e verde pe ziduri

mă urci în fiecare seară

fără să știi că-n asfințitul clipei

se conturează încă o zi

oamenii tac

copacii se smeresc în fața tăcerii

până și păsările își leapădă zborul

pe un umăr

doar eu mai caut cuvintele tale

rătăcite prin fluviul ce nu-și părăsește

niciodată poveștile

și-mi arunc întru părăsire încă o piatră din trup



într-o zi voi fi…

pline de ochi

din văzutul trupului meu

n-au rămas decât niște scrieri

pe care el

în zilele când fluturii invadează mansarda

le așterne pe bucățele mici de hârtie

cuvintele se panichează uneori

zboruri mici le salvează

și-atunci inima soarelui se sfărâmă

din lumină se nasc drumuri

pentru pașii stelelor căzătoare

din fiecare moarte el culege un sens

până în ziua…

azi
în preeria de cuvinte
bate un vânt plin de sensuri
sunt mai bogată cu o primăvară
din fluturi
nasc ochi zburători peste nopţile
în care spaimele mele se topesc
încet
acum un soare de linişte curge -
e un râu unde clatin umbra
când mă aplec
spre desfătarea luminii din noi

în mansarda unde poeții

își numără în somn iubitele

venus le zâmbește

de pe măsuța din lemn de nuc

unde scrisorile ei

au început să se îngălbenească

ei tac

o zidesc în gând

cheamă guri de fluviu să o sărute

pentru că ea e singura femeie

pe care n-au putut

s-o ucidă

pentru că ea n-a lăsat golul să se scrie în piele

ci l-a aruncat în ochiul unui timp…

fluviul
cu ochii mei coborâți dintre fulgere
și i-am prins în rădăcini ploi
să le ducă departe
acolo unde câmpul nu cunoaște odihna
și unde livezile nu știu ce e frigul
apoi am dat la o parte frunze
de pe fruntea apei
am cules liniște
împărțind-o omului cu veston verde -
odihnea în el primăvara mea întârziată
ca o corabie într-o mare de surâsuri