palma se deschide

o fărâmă de cer cade în ea

apoi pumnul întemnițează un strop divin

și printre degete lasă curgerea să se elibereze

femeia cu ochi de zăpadă nu poate fi departe

în iernile ei și-au făcut cuib păsările

fulguie timpul a secundă înghețată

și vântul se spovedește când inima ei nu mai bate

străzile numără singurătăți care se armează pe rând și ochesc

atunci mor…

nu știam de unde vine atâta lumină
adunam părți din ceea ce sunt
întregul îmi dădea de furcă
un fel de perete se ridica
eu uneam cărămizile una câte una
nu știu dacă însingurându-mă îmi construiam calea
dar căutam în piatră tăceri
să mi le aștern  în pieptul
unde zbaterile sunt mereu la ele acasă

și păsările cântă mai departe...

în care oricâtă zi ai turna peste mine

mă întunec

e momentul când se rup zăgazurile

fără constructori

doar istoveala de a rămâne ceea ce am fost

e zadarnică

râul se așază în matcă mai apoi

doar eu mă însingurez -

drum prăfuit peste care pasul se teme să revină

să nu întrebați pe unde cad stelele

în mine, au uitat să moară iubirile

de aceea păstrez semințele de…

din mine poate prea puţin

am lăţit fiecare tăcere

să nu mai poată înota nicio silabă

de-a lungul apelor care m-au cuprins

fluviul nu doarme, iubitule,

peste pietre şi nisip furiile se aştern

ca praful peste mansarda

în care aroma de ciocolată caldă

e mai vie ca oricând

în timp ce poemele strigă

iar fluturii îşi pierd aripile în linişte

pe rând -

deţinuţi într-un lagăr al fericirii absolute

şi ei ca noi -

doi călători…

în fiecare o inimă

în fiecare o fărâmă din aerul

pe care l-am respirat și eu -

frunză din aripa libelulei născută

prin mine au trecut iernile împovărate de frig

și verile despletite -

iele zălude în căutarea pământului

sub ramuri mi-am odihnit gândul

în cumpăna vieții am atârnat ciuturi

să curgă apă peste buzele însetate

de unde cuvântul să se înalțe

și-n așchia lor mi-am…

să nu fie aripi de pasăre

ar zbura vremea ca vântul

și-n pustiul ce ne cuprinde

praf se va așterne peste tot ce am fost

puneți mai bine un strop de rouă

să-mi limpezesc ochiul - martor la durerea lumii

ori căutați licurici

să-mi strălucească ploile

când îmi revărs bucuria



delta zilei strânge în brațe aburul vostru

semn că ați mers prin cenușiul devorator

al…

îmi pun sufletul sub lupă

unii spun că e verde -

fir de iarbă încolțind a bunătate

când stropul de rouă se scurge jucăuș din ochi de cer

alții cred că e roșu -

foc din trăirea mamei care umezește gura uscată

și mângâie în cuvinte singurătăți

de parcă în ea s-ar fi aciuat toată căldura iubirilor

lăsate să trăiască pe pământ

numai tu, pasăre desprinsă din lună

mă vezi…

să văd semaforul unde am așteptat cândva
preț de câteva minute
amintirile rămân niște timbre
le rânduim în clasoare și le deschidem arar
colecționari de iubiri sub lupa unui timp care nu iartă

aș fi vrut să-nchidem mansarda
și să hoinărim crezând că prințul lui Wilde ne-a învățat ce înseamnă
să fim fericiți

mă strigă pe nume

nu știu cine mai sunt

din ultima ploaie a rămas un chip crăpat de pământ

pe care toți l-au călcat în picioare

apoi l-au întrebat dacă printre rădăcini

s-au ascuns semințe de cuvinte

să încolțească poemele când apa învață drumul



e secetă-mi spui

și eu tac într-un loc fără nume

norii își spun povești pe cumpăna unui cer

prea neștiutor să-mi înece…

l-am sorbit cât am putut

apoi mi-am spus că e bine să-l împart cu tine

chiar și o noapte

în care să numărăm fluturii din hârtie

când ne plictiseam de gălăgia urbei

prea multe secunde îngrămădite ne-au luat aerul

graba fiecărei zile

și gheața unei ierni în care fulgii s-au făcut pietre

pe drumul presărat cu verbe

gramatici iluzorii lăsate să lunece spre vadul vechi

și noi - singuri precum caldarâmul

în care granitul își va spune povestea…

nicio lumină de căpătat fără credință

strădania mea - un melc rămas fără cochilie

pe unde se moare? mă întreabă aerul

în cutia cu bănuți

orbul găsise un strop de apă

însetată vederea-mi căuta dincolo de nevederea-i

pentru mine - om

pentru el - golul și viața care umple

îi spun de trepte și tremur

îmi spune de pietre rămase în drum



două mâini împletesc o tăcere …

e mai degrabă o aruncare de cuvinte

înspre tine

să nu uiți nimic din curgerea poemului neterminat

șeherezade fără timp, silabele au început

să-și caute ceasornice

în fiecare număr își ascund sunetele

apoi la ore fixe cântă

așa cum eu îți cântam - ploaie

în fiecare miercuri strălucire în palme

tu mă netezeai cuminte în timp ce m-ascundeam sub pleoapă

să mă nasc atunci când…

în noaptea răstignită peste lume

căutăm cuvintele nerostite

poate le-am scris cândva

iar pergamentul amintirii s-a pierdut

câtă liniște doarme în cuibul ăsta de pasăre, iubitule

numai oamenii clevetesc despre istorii nepetrecute

construiesc eșafoduri

și numesc pe rând călăi

în timp ce ea

ea e singura incantație lăsată să zboare

înainte de încă o moarte ce te cuprinde -…

rupi dragostea pentru vulturii

care ştiu cu adevărat ce e zborul

la urma urmei suntem bipezii

care caută mereu fericirea fără să o găsească

de vrei să-i hrăneşti, e nevoie de îndemânare şi de înalt

e fărâma aceea de extaz

când ai în braţe mai mult din multul

ce odihneşte rar

pentru că, dragii mei, aş vrea să n-am dreptate

când spun că înclinarea crucii nu-i pentru mine

iar…

a mai înflorit o zi

se naște în ea gândul că vom rodi

a dragoste nebună

ca cireșele de mai rotunjind sărutul zării

și înroșind buzele soarelui



nimeni nu se mai gândește la moarte

sunt prea scumpe biletele

pentru a te urca în cireșul cu fructe amare

e de ajuns să te simți o clipă copil

să cauți o scară

fără teama că

dacă vei ajunge la ultima treaptă

vei sta…

în ultima vreme

prefac stele în cuvinte

apoi le arunc într-o mare de liniște

să dau sens vidului care mă îmbrăcase

ca și când n-aș mai fi fost



în semne de lut adâncesc matca apei

și las lumina să curgă spre infinit

poate de aceea toți oamenii care mă îmbrățișează

devin într-o secundă îngeri

sau poate nu

poate eu greșesc

poate ei sunt îngerii care trec prin lumina…

mi-e atâta iubire în jur

fluviul nu-mi cunoaște vina

mângâie lumina și mi-o trimite

ca-n zilele când mestecam smochine

privindu-te galeș

în timp ce-ți aruncai poeziile

de parcă toți fluturii și-ar fi găsit adăpost

în plămânii mansardei

și noi respiram zboruri, iubitule

aerul își scutura epoleții

și cu generozitatea unui comandant

ne îmbrățișa pe rând…

când ochii mei te îmbracă

sigilii peste respirația unei dimineți

zăbrele peste nopțile mele de veghe

și un aer străin

care nu ne mai înțelege graiul

câțiva pași spre ceea ce nu sunt

câteva cuvinte pentru ceea ce n-am să mai fiu

fluturi schilodiți în văzul plin de lumină al vrerii mele

de a înălța

cu siguranță trepte greu de urcat

de aceea cobor transparent

în brațele…