zadarnic ochii mei au încercat  
 să te sculpteze într-o lacrimă 
 n-au reușit decât să te plângă 

lui da Vinci 

i-ar fi înnebunit culorile în vârful pensulei 

ah dacă te-ar fi cunoscut 

te-ar fi pictat pe toți pereții 

și domurile catedralelor ridicate în inima lui 

pentru câte-o madona cu sânii plini 

dând pe-afară din decolteul adânc săpat 

de privirile amorezilor excitați 

la prima vedere

o Gioconda veritas 

unicul meu adevăr este frumusețea ta 

restul e minciună 

n-ați găsit cumva niște cuvinte

 erau cam atât și cam așa

 la prima vedere semănau cu un poem

 la a doua nu mai sunt așa sigur

 ultima oară când au fost văzute în viață

 erau publicate într-o carte

 cam așa și cam atât

uite de-aia n-au oamenii aripi

 (că) li s-a dat un colț de rai

iar ei nu și nu

 vor cerul întreg

 nu le mai ajunge pământul de sub picioare

 vor mai mult și mai mult

 dar lui dumnezeu

 lui ce-i mai rămâne?...  

nu trageți în fluturi 
mor oricum prea devreme

zilele lor sunt numărate
convertite în zbateri de aripi 
și flori de câmp

așa miroase viața 
moartea are gust de praf 
de pușcă…

recit și eu

 prin gări pe la metrou

 și la fiecare colț de stradă

 mila trecătorilor

 cu inima mare cât un leu

 atâta costă azi pâinea lui dumnezeu

 cea de toate zilele în care 

 propriul meu stomac

 mă critică până mi se-apleacă 

 de-atâtea cuvinte 

 vomit poezia

zâmbește

 surâsul tău 

 mă vindecă

 de frunza care pică

 de căderi de ploaie 

 și vânt nebun 

 de toamnă smintită

 zâmbește 

 surâsul tău 

 mă vindecă

 de cuvinte și de 

 nerostirea lor

într-o noapte 

 legănai stele în poală

 luna ațipise pe umărul tău

 dormea un sărut

 se visa când pe-o coapsă

 când pe-un sân

 dimineața s-a trezit pe buze

 și nu știa cum a ajuns acolo

 tu știai…

gândul meu în drum spre tine
și-a pierdut culoarea
și marea și cerul și
toate literele le-aș desena
închipuindu-ți chipul
din lumini și umbre iar tu
pată de culoare
peste viața mea ștearsă
ieși în întâmpinarea gândului
vers
și nu te mai pierde
în drumul lui spre tine
poezie

Trage Dumnezeu clopotele în mine 
Să vă spun că
Fără iubire suntem nimic 

De câteva zile se uită în gol la noi 
Și plânge

Ce-ar fi trebuit să fie omul
Și ce-a ajuns

spune-mi că exist când te privesc

 cu respirația secționată 

 în două părți egale

 suflând o dată pentru amândoi

 atunci simt eu că trăiesc 

 acolo 

 în ochii tăi 

 mai viu ca niciodată

 mai întreg

 însumându-mă cu tine

 ne amestecăm carnea cu oase cu tot

 și nu mai știm 

 care dintre noi doi ești tu

 cine sunt eu

 nici măcar nu mai contează

 trăim și atât 

dinspre tine mă doare

 fiecare cuvânt nespus

 alteori tăcerea

 vine ca o medicație

 prescrisă de un medic curant

 pe o rețetă compensată

 doar pe jumătate

 cealaltă jumătate se plătește

 iar cuvintele

 cuvintele nu sunt deloc ieftine

 prețurile după ureche

 în cazul ăsta

 tăcerea face toți banii așa că

 nu-mi spune nimic...