Cui să arăt viermele?

Ţin mărul în mână

Şi lumea-i aplaudă dulceaţa.

Ah, cum mă roade viermele la rădăcină!

Mai plâng, mai tac, încep să zbier

Şi fac risipă de cuvinte.

Dar totu-i efemer

Şi adevărul, bumerang, se întoarce iar la mine,

Nimeni nu-l ţine.

Iar plâng, iar tac, mă-mpac

Cu viermele ce…

Am vrut să scriu azi despre tine

Nuanţele s-au risipit în vânt

Nu pot să te cuprind vezi bine

În niciun vis, în niciun cânt.

Şi totuşi la taifas cu gândul

Te mai surprind, mă mai surprinzi.

Alb, negru şi mult gri de-a rândul

La preţ de-un gram, te străduieşti să-mi vinzi.

Să te închid în bucla timpului cuminte

As vrea dar nu e cum doresc

Şi-atunci prefer să sap morminte

De lume şi de mine, te…

Eu sunt cuvântul care doare

Ca bradul drept, înfipt în ţarina inimii tale,

Caută beteală să-mi colorezi durerea

Violetă precum sângele unui mort din născare.

Sau de nu, caută fiarele pământului

Să-mi soarbă rădăcinile

Furându-mi umbra, furându-mi soarele.

Eu sunt doar întuneric flâmând

Îmi fac, alergând, cu ochiul, luminile, nebunele –

Opreşte-le pentru mine! – îţi strig,

Nu le lăsa să-mi arate căscata prăpastie…