Interviu cu IRINA MAVRODIN din volumul "CONVORBIRI ESENŢIALE", autor Culiţă Ioan Uşurelu

[Culiţă Ioan Uşurelu]

Pentru mine cine nu are cultură generală este ca un infirm, pentru că el nu se poate bucura decât de lucruri materiale…

CULIŢĂ IOAN UŞURELU: Sunteţi doamna traducătorilor de şi din Limba franceză din România. Cum aţi început şi de ce , deşi dispuneaţi de atâtea alte forme ale talentului dv., aţi ales cu preponderenţă traducerea? Culmea, aţi ales cel mai greu şi mai puţin vizibil segment al literaturii…

IRINA MAVRODIN:Îmi place foarte mult cum aţi formulat întrebarea, spunând, între altele, că mi-am ales „cel mai greu şi cel mai puţin vizibil segment al literaturii”. Tot aşa spune şi Cioran, pentru care munca traducătorului este încă şi mai grea decât cea a autorului. În „Cahiers 1957-1972, Gallimard, 1997, p.387, el spune : „Un auteur n-est pas tenu a la rigueur; un traducteur l-est, il est meme responsable des insuffisant de l-auteur. Je mets un bon traducteur au-dessus d-un bon auteur”. O precizare: nu am ales traducerea, deoarece am mers întotdeauna, şi încă de la începuturi (de fapt am debutat cu poezia), în paralel cu eseul, poezia, şi traducerea. Fiecare din aceste trei moduri ale mele de a mă exprima îl hrănea pe celălalt, toate trei venind din aceeaşi misterioasă sorginte. Şi astăzi încă procedez la fel: scriu şi public poezie şi eseu, dar şi traduceri( totdeauna din buni autori-aceasta a fost o regulă de aur pentru mine). Traducerea mă obligă să-mi menţin un anumit ritm de lucru, o consecvenţă şi o disciplină care mă stimulează şi mă pregătesc, mă menţin în climatul înalt spiritual al unui dialog perpetuu cu mari scriitori. Acum, de exemplu, în timp ce pregătesc un volum de poezie (se va numi „Începutul”, probabil) pentru Editura „Scrisul românesc”, traduc şi un volum din „Carnetele”( admirabilele Carnete!) lui Monherlant. Mai fac o remarcă : publicul românesc, în marea lui majoritate, nu poate accepta acest tip de scriitor multiform. Pe de altă parte, având eu „neşansa” să am mulţi cititori ai traducerilor mele, notorietatea pare a se fi construit prin ele, ceea ce poate să apară ca un dezavantaj, şi chiar şi mie aşa mi-a apărut un timp. Acum însă constat că există şi un număr important de cititori şi de comentatori ai poeziei şi ai eseului meu, poezie şi eseu care au fost selectate pentru interesante antologii.

C.I.U:O traducere integrală a lui Eminescu v-a preocupat? Ştiu că în engleză avem, în afară de nume consacrate, o traducere a singurului volum din timpul vieţii marelui poet,”Poesii”, făcută de un tânăr de excepţie, Corneliu M. Popescu, mort la cutremurul din 1977…În franceză?

I.M:În franceză, Eminescu a fost foarte mult tradus, dar, după părerea mea, nici o versiune nu-i cu adevărat reuşită, poate pentru că structura limbii franceze e mai analitică decât limba română aşa cum e folosită de Eminescu. Un test foarte simplu ne arată asta: versurile traduse în franceză sunt totdeauna mult mai lungi. S-ar părea că engleza se pretează mult mai bine, prin structura ei, la a-l traduce. Eu nu mi-am propus să-l traduc pe Eminescu şi, în general, nu mi-am propus să traduc poezie scrisă în prozodie clasică. Chiar şi atunci când l-am publicat pe Eminescu, la editura din Franţa ”Actes Sud”, unde eram „directrice de la collection „Lettres roumaines”, am preferat să ofer publicului francez Sărmanul Dionis şi Cezara , în excepţionala traducere a lui Michel Wattremez. Aceste „poeme în proză”, comparabile cu Cântecele lui Maldoror de Lautreamont, s-au bucurat de un oarecare succes în presa franceză de specialitate.

C.I.U:La Cioran, după opinia dv., se observă două feluri de lectură: una univocă, explicativă, optimistă în neputinţa ei şi alta bazată pe uimire. Aţi putea dezvolta puţin?

I.M:Există, într-adevăr, în opera lui Cioran, şi texte care presupun o abordare într-o lectură (aproape) univocă. Dar original şi cu advărat important este el în textele în care ne obligă la o lectură plurală (concept propus de Valery), prin scriitura ambiguă pe care o cultivă. C-est un veritable malheur pour un auteur que d-etre compris”/” pentru un autor este o adevărată nenorocire să fie înţeles. Cioran inventează o scriitură a paradoxului şi a ambiguităţii (utilizează termenul de ambiguitate în sensul foarte tehnic pe care i-l dau poeticile moderne, de la cea a lui Jakobson până la cea a lui Eco). Acesta este marele Cioran, novatorul de scriitură, care ştie că tipul de discurs univoc cunoaşte o rapidă uzură, în timp ce un discurs ambiguu are şanse să-şi păstreze prospeţimea întru eternitate. Fiecare pagină din Cioran scrisă astfel nu poate fi rezumată, suntem în faţa ei ca în faţa unui poem, nu putem decât s-o reluăm cuvânt cu cuvânt.

C.I.U:„O traducere este rea când este mai clară, mai inteligibilă decât originalul. Asta dovedeşte că ea n-a ştiut să păstreze ambiguitatea, şi traducătorul a tranşat, ceea ce este o crimă.”Dar dacă traducătorul este superior autorului tradus?În istoria traducerilor mondiale au existat astfel de întâmplări?

I.M:Întrebarea aceasta se leagă foarte bine de cea anterioară. Şi din ea se vede că Cioran cultiva o ambiguitate conştientizată de el, ca autor. El vrea să spună, în textul citat, că traducătorul trebuie să menţină ambiguitatea textului pe care-l traduce, că el va face o crimă dacă-l va trece într-un univoc. Dacă traducătorul îi este „superior” autorului tradus, el poate - eventual - să facă alt text, pornind de la autorul pe care îl traduce, ca de la un pretext. Dacă vrea însă să facă traducere, el trebuie să salveze ambiguitatea originalului, să o salveze cu orice preţ (Bineînţeles, atunci când originalul este ambiguu).

C.I.U:Mircea A. Diaconu afirma că ”orice traducere este o interpretare dacă nu o trădare”. Acesta ar fi şi scopul traducerii?

I.M:Traducătorul este mereu tentat să „interpreteze” şi aproape întotdeauna trebuie într-o măsură s-o facă. Tocmai „jocul” acesta între ad litteram şi interpretare este specific oricărei traduceri bune. Vreau să spun că, bizuindu-se pe cultura sa, care trebuie să fie vastă şi totodată specializată, traducătorul trebuie să ştie mai întâi în faţa cărui tip de text, de „discurs” se află. Şi, în funcţie de asta, va traduce. După mine, scopul traducerii literare, şi, mai ales, al traducerii poeziei, nu este interpretarea, ci crearea unei opere simulacru, adică având, pe cât permite diferenţa de structură dintre cele două limbi, o structură izomorfă cu cea a originalului.

C.I.U:V-a preocupat permanent cuplul de concepte traducere-creaţie, dar şi cuplul teorie-practică. Mergeţi până acolo încât spuneţi că procesul traducerii este, practic, o adevărată creaţie, care sau de care nu eşti niciodată mulţumit şi vrei să continui, să schimbi cuvinte, sensuri… Un proces viu…Dacă n-ar interveni editorul…nu s-ar mai sfârşi procesul…La dv. cum se întâmplă?

I.M:Acest cuplu conceptual: traducere-creaţie s-ar putea defini şi în felul următor:traducerea( literară) realizează o operă simulacru, creaţia realizează o operă monument. În cazul operei simulacru (al traducerii, deci), seria rămâne deschisă, odată cu evoluţia limbii( limbilor) şi a mentalităţii (mentalităţilor). De aceea putem avea mai multe traduceri ale aceluiaşi text literar, care este unic (monument). Eu am apropiat totdeauna traducerea de creaţie, fără să o fac să coincidă cu ea. Latura creatoare a traducerii eu o văd în acţiunea auctorială prin care traducătorul se exprimă printr-o serie de opţiuni, pe care le semnează. Ca şi autorul textului original, el trebuie să ştie când să se oprească din indecizie şi să opteze pentru o soluţie. Eu reuşesc, sper, să identific acest moment, în mod instinctiv, dar şi conştientizând ceea ce instinctul îmi spune, cu alte cuvinte aducându-mi, spre examinare, soluţia, dintr-o zonă a practicii, într-o zonă a teoriei.

C.I.U:Dv., ca ”francofilă de viţă veche”, cum sunteţi recunoscută, demonstraţi prin versurile dv. că între cele două culturi atât de dragi dv. (şi nouă), franceza şi româna, nu există o ruptură, ci, din contra, o interpătrundere, o permanentă îmbogăţire. Mai mult chiar, ultimele dv. volume bilingve nu aduc acea atât de clamată distorsiune, tensiune între cele două voci lingvistice…..

I.M:Faceţi o fină observaţie cu privire la poezia mea în română şi autotraducerea în franceză. Într-adevăr, am avut şi eu sentimentul că una a îmbogăţit-o pe celaltă şi că între ele nu numai că nu este o ruptură, ci şi că putem vorbi chiar de o întrepătrundere. Distorsiunea şi tensiunea, chiar dacă există, sunt minime în raport cu cazurile când poezia tradusă are ritm şi rimă conforme unor reguli foarte rigide, sau un lexic arhaizant, regional sau argotic, purtător de conotaţii imposibil de redat sau de înlăturat, în traducere. Poezia mea este scrisă în vers alb, cu o extremă economie de mijloace (aceasta ar fi partea mai greu de redat) şi cu un lexic care face apel mai ales la cuvinte dintr-un registru neutru sau modern.

C.I.U:O persoană care s-ar ocupa numai de traduceri, ar putea spune, la sfârşitul carierei, că are o operă?

I.M:Depinde ce înţelegem prin operă. Şi depinde şi de autorii traduşi. Într-un sens „slab” s-ar putea spune că marele traducător are o operă. De exemplu, cel care a tradus Biblia. Ca întotdeauna, şi în acest caz trebuie să ne definim conceptele cu cere lucrăm.

C.I.U:Folosiţi termeni mai puţin uzitaţi de masa cititorilor, cum ar fi ”lectura plurală”, ”literalitatea”,”literaritatea” etc. Prin aceşti termeni aţi creat noi modalităţi de lectură şi de remodelare a receptării…Aţi simţit deseori împotrivirea confraţilor mai puţin receptivi la nou?

I.M:Am avut şansa să fiu în contact cu critica teoretică franceză de ultima oră, încă de la începutul carierei mele. Pe de altă parte am avut şi altă şansă, încă şi mai importantă: o deschidere a sensibilităţii şi a intelectului meu spre acest tip de lectură.Am sentimentul că utilizez termenii care-mi sunt foarte utili şi care, bine definiţi şi folosiţi în demonstraţia mea, îşi pierd caracterul rebarbativ, intră într-un patrimoniu comun, încep chiar să fie din ce în ce mai asimilaţi, şi chiar bine asimilaţi de iubitorii de literatură. Unii confraţi mi-au comentat textele în acest sens pozitiv. Cu siguranţă că există şi alţii care nici nu agreează asemenea termeni şi nici nu i-au adoptat. Ceea ce, în zilele noastre, e sinonim cu „împotrivire”.

C.I.U:Cunoaşteţi alţi mari traducători de şi din franceză? Vrancea pare binecuvântată în acest sens…Şi fiindcă veni vorba, în ce stadiu vă aflaţi cu pregătirea viitorilor traducători? Cine vă este alături în greaua şi interesanta misiune ce v-aţi ales-o?

I.M:Desigur, pot să dau câteva nume, luându-mi riscul de a nu le da pe toate:Dan Botta, Romulus Vulpescu, Gelu Naum, Demostene Botez, Al. Philippide, Augustin Doinaş, Annie Bentoiu, Mioara Izverna, Ileana Catuniari, şi lista ar putea continua, dar nu cu prea multe nume. În zilele noastre franceza pierde teren în faţa englezei, în sensul că editurile publică mai ales engleza. Eu am făcut stagii de traductologie cu studenţi şi masteranzi (începând din 1993), sub egida ambasadei franceze. Acum îmi continui această acţiune în cadrul „Asociaţiei Culturale Irina Izverna- Tarabac şi Irina Mavrodin”. Printre tinerii pe care am încercat să-i formez se află câţiva de mare vocaţie: Cristina Pârvu, Mădălin Roşioru, Elena Ciocoiu, B. Şfichi.

C.I.U:Aţi fost influenţată de Noul Roman francez, aţi şi scris despre alt fel de a gândi receptarea critică a romanului. Literatura română şi romanul autoreflexiv sau metaromanul... .Cât de profund s-au implicat scriitorii români în acest curent ? Aveţi şi exemple?

I.M:Într-adevăr, Noul Roman francez m-a pasionat, prin modul în care a inovat scriitura şi a reflectat asupra ei. Am făcut o teză de doctorat sub conducerea marelui profesor N.I.Popa, despre Nathalie Sarraute et le Nouveau Roman. Această alegere nu a fost întâmplătoare deci, şi sunt fericită că am făcut-o, într-o perioadă când era o amare îndrăzneală „ideologică” să te decizi pentru un subiect ca acesta. Prin asemenea temă mă plasam în miezul dezbaterilor foarte aprinse care aveau loc( în Franţa şi în alte locuri din,lumea liberă”) cu privire la statutul romanului, dar şi al literaturii în general. Scriitorii români, cu câteva excepţii, printre care l-aş citat pe Sorin Titel, au fost refractari faţă de acest interesant fenomen numit Noul Roman francez, în care au preferat să vadă mai curând o „modă”.

C.I.U: În”Mâna care scrie” aveţi o teorie despre Hazard în artă, care, după dv., este mereu benefică. Dar dacă nu se întâlnesc întotdeauna cele trei concepte bănuite de dv.?

I.M:Scriam cândva în Mâna care scrie ( premiul Academiei Române şi premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru eseu), că „nicio înfiinţare nu se poate săvârşi în afara unei duble determinări: cea a necesităţii, cea a hazardului. Înfiinţarea operei de artă nu se poate nici ea sutrage acestei determinări duble şi paradoxale”. Dacă nu se întâlnesc cele trei concepte (Mâna auctorială, Necesitatea, Hazardul), nu se naşte nici opera.

C.I.U:În cazul omului şi artistului Irina Mavrodin, personalitatea dv. intelectuală îşi are izvorul în hazard, în marea dv. cultură, în talentul impresionant, în bonomia recunoscută sau în toate acestea la un loc? Cele de mai sus au făcut oare ca persoana care sunteţi să emane cultură şi unde alfa, acele unde care provoacă şi hrănesc prieteniile, armonia, bucuria?

I.M:Vă mulţumesc pentru portretul ce mi-l faceţi cu atâta generozitate. Probabil că sunt aşa cum sunt datorită unor binecuvântate însuşiri, care se potenţează unele pe altele.

C.I.U:Deseori asistăm la discuţii de-a dreptul îngrijorătoare despre cultura generală. Unii sunt contra ei, alţii luptă pentru a o păstra. În Europa Occidentală, în SUA nu prea există şi indivizii n-o duc atât de rău… Material, bineînţeles…La noi? Se va mai citi vreodată ca pe vremea comunismului? Din acest punct de vedere sunt un nostalgic…

I.M:Bineînţeles că şi eu, ca şi dumneavoastră, sunt îngrijorată şi întristată văzând cum semenii noştri sunt, pe zi ce trece, mai lipsiţi de cultură generală. Pentru mine cine nu are cultură generală este ca un infirm, pentru că el nu se poate bucura decât de lucruri materiale. Pentru cele spirituale nu are instrumentele necesare. Şi astfel el rămâne de fapt despărţit de tot ceea ce este mai important pentru umanitatea din el. Lectura e singurul leac, dar, aşa cum spuneţi, se citeşte din ce în ce mai puţin şi la noi. E greu de prezis dacă oamenii se vor mai întoarce la lectură. Poate că da, fie şi numai ca la o terapie.

C.I.U:Ce vă mai amintiţi despre Focşaniul de altă dată? Personalităţile culturale şi politice, atmosfera culturală, boema ştiută sau bănuită în vremea respectivă? Ce vă mai leagă de Focşaniul de astăzi?

I.M:Îmi amintesc multe, aş putea să scriu o carte...Văd strada mărginită de castani pe care era casa noastră cu înalte coloane, acum demult demolată, mai văd şi drumul către liceul de fete, unde am avut profesoare de mare clasă, al căror nume îl evoc şi astăzi cu mare respect ş admiraţie: Doamna Miciora, Domnişoara Copcesu, Domnişoara Stănescu, Doamna Irodeanu, Doamna Gâtză, Doamna Mărgărit. Eu am plecat din Focşani când nu aveam decât şaisprezece ani, dar am revenit mereu de atunci, la părinţii mei. Astăzi mă mai leagă de Focşani mormântul bunicilor, părinţilor ş fratelui meu. Şi mormântul Ioanei Varvarici, cea care ne-a crescut pe mine, pe sora mea Maria, pe fratele meu Alexandru. Venită de foarte tânără, dintr-un sat de munte din Moldova, ea a devenit un membru al familiei noastre. Deşi aproape analfabetă, avea o înţelepciune izvorâtă dintr-o minte sclipitoare şi un suflet de o rară nobleţe şi putere de dăruire. Mult din ceea ce sunt îi datorez şi Ioanei.