Proiectul "Reverie albastră" - Partea I

[Vasilisia Lazăr]

Forumul ÎNSEMNE CULTURALE va fi gazda acestui fenomen artistic demarat de poeta Gina Zaharia şi pictorul Mihai Cătrună. El reprezintă o simbioză între poezie şi pictură. Proiectul se desfăşoară pe blog, aici fiind adus doar conţinutul care va apărea în carte. Aşteptăm cu nerăbdare ca această bijuterie să prindă contur sub ochii noştri şi le urăm succes protagoniştilor!

 

POEZIE - GINA ZAHARIA

PICTURĂ - MIHAI CĂTRUNĂ

 

 

Reverie albastră

 

cântă-mi ramură de suflet

repetă-mi colindul din seara

în care tremurau stelele

privindu-ne

n-am reţinut versul acela intens

devenise prea repede torţă

şi a dispărut

poate pentru că a înflorit deodată

în culori tainice

cântă-mi albastru singuratic

ştiu că te strigă marea

dar fixează o altă distanţă

pentru întâlnirea secretă

din culorile tale se vor naşte viori şi poeme

cât pentru freamătul multor valuri

ce şi-au pierdut surâsul

în troienele timpului

sculptează-mi inima în flori de timp

apoi dă-i drumul să zboare cu noi

pretutindeni

să se-nalţe ziduri

pe care să le înţeleagă toţi trecătorii

care știu îmbrățișa valsul

pe scări enigmatice

 

Închisori albastre

 

Încătușată-n vise,

femeia de iasomie  surâde;

știe că pentru  ea s-au trezit astăzi  privighetorile

mai devreme cu un răsărit,

să-i aprindă aripile,

să-i fixeze un  zbor și-un pian

între două primăveri

și să-i înalțe setea într-un  descântec de foc.

Voi cânta pentru tine, a șoptit

răstignindu-și tăcerile,

dar nu înțeleg de ce notele sunt așa de sus

încât îmi pierd respirația într-o vrajă

venită de niciunde,

peste tot e pânza dorului,

eu merg,  tu țeși, înălțăm catarge

și întoarcem mereu solia din drumul prin arșiță.

Mă acompaniezi cu glasul unui anotimp tandru,

l-am auzit în secvențe boreale,

acum știu că l-ai inventat

odată cu jocul misterelor -

călătorie de rubin între două cetăți

fără hartă;

peste tot, un singur însemn:

de preferat închisorile albastre!  

 

Nimfa

sunt doar un foc un simplu foc

tot nu mă vezi

azi sunt în tine

o nimfă rătăcită-n rime

am socotit că stau un ceas

dar ceasu-n urmă a rămas

și îmi plăcea cum încercai

să mă alungi din rai în rai

alerg prin serile de gală

spre simfonia specială

s-aprind din loc în loc un gând

mereu la început de rând

să vrei să-l scrii să vrei să-l taci

comoară-n temniță de vraci

să te apropii de departe

când strălucesc prin zodii sparte

mai toate șoaptele rămase

dincolo de sentințe arse

să te desprinzi din tot ce n-am

să-mi fii cel mai devreme ram

să-mi frângi aripile cu dor 
prin pieptul tău să-mi caut zbor

  

Pianissimo

 

nu mai știu de unde-au apărut

cânta și ea și el cânta

de undeva

pe orizonturi parcă se scria

un paragraf

de sete și lumină

iar stâncile uitaseră să vină

pentru tribut

se îmbrăcase-n voal de stepă vie

pe note-ntregi ar fi dorit să fie

o partitură

scrisă-n zori

când va pieri nectaru-n flori

gustase parcă la o cină

un gram din lacrima divină

dar s-a topit

și s-a trezit scânteie-n zbor

cânta și el și ea cânta

într-un décor

amețitor

și parcă iarăși se-nnopta

pianul însă-i adora

erau de-ai lui...

era al lor...

 

Piramida cu flăcări           

Se amesteca în tornada luminilor 
nu deslușea ceilalți orbi sosiți odată cu ea,   
poate pentru că erau stângaci 
din trecut
și fiecare purta un petec de sare 
prins în ace de timp, 
(ornament prea sărac pentru masa reginei). 

Iluzionistul cu glas violet repeta un singur nume - 
sculptură pe sezonul iubirii 
la marginea unei parabole cu senzații de odihnă și răcoare, 
aceeași pe care a recunoscut-o vâscul 
când izvoarele mângâiau roci 
din mâl albastru și fracuri de ploi. 

În fiecare zi descheia un ecou

prin  zigzaguri de frig,
cu gesturi sălbatice înălța un crez prin sufletul păpădiilor 
din închisorile de cuvinte. 
Regina umpluse cu un oftat sala perlelor 
precum visul de duminică al ocnașului

și improvizase un duet cu luna          
la ceasul de veghe în grotă. 

Locuia de peste un zbor în dreapta statorniciei - 
subiect invizibil 
pentru rătăcitorii de lux. 
Să fi copiat instantaneu reverența tăcerilor, 
să-i fi sărutat apoi ochii pierduți în vârtejul culorilor 
ori să fi amețit în uimirea lebedei 
cu trei zile înainte de secetă? 

Și ce aproape e țărmul pe care va înnopta 
piramida cu flăcări 
la marginea căreia se reculeg 
pictori obișnuiți să coboare diminețile 
în portretul lor preferat!

 

Regină

 

Cântă o pasăre pe umerii lunii,                  
cântec timid, franjurat în arii secerate
de jurământul unui țărm poposit deodată
lângă un râu;
era brațul pe care devenise cetate
când liniștea i-a sărutat aripile
și ochii închiși
în dimineața pe care scrisese, limpede,
sunt aici!

Să coboare prin ploi

măcar pentru o mângâiere?
Să țipe sălbatic: trezește-te, tu nu poți adormi
într-o lacrimă de munte,
nici aduna tălpile mele lăsate de-a lungul râului
printre săgeți?!
Să mintă că acolo, pe stânci, zac perlele nimănui
de care și-a agățat zborul
doar o secundă?

Părăsise holdele pentru a învăța
cel mai înalt tril,
auzise că te poți hrăni cu rouă și file scrise
pe o îmbrățișare,
adevărul rodea ca o iarbă de leac
prin ochii soarelui,
ea tăia cerul cu dragoste pentru a-și zări,
de niciunde,
primul tărâm în care se crezuse regină.

Printre copacii morți din dragoste

Pentru că am descoperit potecile de argint

pe care ai trecut 
spre un eveniment neîntâmplat, 
pentru că mi-ai îmbrățișat imaginea nesosirilor 
în pragul cascadelor de suflet, 
pentru că sunt fluture la pieptul tău, 
pentru glasul care mi-a pronunțat numele 
într-un ecou fără timp, 

Îți dăruiesc primul dans al acestui decor; 
l-am ales din păienjenișul culorilor, 
din insomniile unei povești 
cu personaje enigmatice și păduri nesfârșite 
în care se dezrădăcinează copacii 
morți din dragoste. 

Să-mi sădești o fântână pe sufletul stâncilor 
unde începe nesfârșirea, 
de izvoare mă voi îngriji eu 
în zilele de duminică, 
astfel vei învăța cântecele să urce într-un portret 
cu suflet-pereche.

Între timp, iernile au împrumutat trupul verii...

Senzație de sete

 

Țesea lacrimi - principale și repezi,

străpungea singurătatea cu tonuri de alb

și se odihnea pe margine de fulger,

îl îmblânzea pentru ziua când n-o va recunoaște

decât în enigmele expirate

pe care le-a purtat uneori

ca un trofeu.

 

Nu înțelegea decât seara târziu

cum se completau inimile înrobite,

una era prea încărcată cu spiralele dragostei,

cealaltă prea săracă să împartă firimituri

de la masa îngerilor.

 

În ceruri de cristal își trimisese ecoul

(să nu-l strivească de ziduri),

înfășurase veacuri pe cuget

dintr-o eclipsă pe care nu dorea s-o piardă,

îi fusese predestinată -

sălbatică și îndepărtată ca pasărea nordului

în frunzișuri stelare.

 

Cândva mă voi naște special pentru tine,

scrisese pe izvoare,

voi fi conturul chipului tău

și-ți voi traversa inima pe vremea cinei,

dar astăzi dă-mi aripile să zgârii norii,

să împietresc teama de a nu deveni

senzație de sete

deasupra unei fântâni.

 

Azi se fixează ruga

 

taci odată
și mergi de numără
izvoarele care au decupat limbajul spicelor
din balanța inimii
azi se fixează ruga
prizonierul de diamant învață să trăiască
într-un desen cu fața spre est

suflet de vraci
recunoști zborul ucis pe culmi
peste flori-de-colț
potecile tale s-au încurcat pe note
taci
și împarte cărțile de joc

în cercuri se-nchid sânzienele
ar mai fi poate
un lanț de argint la mâinile lor
joacă
pe sălbăticie pe noblețe pe numele
brodat cu zei

 

nu încurca mesajele

pregătite să atingă cerul

unul doar unul respiră prin ființa mea

și se citește pe chipul tău

modelează-i sunetele înrobite

în miezul stâncilor

 

printre noi intersecții de vrajă…

Peştera în formă de stea

 

Arde orizontul în chemări descătușate, 
e vremea să-l porți prin albastru, 
voi fi într-o sete

de tine departe 
dar știi, în lumea tăcerii-nflorește 
un grăunte de astru. 

Lasă-mă să-ți deschid poarta din vale, 
ninsorile s-au dus înspre ieri, 
nu le atinge, vor merge pe-o cale 
ce trece prin târguri, 
tu vino să ceri 
dreptul iubirii prin ochi de vestale. 

Să rătăcim într-o oază vrăjită, 
am auzit că există un țărm 
unde legea se scrie cu verde 
pe stropi de nesomn; 
vom începe să credem în zei, nu-i așa 
că dincolo de forța din ei 
e peștera noastră

în formă de stea?

 

Într-un  echilibru perfect

 

Mă regăsesc în flori de cascadă, 

trăiesc în  tine -

pe rugul învățat să mă îmbrățișeze

cu nume angelic,

temnicerul de lumină și-a zidit marea

pentru evadări

pe cealaltă inimă -

joc decupat din rădăcinile cerului

pentru schimbul de zori.

Am împodobit cu aura ta
un strop de veac, 
l-am împărţit în silabe puternice,
pe acolo trec stelele spre cântec, 
mereu pregătite de gală, 
(odată, au zărit sub cămaşa-ţi transparentă 
cum strălucea vocea inimii 
și se-adâncea într-un murmur înțelept) 

Când valurile dorm 
te strig cu glas sălbatic 
şi te-nfăşor în nuanţele mele, 
ştiu, mă vei obișnui să conturez liniştea 
şi s-o aşez în tabloul cu suflet întreg, 
într-un echilibru perfect.

Mai adună-mi perle din fluxul iubirii…

 

E ziua lunii

 

e ziua lunii 
în orașul de sub ape doar tu poți intra 
femeie în roșu 
vei duce paharul cu vin 
la inima regelui 

stinge lumânările otrăvite 
de-a lungul scărilor 
misiunea ta începe 
cu flori de gheață pe brațe

adună fiecare tresărire

un condamnat își decupează filele

din rostul nedumeririlor

temnicerii vor rosti un crez 
nu-i ocoli 
inventează ceva

sculptează-le timpul în ritual verde

răstoarnă oceanul

vei regăsi stâlpul de care ți-ai rezemat

felul tău de a fi

 

nu uita să îngenunchezi            
când vei fi singură 
în spatele stâncilor 
atunci vor lua foc 
toate nerostirile profeților

 

inima se va preda în vinul regesc

 

Te-am aşteptat în albastru aseară

aseară  te-am aşteptat în albastru

eram de veghe în jocul oglinzilor

peste care au trecut viori

spre un refren sideral

sunetele inimii  invadaseră țărmul

primului zvon de lumină

acolo ne lăsasem un autograf

de dimineață

niciun val nu i-a furat setea

de a parcurge un drum

simplu și interesant

 

dintre toate corăbiile serii

doar una plutea în adânc

ca un fulg pictat pe umărul gândului

îmbrăcat de sărbătoare

te-am aşteptat în albastru aseară

ecouri tandre sărutau stâncile

din decorul pânzelor oarbe

reveneau într-o eră egală

cu noi

și scriau  pe ocean

cu sufletul șoptelor îndreptate

spre aceeași feerie

peste tot adiere de mine…

Din pânză de suflet

te voi afla în biblioteca de lumină

printre definiţii şi rugi

te voi păstra cu sete divină

din lacrima plină

de sensuri adânci

te voi veghea cu dorul ascuns

în boabe de rouă

peste  copaci vorbitori

te voi zidi într-o peşteră nouă

în care nu plouă

peste comori

vei asculta cum alunecă cerul

în mângâieri de cuvinte

spre ferestre solare

urca-va credinţa pe scări aurite

cu şoapte pierdute

în voci planetare                         

toamna-ţi va fi cămaşă cusută

din pânză de suflet

cu broderii de zenit

şi torţe de cântec

îţi vor ţese descântec

în dans împlinit

Femeia din calendar

 

curios câți profeți mi-au spus nu te atinge de acel țărm

poartă răni otrăvite

cusute cu fire de nopți  ploioase

ucide în somn și-n ceașca de cafea și-n descântecul luminii

 

ei bine fiindcă se zărea de departe  și părea credincios mării

am închiriat un naufragiu

o furtună pe cer înaintea duminicii

și două priviri

 

m-am prefăcut că-i trăiesc nopțile

pe nisipul trecut prin ultimul cântec de zori

ceva se lipea de suflet mă amețea mă îmbăta mă încătușa

era al doilea eu limpede și demn

îmi spunea să nu mă grăbesc

că mă va elibera în celălalt destin

 

niciodată nu terminasem de citit prefața iubirii

aveam impresia că cineva plimbă scoicile

de pe o corabie pe cealaltă

acum știu

este ea - femeia din calendar

din când în când face inventarul orbilor

și se roagă pentru fiecare val înecat lângă țărm

 

atunci se mai dă o sentință dragostei

într-un impuls nebunesc

pe inima prizonierei

 

Talismanul orbilor

 

mă voi pierde în tine torent de lumină

rafale de scântei invadează adâncul

stabilesc coordonate cu precizie platonică

dau contur zborului

dezlanțuiri senine murmur incandescent anotimp complex

cu temelie pe inimă

 

mi-ai adus fulgerul galaxiilor speciale 

îngenunchez într-un gram de zidire

cu ochii închiși arunc marea peste nori

zgârii neliniștea și aprind focul prin care am pornit să te aflu

la porțile scărilor

 

voi călători spre un  est sălbatic

(acolo se îndrăgostesc valurile într-o singuratate perfectă)

e talismanul orbilor

dintr-o  colecție de culori  pe catargul iubirii

mă voi topi albastru sigur și deschis

pe șevaletul viselor

 

dăruiește-mi puterea să depun mărturie

că te voi feri de secetă

te voi  recunoaște dintre mii de sunete

învăluite în mister

și nimeni nu-ți va ciobi setea prin care colinzi

capriciile rătăcirilor

 

din arii celebre se vor desprinde șoapte

rostite de îngeri

 

 

Din  prea mult suflet

 

n-am reuşit să ghicesc nimic

din alchimia zidului de tăceri

prin cratere polare pescărușii evadaseră

a doua oară

în același zbor

între nord și sud

scările cu număr exact de nesosiri
purtau stăpânirea de sine

în buzunarul setei mele
şi izvorau

le-am descoperit când developam coamele munţilor
nu departe de templul adevărului
abia am sigilat o promisiune 
mi-au surâs

cu inimă vulcanică

 

poate că un orb număra albul gândurilor

adunate de pe colinele înserării
şi plângea
poate că un pictor era mult prea obosit

să ascundă stările 
în sufletul aceluiaşi cer
şi devenise daltionist
poate că pereţii ploilor separau grindina de amiezi
transformându-le în murmure nemaiauzite
şi tăceau

 

poate că locul acela era sfinţit
cu prea mult suflet

 

Fracul necuvintelor tale e rapsodia luminii

 

Privește! Galaxia prin care au trecut șoaptele

îndrăgostiților de elită

a luat foc,

simfonii regale fac șirag  pe inima dimineților.

Clepsidrele coboară praful de stele

pentru concert.

O pasăre străpunge zidul cu o singură aripă.  

 

Între dor și veac -  o scară,

pe rug -  vioara nepereche învățată să slujească

până la topire,

mai adevărată decât  magia culorilor în vals

la răscrucea îmbrățișărilor.

E cerul ei!

 

Cuprinde-mă! Ochii tăi vor cuvânta și astăzi

cu aceeași patimă,

munți de vrajă îți strigă numele

după fiecare cântec cu destinație platonică

(un singur semn ucide în avalanșă de sunete

împărțind torțe pe apă).

 

Fracul necuvintelor tale e rapsodia luminii!

De două ori zero

 

unghiile mele desenează răni zdrențuite
când mă voi ridica 
le voi strivi 
chiar dacă altă sabie își va plânge tăișul 
prin valuri de foc 
santinele mute decorațiuni furioase
și păduri de ceață

mi-au rămas brațele într-un ieri 
clandestin 
voi lipsi de la parada fantomelor 
sunt la ultimul inventar 
al zarurilor 
închei nasturi pe inimă 
și îndoi colțul 
din pagina de secetă a visului 

de două ori zero 
mi-ai șoptit

măsuram tainele peste tabla de şah

și înghițeam sâmburi de lut 
pe temnița de cenușă 
în care-mi uscam urciorul cu umbre

 

din agonia pietrelor de timp

au mai rămas

un golf un far

și o imagine în oglindă 
suficient pentru a-mi atinge buzele 
de șoapte pierdute 
în dezmierdări sălbatice

 

valurile nordului țes veșminte repezi

 

 

În colivia florilor de mare

Îmi auzi chemarea? Lacrima adâncă 
Prinde rădăcină într-un colț de stâncă 
Și rupe tulpina pe care urcam 
Să-nflorim sihastru într-un ciob de ram. 

Am zidit un templu unde sunt regină 
Și cuprind hotarul peste-un gram-lumină, 
Te zăresc adesea pe-o rază de ieri 
Împletind altare din mii de tăceri. 

Avem lut în palme și-n deșert izvoare, 
Soare-n colivia florilor de mare, 
Ne lipsește luntrea de la nord la sud 
Și o vâslă nouă din țărm verde crud. 

Prind în mâini corola de jar și pelin, 
Decor enigmatic … cu drag mă închin; 
Și trec peste puntea din hârtie arsă 
Căutând prin valuri, lacrima neștearsă.

 

 

Crez de iasomie

Am primit inelul mării noastre!

E acelaşi pe care l-au purtat străbunii când îşi desenau pe jar sufletul.

Te-am zărit îmbrăcat în valuri de cer,

aveai trecutul din spice de zori și porumbei  de uimire.

Purtai crengi de şoapte în plete şi trăgeai necontenit cortina în urma ta

să-ţi acoperi umbletul, să nu-l mai ai în vreo răsucire;

ai cuprins în pasul tău o primăvară întreagă,

eram spirit în voci cu ochi arzând

sosit prin învăluire ca o arcadă peste întâiul punct

descoperit în pieptul tău;

Albatroși secetoși țin hrana în vârful stâncilor,

pe vârfuri de timp luna se împletește cu zodiacul proaspăt tipărit,

în litere sparte defilează cârduri de vise

trezind starea îngropată cândva în călătorul desculț.

Port rochie de spumă,

culoarea ei nu m-a minţit niciodată,

e substanţă de adevăr precum toate ferestrele sufletului meu.

Suntem în ceasul al treisprezecelea

pe un vas spart într-o dinastie care-şi uneşte harta în fugă

sub priviri lacome cu vagi umbre pe umeri;

Pe inel e gravat numele meu!

Aşadar l-am primit cu bine!

Îl aşez sub perna pe care adorm odată cu îngerii poveştilor de ceară.

Va scufunda vaporul de carton,

voi fi floare între foi de gânduri

şi creion care ştie pe de rost  conturul sufletului tău.

Am înviat în rostul vieţii tale,

voi sculpta trecere de mine pe culoarul de noi,

voi topi crezul meu în lumânări de iasomie…

Mă vei găsi negreşit!

Dincolo de mine, peste șoapte aurii,  se va sfârşi marea.

 

Mă închin în albastru

 

De ce suspini pe umărul meu, mare, 

nu mai ştiu să-ţi înţeleg șoaptele

nici să-ţi şterg petalele toate,            

s-a înserat spre adâncuri şi te confund cu visul

cascadelor vulcanice.

 

Ce bun să mai deschid fereastra

pe care ai surâs cândva,

când furtuna ţi-a smuls rădăcinile

şi te-a agăţat de stâncile nedumeririi,

dincolo de ramurile mele?

 

Au adormit pescăruși pe catarge,

învață-i să viseze

altă mare,

și-au lăsat jocul pe țărmul cu decor angelic,

și-au trădat aripile,

dar nu le judeca avalanșa de doruri

pe care le-au împărțit

în jumătăți de cântec.

 

Mă închin în  albastru, mare,  

să-ţi culeg respiraţia,

să te strâng în tonuri discrete,

să-ți împrumut balanța enigmelor fără timp,

să-mi recompun vraja torentelor de lumină,

să…

                         

Poate cândva îmi vei înflori numele

pe valuri.

 

proiecția tandreții

 

am venit să-mi joc rolul

din  singurul film care-ți aparține

să arunc dor de scântei pe valuri

să fredonez un răsărit

întâmplat pe scările cu vitralii de timp

dar mai ales să am grijă de porți

 

sunt sfinte

repetai cândva odată cu mine

mi le deschideai aplificând lumina

din brazda de est a cerului

 

aceasta este proiecția tandreții dintre inimi

mi-ai explicat

mângâind fiecare șoaptă

dacă n-ai fi fost tu marea ar fi jurat

că n-are actori

pentru lumea din mine

 

n-aș fi trădat-o ai mai spus

chiar dacă sirenele mi-ar fi înveșmântat gândurile

în culori alese fără nicio ezitare

aș fi preferat să adun scoici

în fiecare să devii perlă numai a mea

atât de perfectă încât liniștea

ar fi amețit în declarația de dragoste

semnată instantaneu

pe corăbiile nepiratate

 

rolul tău e să-mi amintești zborul

 

Sunt vis pe țărmul tău boem

 

Am să te-nchid în fiecare cântec 
Zidit cu cerul peste dimineață, 
Te voi jerfi adesea-ntr-un descântec 
Din val de dor și lacrimă de ceață. 

De va fi ger prin stările polare
Și norul tău va plânge-n pumnul meu 
Iar ploi rănite-n zori pe depărtare 
Te-or întreba de ce mi-ai spus mereu 

Că-s îngerul prin care țeși lumina 
Și rătăcești, tăcut într-un poem, 
Tot nu-nțeleg de ce port oare vina 
Că sunt un vis pe țărmul tău boem, 

Că-s vocea spartă-n dinastii albastre 
Și stea pe-o sete prăbușită-n rod,
Tu știi că numai umbrele sihastre 
Închid lumini de dincolo de pod?

 

Voi fi vioara unei lumi de seamă

Pe care-adorm când veacurile toate

Vor cere nemuririi mele vamă

Sau îmi vor da bilet prin tine. Poate…

 

 

Parcă nu…

 

Parcă n-aş vrea să mă-nfăşori

în eşarfa de sărbătoare,

lasă-mi umărul gol,

umărul unei zile oarecare;

poate cândva, un simbol

va fi liber să zboare

prin râu de ninsori.

 

Parcă n-aş vrea să-mi desenezi

conturul unui sărut,

pe malul fără sălcii aş rătăci;

să nu-mi vii prea mult,

dacă lacrima serii mă va iubi

voi şti să ascult

tăcerea dintr-un vis de amiezi.

 

Parcă aş rupe filele toate

să le definesc altcumva,

să mă ascund într-o tulpină departe

să-ţi fiu străina ta

cu iz de lumină,

prin zori, de voi vrea,

să mă pierd în coperta de carte.

 

Sigur ai plâns și tu

 

mi-au ars veșmintele inimii 
acum îmbracă-le tu 
erau fără cusur 
aceeași măsură 
cu dragostea 

ploaia s-a strecurat în mine 
nepăsătoare 
descoase răni

îmi stinge numele 

sigur ai plâns și tu 
pe altă planetă 
de-acolo se vor fi topit ghețari 

când ai împrumutat pumnalul 
luminii 
îți respiram ființa 
veneai împotrivindu-te 
fulgerelor 
prin pasul meu 

nici eu nu dorm 
iubesc murind …

 

[Irina Lucia Mihalca]

Felicitari ambilor creatori de frumos si lumina!

Cu drag, Irina

[zadic ioana]

Feerie. Îmi place.

[Vasilisia Lazăr]

Superb! Aş vrea să nu se mai termine.

[Vasilisia Lazăr]

Mă minunez cu fiecare zi în care această superbă carte mai creşte cu o filă.

[17gl9rju3ni9h]

Felicitări celor doi protagonişti

Gina şi Mihai!

Cu drag de voi,

Mihaela

[Elena Mititelu]

Felicitări celor doi iubitori de artă prin cuvânt şi culoare, Gina şi Mihai!!

Cu preţuire,

Elena

[Ion Lazăr da Coza]

Am recitit da cappo al fini prima parte a Reveriei - o zi blagoslovită!

Adânci reverențe, Gina Zaharia - pictor al cuvântului!

Prețuirea mea, Mihai Cătrună - poet al penelului!

Cu drag,

da Coza

[Veronica Pavel Lerner]

Intitiativa laudabila! 

Felicitari Gina  si Mihai! 

[gina zaharia]

Irina, o scenă albastră sub cupola timpului.

 Mulțumiri, cu drag!

Irina Lucia Mihalca a spus :

Felicitari ambilor creatori de frumos si lumina!

Cu drag, Irina

[gina zaharia]

Are câteva picături senine, Ioana... cel puțin așa s-a vrut. Îmbrățișări!

zadic ioana a spus :

Feerie. Îmi place.

[gina zaharia]

M-am întors pe umerii verii... las aici câțiva fulgi... sunt tot albaștri! Lisia, mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Superb! Aş vrea să nu se mai termine.

[gina zaharia]

Lisia, am răsfoit filele, ești numai suflet!

cu drag,
Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Mă minunez cu fiecare zi în care această superbă carte mai creşte cu o filă.