Poeta Daniela Popescu și versurile sale de inspirație Divina

[Ion Nălbitoru]

Doamna Daniela Popescu după publicarea primului său volum de versuri, bilingv, intitulat Drumeț la porți de toamnă (Viagero a las puertas de otono ) apare în fața noastră cu al doilea volum de poeme intitulat E(c)lipsă

La început am parcurs primul volum din curiozitate care apoi s-a transformat în interes, deorece poemele domniei sale veneau de undeva din adâncurile sufletului. Și atunci nu m-am putut abține să nu scriu o cronică la cel volum pe care am intitulat-o sugestiv Drumeț la porțile occidentului.

Nu după mult timp autoarea mi-a trimis, în format elecronic, cel de-a doilea volum al său de versuri, E(c)lipsă.

Am descoperit și de această dată dăruirea cu care autoarea  își alege versurile, abilitatea cu care își construiește ritmul și rima – fiindcă majoritatea poeziilor sale sunt scrise în stil clasic – forța cu care reușește să transmită cititorului mesajul său nu numai artistic, dar și sufletesc; acea stare specifică marilor poeți veșnic căutători și rătăcitori, acea anxietate care îi stăpânește din pricina nedreptăților unei societăți în care omul își pierde treptat- treptat identitatea ca ființă terestră superioară.

Doamna Daniela Popescu este un poet autentic, ce poartă suflul și spiritul românesc pe meleagurile îndepărtate ale Europei. Poezia sa oscilează între credința creștină, strămoșească cu speranța în Dumnezeu și dorul de țară. Dar în același timp versurile sale ating și sfera socială, uneori manifestâmându-se ca un protest față de o societate nedreaptă care i-a împrăștiat pe români pe toate meridianele lumii în lupta pentru existență:

 

Cai pufoşi pe cer aleargă, / Înhămaţi  la efemer, / Spre o ţară doar lor dragă. / Zbor de-o clipă în eter!

Autoarea privește în urma sa cu melancolie, ca o retrospectivă a timpului trecut, dar și spre viitor, întrebându-se retoric ce va face cu ce-a mai rămas din firul vieții:

 

Dar universul sfânt nu are margini / Şi-l ia la pieptul său pe binele robit: / Un biet moşneag în cârje, cu pas rănit de datini, / Urcându-l trist şi trudnic pe stânca de granit. / Ce faci tu, azi, copile cu timpul ce-ai primit?

Adesea, în stările de reverie, amintirile, o poartă spre țara natală, alinându-i oarecum dorul de cei dragi și de locurile pitorești ale copilăriei:

          

  Acasă la mine în suflet,  pe pajiştea mea, / Nu-mi pasă de viscol, de avalanşe de nea... / Simt susur de ape şi cântec de îngeri / Şi-nvăţ a străbate orice mare de plângeri

Poeta subliniază cu stilu-i caracteristic drama omului cu evenimentele cruciale ale existenței sale, nașterea și moartea:

 Ne naștem țipând și, când plecăm, / Lăsăm pe alții țipând în urma noastră.

Dar de fiecare dată autoarea își găsește echilibrul sufletesc în însăși minunatele sale versuri, care printr-o inspirație Divină, vin plutind, parcă, de undeva din infinitul făpturii umane, din adâncurile incognoscibile ale materiei cenușii și se revarsă în lumea terestră, ca o eliberare a spiritului de zbuciumul interior al său și de ce nu chiar ca o eliberare a subconștientului. La fel  ca valurile mării, la început tumultuoase, sentimentele capătă contur, trăirile se materializează în realitate căci: Ne lăsând întristarea să-ți schimbe  surusu-n oftat,  iată că furtuna ce bântuie ungherele cele mai ascunse ale spiritului uman începe să se liniștească:

 

O simfonie ciudată te mângâie, când piatra lovește; / Sunetul ei te face să afli odihnă și-n plâns!

Volumul de poezii E(c)lipsă, cuprinde o diversitate de teme, iar poemele cuprind o sferă largă a vieții reale dar și spirituale. De aceea în multe pagini ale acestui volum se întâlnește genul de poezie religioasă, dar nu o poezie ascetă, a dogmelor, ci a poetului laic care se roagă Divinității așa cum știe și cum crede el că este mai bine ca să poată fi auzit.

În versuri de o vibrație înaltă autoarea confirmă îndeplinirea rugii sale către Creator.

Mi-ai auzit dorul plângând /şi-ai venit, Doamne, să-mi dai rouă, în zori. / M-ai umplut vrerea cu cântec arzând / şi m-ai pus să stăpânesc peste flori./ Mi-ai auzit mersul stingher / şi mi-ai dat, Doamne, toiag de măslin, / să pot măsura iubirea în calea spre cer, / s-ascund în speranţă gândul senin. /M-ai auzit şi, Doamne, îmi vezi / înceata vrere cum urcă spre Tine / şi, în dogoarea atâtor amiezi, / Te-opreşti la fântână să stai de vorbă cu mine.

Deși cu sufletul căzut în melancolie, stare specifică adevăraților poeți, doamna Daniela Popescu trăiește cu speranța renașterii: Și, totuși, o sevă nouă / Îmi face pustiul să înflorească

Și tema copilăriei revine adesea în versurile acestui volum, apoi anii de școală și dorința  De a zdrobi barierele cunoașterii.

Privind în adâncul sufletului ca într-o oglindă autoarea își vede propriul trecut și prezent și speră în viitor la o lume mai bună. Uneori aspirațiile poetei sunt doar un vis, punctând de fapt drama poetului, veșnicul neînțeles.

Din volumul E(c)lipsă, nu lipsește nici tema iubirii, a iubirii supreme la care visează orice pământean, dar care la urmă rămâne dezamăgit fiindcă în lume nu există perfecțiune. Toți vrem perfecțiunea dar chiar noi cei care o dorim atât de mult nu o putem atinge.

Fiecare vers reprezintă o imagine care te încântă a unei imaginații ce oscilează între real și ireal. Versurile sunt pline de armonie și muzicalitate, o simfonie ce provine parcă din atingerea ușoară a corzilor nevăzute ale Universului, o plutire a EU-lui în lumi celeste.

Muza o poartă pe Daniela Popescu de la pajiști însorite și înverzite către pădurile de brazi și apoi la marea de turcoază.

Ca după o călătorie lungă prin toate sferele existenței versurile poetei Daniela Popescu se reîntorc la tema creștină, la rugăciune și speranță la încrederea în Dumnezeu și ocrotirea Sa.

           

   Doamne, Tu îmi cunoşti  prea bine aşteptarea ! / Ştii neputinţa mea, durerea mea şi gândul; / Îmi ştii dorinţa vie de-a-mi împlini chemarea, / Îmi ştii şi lacrima ce-acoperă cuvântul...

Îti mulţumesc, Părinte, că m-ai primit şi-acum, / Că mi-ai dat haina Ta atât de preţioasă; / Că mi-ai dat marea cinste de a-Ţi sluji ca fiu, / Trăind cu Tine-n suflet, cu Tine stând la masă.

Autoarea își găsește adevărata muză, inspirația, în stările nostalgice care o cuprind în singurătatea sa departe de meleagurile natale. De fapt aceasta este vraja în care alunecă poeții, vrajă care se revarsă  și asupra cititorului  răscolindu-i adâncul sufletului cu sentimentele și trăirile fiecăruia dintre noi, cu bucurii și împliniri  în contrast cu necazurile și eșecurile ființei umane .

În versurile doamnei Daniela Popescu se simte duioșie, feminitate, estetic, dorință, izolare dar și evadare și, de ce nu, o undă de optimism care reușește să-i înflăcăreze inima spre noi sensuri și viziuni, spre ideal și perfecțiune renăscute chiar din nebuloasa tumultului citadin, al frământărilor și stărilor de anxietate uneori născute chiar din acel zbucium specific trubadurilor, a poeților rătăcitori în lumea imaginară a armoniilor, muzicalității, al vibrațiilor sufletești și, în final ca rezultat al căutărilor, comuniunea cu Divinitatea, căci, la urma urmei, totu-i inspirație Divină!

 

ION NĂLBITORU /-membru LSR/ Vâlcea/România