( Fragment din cartea de memorialistică aflată în pregătire )

Până în decembrie 1989 nu am avut nici o clipă sentimentul rătăcirii deşi, nu eram singurul căruia viaţa în România i se părea cel puţin prea lentă, iar faptul că Nicolae Ceauşescu părea că nu vrea să îmbătrânească –gurile rele clevetind cum că periodic i s-ar face transfuzie de sânge de sugar, crea senzaţia unui leşin al timpului, care se împleticea încă de pe străzile din provincia copilăriei mele mirosind a naftalină de aceea, obiceiul de a trăi cu ferestrele deschise l-am păstrat aidoma unui regim impus nu numai de împrejurări cât dintr-o necesitate biologică.
De două ori pe an însă, timpul avea solzi şi împuţea curtea casei în care locuiam împreună cu surorile mele şi mama, iar nopţile şi cu tata, apoi şi încăperea cu cele două paturi mari, cu un miros înţepător de DTT. Lacrimile curgeau şiroaie, dar nu udau vreun plâns ci, mai degrabă aveau darul de a naşte insule de uimire la vederea acelor saltele pline de solzii mirosului înţepător şi al nedormitelor nopţi… Naftalina şi DTT-ul au fost epoleţii de pe uniforma de gală a vieţii unei lumi ce a urmat anilor de după războiului mondial al doilea!

Casa în care am locuit la Sighet era situată pe strada Gheorghe Şincai la numărul 3, –numele este neschimbat până în prezent, clădirea construită în stil secession fiind la doar câţiva paşi de temuta închisoare.
Două camere mari aveau deschidere către stradă, frontonul fiind completat de poarta de lemn ce avea sculptat pe uşă un cap de leu.
Din fereastra camerei –unde nu aveam voie să stăm nici ziua şi nici seara, se vedea Comisariatul Militar de peste drum, iar ceva mai spre dreapta monumentul ridicat în amintirea evreilor deportaţi în Siberia, iar in spatele monumentului clădirea băii comunale. Tot în dreapta, pe partea imobilului se afla clădirea şcolii, care avea gard comun cu casa noastră, dar imposibil de escaladat întrucât era un zid înalt din cărămidă.
În acea casă mai locuia doamna Marta, descendenta unei familii de farmacişti maghiari cu nume italienesc (Talján), familie cu care împărţeam un coridor larg cu podele de lemn galben, ce era frecat cu apă cu leşie în fiecare săptămână, iar la beci locuia tanti Ioana, femeia de serviciu a şcolii şi soţul ei, probabil informator al contraspionajului românesc, cu misiunea de a supraveghea orice vizită la vreuna din familiile din imobil. Clădirea avea un singur closet în incintă, cel de care beneficia familia doamnei Marta toţi ceilalţi având repartizate -undeva în fundul curţii, câte un compartiment cu lacăt pe uşă, dar pe care după ora 19 era de preferat să nu îl mai folosim căci, orice mişcare era controlată de pe meterezele gardului zidit între imobilul puşcăriei şi vecinătate, iar după lăsarea întunericului se aprindeau reflectoarele ce baleiau tot spaţiul din jur, imaginea lor rămânând infiptă şi azi în peretele memoriei mele, în tandem cu urletele şi tânguierile puşcăriaşilor temutei închisori! Singura sursă de apă se afla în curtea imobilului din vecini, construit „în oglindă”, pompă ce scotea un sunet ciudat mai ales când era acţionată de Marian, copilul profesoarei de limba rusă din oraş pe nume Novosinschi, despre care -cel puţin în curtea casei noastre se vorbea în şoaptă, căci domnul Novosinschi, spunea tanti Ioana, era spion rus!

Era o zi de joi când mai bine de jumătate din evrei plecaseră deja în Palestina şi străzile Sighetului erau destul de pustii când, de-odată, o voce plecată din Bucureşti călare pe sârmele întinse pe nişte stâlpi de lemn mă ajunse din urmă, în drum spre alimentara de peste drum de strada puşcăriei şi vorbi într-unul din difuzoare, astfel: …”după o lungă şi grea suferinţă, azi s-a stins din viaţă marele scriitor Mihail Sadoveanu”. M-am uitat la difuzorul acela, ce semăna cu bidonul din aluminiu al turcului care vindea vara îngheţată, aşteptând ca vocea să mai spună ceva, dar pe semne plecase deja căci, din bidon nu curgea decât o muzică tristă…
A doua zi, la ora de lectură l-am rugat pe „tovarăşul învăţător” să mă lase să citesc în faţa clasei o povestire din „Hanul Ancuţei” ceea ce l-a mirat foarte tare pe Alexandru Ruja, întrucât Sadoveanu încă nu era trecut în manualele de citire din acele vremuri, iar la întrebarea de unde ştiu de Hanul Ancuţei, am răspuns cu o propoziţie ce a stârnit râsul colegilor mei: din lăzile de mere de la tata!
Alexandru Ruja ştia că tata era angajat civil al Companiei de grăniceri, dar probabil nu avea habar, ca de-altfel nici colegii mei de clasă, de faptul că din salariul pe care tata îl aducea lună de lună în casa, făceau parte şi trei lăzi de mere pline de cărţi, în majoritatea lor tipărite de editura „Cartea rusă”, pe care eu le citeam, sub plapomă la lumina unei lanterne… Mihail Sadoveanu şi Hanul Ancuţei au intrat în casa noastră o dată cu acele lăzi de mere şi când vocea din bidonul de aluminiu, plecată din Bucureşti călare pe nişte sârme agăţate pe stâlpii de lemn din faţa casei a vorbit despre moartea lui Sadoveanu eu am început să plâng!