Domnilor extremă

dragostea e o problemă

ce ar trebui să aibă

doar un trandafir în iarbă

Costel Zăgan, EPIGRAME DISPONIBILE

se luptă mintea cu sufletul. Şi-au strâns artileria

de gânduri în timp şi aruncă pe câmpul de bătaie,

continuu. Din ce în ce mai des,

(mai) toate cad

în acelaşi loc.

Parcă

ar fi un crater

plin de lacrimi

neplânse de ochi. Împroşcă pereţii.  

Mai scapă câte una pe afară

ca o bulină roşie. Trupul.

O să reziste, oare?     

prin plete de lună cerul își frânge chipul

în lumea absentă săgeți ude sparg singurătatea ferestrelor

tresare în palme

sângele buzelor pecetluite

în zboruri ce separă cenușa de fulger

se întorc

în spatele ușilor 

chei

răsucite-n cuvinte

te privesc prin fâșii de-adevăr

cocorii

se întorc

atingând noaptea cu aripi de liniște înjunghiată

iau forma urmelor

din suflet

condeiul…

Noaptea-n cerdace

împleteşte fantasme -

molii de nisip.

am cunoscut o parte din abis
când am intrat în visul fără noapte
prin tălpile destinului
cărbuni încinși
au ars nedumeririle
până la osul de împrumut
din care am fost zidită
unghiile îndurării
au săpat iertările
spre rădăcina vie
unde te-am aflat
adevăr și bucurie fără margini
prin care am renăscut
lepădată de prejudecăți

Mai rămăsese-n mine puțin din ce mi-ai dat,

Doar urme vagi de vise și praf de șoapte blânde,

Mireasma unui zâmbet și strune ce-au oftat,

Cuvinte îndoliate, scrisori de dor flămânde.



Hotarul ne desparte de țărmuri siderale. 

Nimic din valsul serii nu-mi mai alină ploaia,

Cresc nuferi de tristețe în liniști demențiale,

În suflet nori de vrajbă, ne-nvinsă vâlvătaia.



E moarte în cuvinte și nopțile-s constrângeri,

Potrivnice dorințe…

când se va veni

vremea doamne să mă iei de după umeri…

se ridică noaptea zid peste forma sufletului fără ferestre

bezna se topește lent cu tăcerea-i de mormânt

mi-am lăsat zilele la macerat într-un container al timpului

oricum ieri-ul alaltăieri-ul și tot ce-a fost s-acoperă cu praf

sub pelicula uitării toate se conservă pentru un alt și alt cândva

înot în aer până-mi dau aripile 

lacul suspendat desface nodurile rând pe rând 

din trup ies ca dintr-o armură și-o azvârl…

jumătate din mine

stă ascunsă în cealaltă jumătate

de când palma mea a orbit

stau de vorbă pe rând

cu fiecare deget

cu fiecare amintire a lor

descusută din luturi

rimele de vară s-au oprit

într-o luciditate fatală

mă opresc şi eu

să-mi botez întrupările

din ce scriu mai mult

coala se albeşte mai mult

scările ce urcă pe mine

se mumifică odata cu patima mea

strig nădăjduirea

dar îmi răspund marginile…

fără bilet în trenul vieţii. N-am ştiut

că-mi trebuie. Gândeam că l-am plătit,

dar, din haltă-n haltă,  

se tot urca câteun controlor. Lua

din mine şi avansam  

vagon după vagon

până am ajuns

la locomotivă

şi

conductorul m-a luat la întrebări. Nu

mai aveam nimic la mine. M-a aruncat

din mers,

pe şine.

Eram

întreg pe dinafară. Speram  

să ajung în gara mea, să-mi…

Taci şi puneţi pofta-n cui!

Vreau s-o pun, da-n cuiul cui,

C-a plecat pe drum haihui

Şi s-a-ntors acasă… cui!?

Las’ c-o să-i arăt eu lui,

Cum se scoate cui pe cui!!

Uite-aşa că alt chip nu-i,

Să-i pun la inimă cui!!

Mai mor şi dascăli uneori

Îi vezi cum pur şi simplu pleacă

De vara nu-s privghetori

E parcă…

nu nu sunt eu e strigătul unui răsărit pe țărmul pustiu

un crez uriaș străpunge marea ici-colo îngenunchează în petice de tine

mă ridic pe vârfuri părul mi-e plin de săgeți alb-sălbatic

miroase a busuioc și a spice din aria de joi

dacă mai socotesc și pescărușii care lenevesc pe jumătatea mea de corabie

sunt un înotător norocos

scoicile din zaruri îmi fac cu ochiul mă îndeamnă să le botez într-un fel

grația nu știe să coboare prin…

Tu m-ai găsit pe sfărâmate ziduri

cu sufletul în cărămidă prins,

tu mi-ai cules apusul dintre riduri

şi-ai lăcrimat în focuri ce s-au stins.

Mi-ai dat puterea să privesc în faţă

pe mulţi care m-au vrut ucis,

în colţul meu cu umbre şi verdeaţă

făcând să pară zâmbetul un vis.

Prin tine zidurile mele se-ntregesc

oriunde-ai fi m-am rătăcit târziu,

să-ţi pot răspunde cât te preţuiesc

şi cât de sincer mâine pot să…

îmi pun sufletul sub lupă

unii spun că e verde -

fir de iarbă încolțind a bunătate

când stropul de rouă se scurge jucăuș din ochi de cer

alții cred că e roșu -

foc din trăirea mamei care umezește gura uscată

și mângâie în cuvinte singurătăți

de parcă în ea s-ar fi aciuat toată căldura iubirilor

lăsate să trăiască pe pământ

numai tu, pasăre desprinsă din lună

mă vezi…

sunt lipsuri

în mine

nu în umbra mea

un chibrit își zbate pleoapa…

printre alei foșnitoare

caut o poziție

să încadrez iluziile

ce se întoamnă

în toamnă

aduc ploile acide

să le purifice

sobrietatea sângelui meu

ruginit…

am să bat la porţi închise. E felul meu

de a-mi ridica din casă, drumul privirii,

fără pereţi

şi

fără ferestre.

Doar cerul deasupra. Alerg

prin camere(le) dezordonate de timp

să mă găsesc. Sunt la tine oare?

Nu ştiu. N-am găsit cheia sub pat.

Nici tu n-ai uşă?