Rândunel şi Rândunica

[Cristina Nălbitoru]

 

Odată, demult, într-un regat îndepărtat, trăia o familie de rândunele, un bun exemplu pentru familiile de păsărele din toate ţinuturile. Tatăl rândunel era cel mai chipeş dintre toţi. El avea în jurul gâtului un papion negru peste cămăşuţa de un alb imaculat  şi tradiţionalul său frac de un negru strălucitor. Mama rândunică era sprintenă şi jucăuşă cu un giuvaier roşu ca focul care-i înconjura gâtul. Ochii erau ca două mărgele negre şi jucăuşe ce străluceau în lumina soarelui. Avea aripioarele lungi şi mlădioase, negre ca abanosul şi uşoare ca două evantaie care adie în bătaia vântului. Era de o frumuseţe rar întâlnită.

            Rândunel şi Rândunica s-au cunoscut întâia oară într-o grădină când trandafirii începuseră să-şi scuture petalele, iar crinii cu mirosul dulce-ameţitor să se ofilească. Se făceau ultimele pregătiri pentru plecarea în lunga călătorie spre Ţările Calde.

Cele două păsărele, fascinate de frumuseţea naturii, se aventurară în adâncurile pădurii. În hoinăreala lor uitară de părinţi şi nu observară că zilele se scurgeau unele după altele, nopţile se măriră şi deveniră mai reci, anotimpul vara plecă spre alte ţinuturi şi-n locul ei sosi toamna ce bogată dar şi cu vreme mohorâtă. Frunzele începură să se îngălbenească, apoi să ruginească şi să se desprindă de ramuri una câte una.

Deodată, într-una din dimineţi, Crivăţul ieşi din bârlogul său la plimbare.

Peste câteva zile din înaltul cerului încep să cadă milioane de licurici reci, iar norii să arunce pe Pământ artificii luminoase.

Tânărul Rândunel orbit de frumuseţea gingaşei Rândunele nu s-a gândit nici o clipă că părinţii săi îl caută disperaţi şi nici prin gând nu i-a trecut că s-a rătăcit. Se înalţă în zbor către norii ce învăluie cerul şi scrutează zările. Îngrijorat îşi caută din priviri părinţii şi fraţii, dar stropii reci de ploaie îl izbesc din toate părţile. Cu cât se înălţa cu atât frigul îi pătrundea în oase.Obosiţi şi descumpăniţi cele două păsărele continuară să zboare la întâmplare şi se afundară într-o pădure întunecoasă.

Mai trecură câteva zile mohorâte şi câteva nopţi în care stelele aveau sclipiri ca de gheaţă. Treptat nori albi acoperiră bolta cerului şi Baba Iarna începu să-şi scuture pernele. Fulgii albi zburau prin aer ca nişte fluturaşi gingaşi care încet-încet au acoperit pământul cu o mantie pufoasă, casele cu broboade albe, copacii cu veşminte argintii strălucitoare, iar la orizont crestele dealurilor erau frumos dantelate sub plapuma de nea.

În urma Rândunelului zbura gingaşa Rândunică şi ea speriată de apariţia noului anotimp şi înfrigurată. Broboane mari şi cristaline le brăzdează ochişorii. Nici unul dintre ei nu ştia drumul de întoarcere spre casă, iar spre Ţările Calde nici atât. În adâncul pădurii ajunseră la un stejar mare care se fălea cu crengile sale acoperite cu o dantelă albă şi pufoasă ce strălucea ca diamantul în razele firave ale soarelui ce străpungea din când în când plapuma albă a norilor. Sub una dintre crenguţe Rândunel zări o scorbură. Zgribuliţi din pricina gerului de afară pătrunseră înăuntru. Aici Rândunel  o cuprinse protector pe Rândunică cu aripile sale ca s-o mai încălzească. Dar frigul le pătrundea şi mai adânc în mădulare, îngheţându-le picioruşele şi aripioarele, iar vântul vuia înspăimântător lovindu-se ca un bezmetic de copaci.

Atunci se afundară pe întuneric în adâncul scorburii unde găsiră un cuib cu  un pat moale de muşchi, ierburi şi frunze uscate, pregătit din vară de cine ştie ce neam de păsărele…

Rândunel îşi strânse sub aripioare Rândunica şi printr-o crăpătură din trunchiul bătrânului stejar privea cerul ce se luminase. Ninsoarea încetase, iar printre norii ce se risipeau se văd una câte una stelele. Somnul le da târcoale şi treptat adormiră, păşind în lumea minunată a viselor.

 Se făcea că erau amândoi în Ţările Calde împreună cu părinţii şi fraţii lor.

Se căsătoriră după obiceiul lor păsăresc şi primiră ca dar de nuntă un cuib frumos în cel mai înalt far de pe malul mării. Aici Rândunica făcu şapte ouă mici ca de ghindă din care ieşiră şapte gheomotoace de puf. În  fiecare dimineaţă tânărul Rândunel pleca şi aducea mâncare în micu-i cioculeţ, pe care mămica o împărţea în mod egal la fiecare puişor. Încet-încet puişorii au crescut şi au început să înveţe să zboare. Grijulia mămică le explica paşii pe care trebuie să-i urmeze în viaţă. Puişorii erau numai ochi şi urechi.

- Dragii mamei, de acum sunteţi mari şi veţi porni în viaţă. În fiecare an veţi colinda peste păduri, peste mări şi ţări. Toamna vom porni într-o călătorie lungă spre sud către Ţările Calde, iar primăvara ne vom întoarce la locurile natale. Să aveţi grijă că la tot pasul vă pândeşte primejdia. Uliul cel rău, cu ochii săi ageri se înalţă până aproape de nori şi de acolo îşi urmăreşte prada, apoi ca o săgeată se năpusteşte asupra ei. Să nu plecaţi niciodată singuri. Neamul nostru al rândunelelor îl zăpăcesc prin aer, dar numai atunci când suntem mai multe ne unim să-l înfruntăm. Nouă ni se alătură porumbeii şi aşa reuşim să-l alungăm departe de cuiburile noastre. Să ascultaţi povaţa mamei voastre că ea vă vrea numai şi numai binele.

În fiecare zi mama mergea cu câte un puişor afară din cuib ca să înveţe să zboare, iar ceilalţi şase trebuiau să-şi aştepte liniştiţi rândul. Încet-încet fiecare a început să zboare alături de cea care le era bună profesoară. Puişorii crescuseră mari, iar Rândunel şi Rândunica erau cei mai fericiţi deoarece dintre toate familiile din neamul rândunelelor, ei aveau cei mai mulţi şi cei mai frumoşi pui.

Anii au trecut şi iată că Rândunelul şi Rândunica ajung la anii bătrâneţii, iar fii şi fiicele lor s-au căsătorit şi la rândul lor aveau copii care plecaseră la casele lor. Numai Rândunel şi Rândunica rămăseseră în acelaşi cuib parcă prea mare pentru ei doi.

Într-o noapte, când se plimbau prin pădure cei doi văzură o pâlnie de foc la răsărit. Cerul era roşu şi multe strigăte se auzeau din toate părţile. Rândunel parcă străpuns de un gând negru se repezi spre foc şi se făcu nevăzut. Săraca Rândunică îl văzu cum dispare în flăcări. Speriată zbura de acolo acolo după ajutor. Din ochişorii ei curgeau şiroaie de lacrimi.        Deodată îl zări pe Rândunel departe suflat de un nor de fum, apoi o flăcăruie mică-mică ce pâlpâi şi dispăru ca şi cum n-ar fi fost. Jalea  se abătu pe sărmana rândunică, fiindcă rămase singură, căci cei şape puişori erau la casele lor.

Puişorii aflară trista veste a dispariţiei tatălui lor şi văzând-o slăbită şi îndurerată, hotărâră să-i construiască o casă pe cel mai înalt pisc de munte şi fiecare să aibă pe rând grijă de ea. În fiecare zi câte un pui trebuia să-i aducă câte un grăunte şi astfel mama lor bătrână şi bolnavă  să-şi ducă zilele cât o vrea Domnul.

Totul a decurs bine o perioadă de timp,  dar fiecare preocupat de greutăţile sale uitară să-i ducă zilnic bobul făgăduit, gândindu-se că următorul are să-i ducă bobul său şi astfel mama care le-a dat viaţă să nu moară de foame.

Zilele se scurgeau una după alta iar biata mamă fu găsită moartă.

Soarele arunca raze strălucitoare, luminând printre crenguţele stejarului. Rândunel se gândi că poate părinţii lui de acolo din depărtări de unde se aflau veniseră la ei şi îi caută, sperând să-i zărească. Atunci se trezi din somn şi-şi dădu seama că visase. Alergă la gura scorburii. Stejarul era împodobit strălucitor şi în vârful lui broboadele dantelate  de zăpadă. În jurul lui se aflau într-adevăr părinţii şi fraţii săi. A ieşit afară să se convingă că totul era adevărat, apoi exclamă:

- Uf, ce bine că a fost doar un vis!

 

[Corina Militaru]

O poveste frumoasă! Mi-a plăcut :)

[Cristina Nălbitoru]

Vă mulţumesc pentru trecere!