domol calc

să nu-mi strivească tălpile vreo piatră

îndiferent cât de mică ar fi ea

oricare dintre ele

e un posibil mesager

către sticlele prăfuite

ale unei ferestre sfinte

apa trupului clipocind

își trece palma

peste creștetul acelei stânci singuratice

în timp ce încep toți copacii săi…

închină-te

închină-te sângelui focule

în el

am așezat norii mei creatori

iar miezului

i-am dat gustul exploziei mele dintâi

de care n-are voie nimeni

să-și apropie buzele

închină-te

închină-te durerii lumina

din ea

se va vărsa luciul tău final și definitiv

pe care îl vor numi…

îmi spui că suntem diferiți

de parcă nu știu să alunec pe gheață

până ce cad pe spate ca un fraier

sau să alerg pe scări întâmpinându-mi iubita

omule și eu stăteam pe lăzile de bere

când nu era loc la mese-n restaurantele de lux

și-mi sărbătoream ziua de naștere la fiecare

întâlnire c-o nouă fată

apa minerală ni se dădea

doar…

incolor cazi dintr-un țurțure

o lacrimă învinsă lăsând în urmă

cârduri de aburi

și de răni infidele ...

te izbești de resturile albului

abia transformat de cer în noroi

gata s-au trezit ferestrele

ți se șoptește

degeaba încerci

să scoți vreun sunet

tălpile grăbite ți-l vor sufoca

singura ta șansă acum e să taci

într-un rug sau într-o rădăcină

până la următorul…