Modernism şi ubicuitate poetică articol de Elena Stefan

[Angi Cristea]

Motto
Arta este metafizică şi nu se intră în acest domeniu cu bocancii fizici

La 157 [1] de ani de la ruperea barierelor tradiţionaliste şi după emaniciparea poeziei, din secolul al XIX-lea, cu reverberaţiile pe care ea, poezia, le are în modernitatea actuală, este dificil de conceput negarea ei pe criterii inadecvate a acestui tip de creaţie. Recrudescenţa respingerii, acum, în secolul al XXI-lea a poeziei moderniste, cu „argumente” tradiţionaliste ne poate plasa, mutatis mutandis, în perioada industrializării când se încerca, şi uneori se reuşea, distrugerea maşinilor care înlocuiau munca manuală. 

Poemul Ubicuitate în si bemol** are toate ingredientele unui poem modernist. De la disonanţa textual-sugerativă în care eul liric se plasează între ireconciliabile contradictorialităţi şi până la intelectualizarea dezumanizată, aproape, toate compozitele moderniste se pot regăsi. Firesc, fără stridenţă, aproape natural. Şi, cu cât textul pare mai firesc intelectualizat cu atât, probabil, talentul sau efortul de creaţie vor fi fost mai mari.

Iată, exemplificativ, disonanţa textuală în care artificialul mecanicist şi dictatorial plasează eul auctorial între două ipostaze ireconciliabile: „normarea fericirii” şi imposibilitatea trăirii sau perceperii acesteia: „nici nu o mai recunoşti” Prima este sugerată, denunţiativ, ca o culme a non-sentimentului, a alienării tehniciste a fiinţei umane, a înregimentării ei în cohorte de de serie mare, supuse normării şi standardizării. A doua, cu trimitere directă la eul, secătuit, destructurat, golit de sentimente şi care nu mai are disponibilitatea naturală, genetică de a înţelege şi de a se bucura de fericire. Ca dat uman esenţial. Pervertit sau anihilat de mecanismele sociale manipulatoare, nivelatoare şi destructurante. În stilistica modernistă şi postmodernistă, versul „s-a normat fericirea cotidiană” este unul metaforic, revelator. Care în cel mai acut spirit modernist devoalează „misterul” lumii actuale. Având conotaţia că, iată, s-a ajuns până acolo încât s-a normat fericirea. Adică, în subiacenţă, s-a normat totul şi s-a ajuns să se normeze până şi ce nu poate fi normat, standardizat. Respectiv fericirea cotidiană. Într-o ipotetică lume dezumanizată „normarea fericirii cotidiene” ar putea părea firească. Este aspectul pe care autoarea îl denuţă cu o anume detaşare. Uşor jucată dar grav şi dramatic expusă lectorului. Care este astfel prevenit, avizat. Pentru care se trage semnalul de alarmă. Prin urmare, şi această este o altă trăsătură a modernităţii poetice, autoarea pare depersonalizată. Ca şi cum ar accepta, robotic, această stare existenţială tehnicist-dezumanizantă de standardizare a vieţii şi sentimentelor.

Alături de sentimente, de sentimental, tot metaforic-reveleator, ne este sugerat şi acţionalul fiinţei umane în contextul unei existenţe tot mai artificializate. Palmele tatuate, nu cu imagini, care ar putea conduce la sentimente ci cu „vectori” expresie tipic fizicistă, tehnicistă, mecanicistă. În care acţiunea şi acţionalul nu mai au şansa bucuriei câştigului. Ci, bănuiesc, tot stadardizat, acţionalul nu mai poate evolua decât până la „remiză” Adică o viaţă pacificată, nivelată egalizată. Şi iar intervine procedeul modernist al disonanţei. Contrapunctic „remizei” care, deşi, uneori, poate sugera şi încleşatre, chiar pe viaţă şi pe moarte, uzual, conduce la ideea de egalitate şi echilibru. Contrapunctic spuneam, intervine acţionalul cu motivaţii lăuntrice, ca un fel de răzvrătire împotriva stării de standardizare, este invocată magma zliei cu semnificaţia de trăire intensă, arzândă, incandescentă. Simbol al unei paradigme de activitate vie, tumultuoasă, copleşitoare. În care „tacul” sugerând o lume în interelaţii predictibile, asemenea traiectoriilor bilelor de biliard, reprezintă vectorul anentropic, adică elementul care poate face ordine într-un haos. Între aceste două ipostaze, de asemenea, ireconciliabile, „remiza” ca pacificare, latenţă, echilibru, chiar inactivitate şi „magma zilei” ca activitate incandescentă se situează, modernist, eul liric. 

Într-o astfel de cheie de lectură poate fi perceput întreg poemul. Tranzitivarea respectiv metamorfoza conţinuturilor sintagmatice, golirea cuvintelor de sensurile curente şi asignarea acestora a noi sensuri şi halouri de sensuri reprezintă, de asemenea, procedee moderniste supuse a ceea ce am putea denumi, în poezia modernă, drept fantezia dictatorială auctorială. Câteva exemple: „ubicuitate în si bemol” eul liric devenit, poetic, aproape zeitate. Bemolul pare a-l face, nu un zeu adevărat, ci unul cu un semiton mai jos adică aproape zeu, fericirea normată devenită, perceptibil, „feribot de lux” munca, acţionalul devenite „vectori”, lumea în marea ei fierbere-magma zilei, etc.

Sigur, orice încercare de percepere a poemului altfel decât în logica poetică nu va conduce decât la paradox şi inadecvare. 

Poemul de mai sus este un poem modernist, intelectualiazt, cu o mulţime de sensuri încifrate şi profunde. Şi cu trimiteri către zone şi spaţii culturale. Unele directe, Cehov, Poe, preafericitul altele indirecte: „stentul din inimă”, „pianul [care] îţi numără nota de plată” „chelnerul deghizat”, „piesele negre”, etc.

Un astfel de poem nu se lecturează cu mijloacele sonorităţilor din coada poemelor de tip tradiţionalist-canonic. Acestea îşi au spaţiul lor, existenţa lor, adepţii lor. Şi nu se exclud unele pe altele. Adică textele tradiţionale nu exclud textele moderniste sau invers. Este, în spaţiul literar, o benefică şi de neîngrădit complementaritate. De aceea se impune o necesară şi firească prudenţă în receptarea textelor literare şi în adecvarea mijloacelor şi criteriilor specifice fiecărui tip de text pentru înţelegere şi receptare. Altfel există riscul inadeccvării. Ca de exemplu să dansezi la un concert simfonic spre stupefacţia melomanilor avizaţi.

*Ubicuitate în si bemol**

  de   Angi Cristea

s-a normat fericirea cotidiană
nu este demo decât porţionat
nici nu o mai recunoşti/feribot de lux/ 
cu unghiile înfipte în perimetrul arondat

tatuează-ţi palmele cu vectori
jucând partida până la remiză
înfige tacul în magma zilei
ca pe un stent în inima 
ce tremură la microscop
roasă de lumină/şapte ani în tibet/

gustul fericirii sărat 
atrage pescăruşii lui cehov
pianul îţi numără nota de plată/simfonic/ 
ai muri în si bemol/chelner deghizat în preafericit/

nu-ţi dau mat piesele mele
sunt negre ca şi corbii lui allan poe 
desfă palmele descifrând direcţia vectorului
proprietar de oglinzi paralele

[Angi Cristea]

Autoarea textului,doamna Elena Ștefan,reușește să demonstreze încă o dată o abilitate critică deosebită,destructurand textul la toate nivelurile și decriptand sensurile poemului.Observă metasemantizarea textului,discursul liric fracturat,metanaratiunea ca mărci ale liricii postmoderniste.Poezia tradiționalistă,cea care respectă anumite canoane,coexistă împreună cu lirica modernistă,revelatoare de sensuri poetice noi prin renunțarea la monologul liric subiectiv.Depersonalizarea,evidențiată de către doamna Ștefan,conduce spre o poezie polivalență,intertextualizată,aliniată la tendințele poetice moderne.Felicitări autoarei articolui pentru foarte buna stăpânire a recuzitei teoretice și pentru acest articol care nu se referă la un anume text liric,cât,mai ales,la poezia acestui secol alienat tehnic,dar capabil de racordare la poetica modernă europeană.