Interviu cu GEORGE POPA din volumul "CONVORBIRI ESENŢIALE", autor Culiţă Ioan Uşurelu

[Culiţă Ioan Uşurelu]

...Eminescu este unul din marii gânditori poeţi despre care se poate spune ceea ce a afirmat Heidegger despre Hölderlin, şi anume că germanii nu sunt încă pregătiţi să-l înţeleagă pe cel mai mare gânditor-poet al lor. Nici noi nu suntem pregătiţi pentru Eminescu.

CULIŢĂ IOAN UŞURELU:Ce înseamnă pentru dv. ,,acasă’’? Panciul, în care v-aţi născut sau Iaşul care v-a adoptat?

GEORGE POPA:M-am născut la sat – acolo unde s-a născut sufletul şi se află lăcaşul veşniciei. Aşezarea se numeşte Dealul Neicului, astăzi suburbia oraşului Panciu. Este o regiune viticolă. Priveliştile întinse ale viilor induc o senzaţie particulară a atotputerniciei naturii roditoare. O entitate emanând fiorul vieţii cosmice. Dacă satul se află pe un deal, la rândul ei, şi casa noastră era aşezată pe un mic deal, izolat de restul caselor, fiind înconjurată de vii şi de o serie de drumuri deschizând către patru direcţii cardinale. Această izolare găsea potrivire cu firea mea retrasă, solitară, neacomodabilă cu lumea. Cu patru generaţii în urmă, în acea casă locuise străbunicul tatălui meu, preotul satului, Miron, de la care a provenit numele de “Popa”, atribuit generaţiilor următoare.

Casa noastră era o construcţie modestă de ţară, cu o prispă retrasă în conturul casei, intimizând în felul acesta spaţiul nemărginit din afară. Odaia cea mai încăpătoare era “camera de curat”. În acel sanctuar pe care mi l-a încredinţat mama, în adolescenţă, urma să am cele mai înalte experienţe spirituale, revelaţiile supreme ale întregii vieţi: inexistenţa unui eu propriu, străinătatea omului în lume şi adevăratul înţeles al libertăţii spirituale. În faţa casei se întindea o curte largă acoperită cu iarbă de un verde foarte viu pe care, în nopţile de vară mama ne aşeza aşternutul ca să dormim „la aer curat”. O experienţă primordială a fost aceea de a privi puzderia de stele pe albastrul profund al bolţii, multe din ele căzătoare. Puteam atinge cerul cu mâna, o senzaţie foarte vie. Era un spectacol sublim, care nu mi-a inspirat nici un moment spaimă, ci sentimentul mereu reluat al nemărginirii în care plutea corul tăcut de stele. Dacă satul era aşezat pe un deal, casa noastră pe alt deal, la apus se afla un alt deal, Măgura Odobeştilor, înaltă de 1001 m. “Muntele”, cum îi ziceam noi. O experienţă extraordinară era oferită de Măgura Odobeştilor, seara, când, într-o mare de aur însângerat, soarele asfinţea. Acel spectacol grandios, senzaţia că soarele moare sus, pe culmi, după cum îmi spunea mama, avea să mă marcheze pentru toată viaţa. Dacă răsăritul avea loc printre turnurile înaltei biserici, aşezată şi ea pe un deal, apusul era mult mai impresionant prin depărtare şi senzaţia unei adevărate drame a universului. Înconjurat de atâtea necunoscute fără margini, la noi acasă, pe acel deal izolat de lume, aveam un intens sentiment cosmic. Întreg acest complex armonios realizând un univers feeric, mi se părea că nu se află ancorat undeva, ci casă, ogradă, grădină, via din jur, muntele erau suspendate în afară de restul lumii. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât, în imaginaţia mea, o neînţeleasă magie desubstanţia materialitatea transformând-o într-un fluid eteric transparent la nesfârşit. Această senzaţie preschimba spaţiul şi timpul şi locul privilegiat al copilăriei într-un tărâm de cel mai real basm intens păstrat mereu viu de poveştile pe care, cu darul ei de excepţie, mi le spunea mama. Astfel, acasă pentru mine însemnează undeva, dincolo, într-un tărâm de legendă, unde am trăit cele mai pure şi mai înalte emoţii intelectuale.

C.I.U:În epoca noastră atât de avansată ştiinţific, mi se pare extrem de dificil, dacă nu imposibil, să fii un spirit polivalent. Opera dv. contrazice toate datele mele în acest sens…Cum s-a putut?

G.P:Proportions gardées, aceeaşi întrebare se poate pune şi pentru un Omar Khayyam, care a fost şi poet şi medic şi filozof şi astronom. Nimeni nu are vreo vină sau merit în raport cu capacităţile, cu vocaţia sa. Personal, în liceu m-am ocupat intens mai ales de filozofie şi de poeţii gânditori, astfel că m-am înscris mai întâi la Litere şi Filozofie. La un moment dat, mi-am dat seama că filozofia puteam să o fac şi la masa de scris, dar eram dator societăţii să fac şi ceva pentru om. Aşa am urmat apoi medicina. Ulterior, am publicat paralel şi cărţi de medicină şi cărţi de literatură – poezie, filozofia culturii, traduceri. M-am ocupat de omul total - soma şi suflet, aşa cum cereau anticii. Nu a fost nici o dificultate, Dimpotrivă, făcând medicină internă, am putut da intuiţiei privilegiul de a se manifesta şi în acest domeniu al misterului fizic lăuntric - inimă, sânge, plâmân etc.

C.I.U:Şi acum, tot ca o contradicţie vizibilă în personalitatea dv., aţi demonstrat pe viu că într-un om poate să existe intelectul, care presupune delicateţe, fineţe şi profundă vibraţie sufletească, în acelaşi timp cu spiritul geometric, bazat pe raţionamente precise şi succesive. Vizionarismul stăpâneşte raţiunea sau raţiunea temperează vizionarismul?

G.P:În materie de creaţie, vizionarismul este al intuiţiei, este o deschidere practic nelimitată a intelectului, a spiritului de fineţe, cum îl numea Pascal. Raţiunea vine după aceea ca să-şi explice, să înţeleagă deschiderile viziunii, să identific, eventual, etapele. De pildă, a pune un diagnostic în medicina internă trebuie să ai intuiţie, un proces care se bazează pe multă lectură de specialitate şi experienţă cazuistică. Aceste informaţii sunt puse în calculatorul minţii şi, la medicul cu har, lucrează cvasiinstantaneu la patul bolnavului. În creaţiile de literatură şi artă, fără viziune, nu se poate crea. Adică nu se pot aduce noi deschideri în înţelesul şi neînţelesul lumii, al vieţii. Pentru un creator, raţiunea este doar practică.

C.I.U:S-a tot vorbit de acei ,,boieri ai minţii’’, nişte răsfăţaţi ai anumitor guverne, inşi care împart cum vor premiile literare, anumite sinecuri…Ei, la rândul lor, având atribuţii precise…de adulare, de…

G.P:Aceştia nu sunt „boieri” ai minţii, ci împăraţii goi ai lui Andersen, un parazitism cultivat de interese politice.

C.I.U:Aţi făcut o apropiere între Noica şi Eminescu, aşa cum în Germania a fost alăturat Heidegger de Holderlin. Noica este ,,gânditorul profund’’, iar Eminescu este ,,miracolul românesc’’, ,,omul deplin al culturii noastre’’. Noica este ,,gânditorul poet’’, în timp ce Eminescu este ,,poetul gânditor’’. Câţi vă susţin în acest demers? Unii ,,dilematici’’, unii cârcotaşi nu mai suportă nici aspectul fizic al geniului, cu atât mai puţin opera sa?

G.P:Da, este aici o dramă. Un mare prieten, m-a pus să reeditez primele patru cărţi despre Eminescu într-un singur volum. I-am zis: cui prodest ?, cine mai citeşte pe Eminescu, mai ales în modul meu de a-l vedea - ”dincolo de dincolo”, cum îmi spunea distinsul prietenul? Dar el a replicat: „pentru cei câţiva aleşi, care vor putea duce mai departe viziunea ta.” Eminescu este unul din marii gânditori poeţi despre care se poate spune ceea ce a afirmat Heidegger despre Hölderlin, şi anume că germanii nu sunt încă pregătiţi să-l înţeleagă pe cel mai mare gânditor-poet al lor. Nici noi nu suntem pregătiţi pentru Eminescu. S-a scris o bibliotecă întreagă despre opera eminesciană iar sensurile tot fug mereu şi mereu înaintea noastră ca o Fata Morgana.

C.I.U:Nietzsche ne spunea că ,,din veşnicie s-a hotărât ca eu să fiu veşnic’’…, Eminescu scria că ,,veşnicia înseamnă a muri fără a muri…’’, Blaga constata că ,,veşnicia s-a născut la sat...’’ Care este raportul dintre om şi eternitate?

G.P:Îmi puneţi o întrebare la care trebuie răspuns într-o carte, şi tot nu ar fi rezolvată. Eternitatea umană „fizică” este de formă sincopată, intermitentă, are loc prin seria infinită a generaţiilor. Eternitatea spirituală se află în cea ce putem crea de durată şi transmitem mai departe. Eu însă mai cred într-o eternitate. Trăirile noastre constituie energii care emană în univers şi se întrepătrund într-un continuum, într-un adevărat cor universal. Nu ştim unde, cum şi când aceste mase de energii se fructifică creând stări de suflet, angelic sau demonic. Nu conjugarea unor puternice energii negative generalizate explică decăderea spiritualităţii actuale pe plan mondial?

C.I.U:Care-i timpul real în concepţia dv., ştiind că ,,trecutul şi neantul sunt unul şi acelaşi lucru’’ (Mefisto), iar prezentul trece fără să-l observi? Ca să nu ne mai gândim la teoriile de astăzi, care ne arată că 24 de ore trec în 16 ore, iar în 2012 vor trece în… zero ore....

G.P:Filozofie ieftină se poate face despre orice. Dar timpul durerii, al marilor simţăminte şi al marilor zboruri ale intelectului este un timp real. Timpul marilor cataclisme cosmice este real. Viaţa este desfăşurare temporală. Viaţa este cea care creează timpul. Heidegger are dreptate. Şi Henri Bergson. Iar mai de demult, Heraclit.

C.I.U:La Rainer Maria Rilke, pe care l-aţi comentat şi tradus, suferinţa este dătătoare de energii nebănuite…în creaţie, presupun…Chiar la o permanentă dorinţă de autodepăşire…În accepţiunea altor scriitori sau, mai ales, a unor oameni comuni, suferinţa te îndreaptă mai mult decât orice spre credinţă…În fond, tot o autodepăşire, dar prin Dumnezeu…

G.P:Da, suferinţa este marea realitate. Filozofic ne putem îndoi de toate câte sunt, ca fiind pure iluzii, dar suferinţa este cea care ne dă certitudinea existenţei noastre. Dar suferinţa este şi marea creatoare. Rănită, scoica se vindecă printr-o perlă. Astfel, marea literatură şi artă sunt o întruchipare a suferinţei. Iubim mai mult tragediile lui Shakespeare decât comediile sale.

C.I.U:Dacă ar fi să facem o ierarhie în interiorul artelor, după umila mea părere, aş crede că pe primul loc este muzica…Nimic nu te apropie mai mult de catharsis decât acordurile unei viori, o melodie care-ţi inundă sufletul şi mintea…Iată misterul ceresc! Compozitorii sunt în legătură directă cu divinitatea…?

G.P:Aveţi dreptate. Dintre arte, Muzica este marea eliberatoare a inimii, sufletului şi spiritului, cei trei magi ai lui Arthur Rimbaud. Este aceasta o şansă extraordinară pentru om. Ascultând pe Bach, Mozart, Beethoven, te transpui dincolo de toată micimea zilnică şi de tine însuţi, nemulţumit nu rareori de ceea ce nu reuşeşti.

C.I.U:Consider că, la fel ca Adam, la îndemnul lui  Dumnezeu, scriitorul dă nume…Ce poate fi mai înălţător decât să numeşti nenumitul? Scrisul vă dă acea mulţumire, acea bucurie atât de căutate?

G.P:A numi însemnează a pune un lucru în propria sa prezenţă. A numi poetic însemnează a da idealitate şi pondere de prezent etern vieţii, naturii, inimii. Dar cea mai mare bucurie este să dai nu un nume, ci suflu de viaţă nenumitului, adică să induci inefabilul. Am încercat. Poate am reuşit uneori să arăt cu degetul un parfum, o melodie...

C.I.U:Trăim în ţara Miticilor, în care ,,merge şi aşa’’, în care ,,ceea ce poţi face azi, lasă pe mâine’’, în care nu valoarea te propulsează în vârful piramidei, în care nesimţirea s-a lăţit îngrijorător de mult, în care invidia roade la rădăcina binelui naţional, în care...Oare doar aceasta este imaginea României?

G.P:Este un fenomen îngrijorător şi care se accentuează. Contribuie convergent factorul politic şi criza gravă a intelectualităţii, fenomen recunoscut însă pe plan mondial.

C.I.U:Fiind de foarte mult timp în Iaşi, i-aţi ascultat, probabil, pe George Călinescu, Iorgu Iordan, Andrei Oțetea, Petre Andrei… De asemenea, aţi avut şansa de a vedea pe scena Teatrului actori de renume ca Miluță Gheorghiu, C-tin Ramadan şi aţi vizionat spectacole regizate de George Mihail Zamfirescu….Care era atmosfera culturală a Iaşului de atunci şi care este aceea de acum?

G.P:Este adevărat, am cunoscut mari personalităţi ale culturii în anii studenţiei şi o bună vreme după aceea. Entuziasmul spiritual a mai diminuat însă ulterior, dar acest lucru este general pe ţară. De pildă, referindu-ne poezie, numărul mare de reviste şi de edituri, posibilitatea publicării pe internet au dus la diluarea valorică, la care s-a adăugat tendinţa către obsesia consumului erotic. Desigur, este bine că se scrie multă poezie, dar multă este apoetică sau antipoetică.

C.I.U: Iaşul tinereţii şi maturităţii dv. artistice şi ştiinţifice v-a trădat în vreo împrejurare? V-a respins vreodată ?

G.P:Nimeni nu are deschis în viaţă covorul roşu. Am răzbătut nu foarte uşor, mai ales într-un context etic, ca acel antedecembrist, dar care s-a mutat şi postdecembrist. Am contracarat însă eventualele reticenţe sau împotriviri, fireşti naturii umane, printr-o muncă materializată în 10 cărţi de medicină, din care au învăţat şi învaţă încă studenţi de la diversele universităţi de medicină din ţară. Iar în ce priveşte activitatea în domeniul literaturii şi filozofiei, stau mărturie cele 34 de cărţi apărute până acum. Ele se bucură de preţuirea unor elite. Elite ale inimii şi intelectului. Mai mult nu aşi fi râvnit.

C.I.U:Impostura, amatorismul, răceala şi morala în critica literară? Sunt elemente caracteristice criticii de astăzi? Nu duceţi dorul criticii de altădată?

G.P:Aşa cum s-a mai spus, criticii sunt prin definiţie rasă parazitară. Dacă nu ar fi opera, nu ar exista nici ei, depind nemijlocit de lucrul altuia. Ei nu aduc nimic, aşa cum scrie Eminescu. Îşi dau în mod dezinvolt cu părerea, cu inteligenţa. În mod paradoxal, se erijează în justiţiari absoluţi, şi aplică strâmtele lor grile creaţiilor pe care le abordează. Iar răspunsul ţine de micile lor formule, de prietenii, de inamiciţii, interese de grup sau de alt gen. Un critic ideal, de pildă pentru poezie, trebuie să fie un creator egal ca mărime. Aceasta este regula etică a unui critic. Nu se poate supraetaja oricine faţă de Eminescu. Trebuie să fii la înălţimea lui. Un exemplu rarisim de critic ideal a fost Titu Maiorescu, cel care a intuit geniul lui Eminescu.

C.I.U:Cioran scria că sinuciderea ,,e o eliberare fulgerătoare’’… Propunea această ,,Nirvană prin violenţă’’. Despre sinucidere, moarte s-a scris încă de la Platon şi s-a ajuns până aproape de noi, la Jankelevitch… Credeţi în astfel de ,,eliberări’’?

G.P:Sinuciderea nu este o soluţie de eliberare. Cei care o propun sunt nişte sadici care nu se sinucid, ci se joacă de-a filozofia extremistă, şocantă, la modă. Cioran nu s-a sinucis, dar se distra pe seama unuia care s-a sinucis citindu-i îndemnul. Marii creatori care au recurs la gestul autolitic au făcut-o nu la recomandarea cuiva, ci datorită unei logici proprii imbatabile. De pildă, motivele lui Van Gogh au fost multiple şi grave: izolarea socială, sărăcia cumplită (a vândut un singur tablou toată viaţa –Viţa roşie aflată la muzeul Puşkin din Moscova), dar, mai ales, datorită un profund motiv abisal spiritual : epuizase intensităţile – mai întâi agitaţia, turbulenţa cosmică a elementelor, iar apoi, la Arles, intensitatea luminii solare fără umbră. Mai sus de atât nu avea unde să meargă. Ajunsese la un capăt. În loc să abandoneze pictura, cum se lăsase Rimbaud, numai după doi ani, de poezie şi apoi a renunţat, fiind unicul caz de sinucidere poetică din literatură, Vincent a considerat că, odată cu explozia solară a turnesolurilor, misiunea sa în lume s-a încheiat, şi a lăsat ca lanurile sale de grâu incandescente să fie invadate de corbi. Georg Trakl s-a sinucis pentru că toată lirica sa era un doliu însângerat mereu reluat, colorat şi cu incestul faţă de sora sa. Gérard de Nerval trăia cu obsesia că se născuse sub soarele negru al Melancoliei şi că este urmărit de duşmani de moarte încă din Evul Mediu, deci dinainte de a se naşte. Adevărata, sublima sinucidere, adică ieşirea din viaţa comună a omului ales, este arta, este pierderea de sine în inefabil, în extatica poetică. Unul ca Cioran era un neserios, care scria cuceritor.

C.I.U:Potrivit lui Goethe, Dumnezeu interzice omului să ajungă la el, în schimb îi permite creaţia…Demonul apropiat de artist? Demonul îi dicta lui Socrate cunoştinţele ce la inocula tinerilor atenieni…?Duhurile rele în credincios…În acelaşi timp, D-zeu veghează prin îngerul de lângă fiecare dintre noi. Astăzi lupta dintre îngeri şi demoni este acerbă…Cum vedeţi această generoasă temă în arte?

G.P:Există un dicteu în creaţie, mai ales în literatură şi artă. Ceea ce creezi cel mai reuşit nu ţi se datorează ţie, nu ai nici un merit. Vine de undeva neştiut, acesta este laboratorul lăuntric care, la cei dotaţi cu harul izvodirii, lucrează după legi şi mecanisme care ne scapă, iar noi suntem martori inocenţi ai operei, mijlocitorii care transcriem. Misterul creaţiei rămâne mister. Daimonul lui Socrate era altceva: un instinct infailibil, care îi dicta ceea ce să facă într-o anumită situaţie. De pildă, să nu renunţe la a bea cucuta. De scris nu a scris nici un cuvânt.

C.I.U:Senectutea poate fi perioada marilor sinteze ale activităţilor noastre sau ale altora? Aduce ea atât de căutata… detaşare?

G.P:De la caz la caz. Unii creatori se epuizează curând. Ca Arthur Rimbaud. Alţii, în adevăr, îşi ating acmeul creaţiei către ani mai târzii, precum Kant sau Beethoven, după ce însă au creat la superlativ toată viaţa. În ce priveşte „detaşarea”, ea poate avea loc şi din oboseală fiziologică, şi dintr-un exces de trezire la luciditate: „Totul a mai fost. Totu-i la fel, totul este de prisos”.

C.I.U:Care sunt greutăţile şi bucuriile traducătorului? Această pasiune vine din vocaţie, din talent sau dintr-un ”viciu”… neoprit…. la timp?

G.P:Sunt traducători şi traducători. Cei mai mulţi traduc la o comandă pentru resurse pecuniare. Adevăratul traducător este un creator. Traducerea trebuie să fie o nouă operă, o nouă creaţie. Pentru asta trebuie harul scriitorului autentic şi nu improvizat, un mecanism care face echivalenţe lingvistice. Apoi esenţialul este altul: traduci un autor cu care ai afinităţi elective şi cu opera căruia ai coabitat ani şi ani. Atunci, traducându-l, îţi faci o datorie faţă de autorul care te-a bucurat şi comunicând această bucurie şi altora. I-am tradus pe Khayyam, pe Rilke, pe Hafiz, pe Tagore etc., după ani şi ani de comuniune spirituală.

C.I.U:Putem aprecia scriitorii cu opere excepţionale, dar care au un caracter mizerabil, au vini morale, au pe conştiinţă anii de detenţie sau moartea unora dintre confraţi, dintre concetăţeni?

G.P:Categoric nu. De altfel este fals să spunem că un scriitor cu „caracter mizerabil” poate crea „opere excepţionale”. Marea, autentica operă este a lui Mozart, Beethoven, Hölderlin, Eminescu, Tagore, a lui Kant, Spinoza etc. Este a marilor caractere etice. În rest, „producţii”, dar nu capodopere, lansate de către critici miopi sau interesaţi.

C.I.U:Eminescu este denigrat ca persoană, opera îi este aruncată la coş, ca fiind ,,depăşită’’, deja este ,,cadavrul din debara’’ greu de suportat…. Cum ar trebui să reacţionăm?

G.P:Receptivitatea creaţiei eminesciene este termometrul care măsoară temperatura spirituală a cuiva. „Pentru a mă înţelege, trebuie crieri”, afirma poetul. Nu este de mirare, că în grava decădere spirituală actuală, când are loc o adevărată Hiroşimă a tuturor valorilor, Eminescu şi Mioriţa – cei doi poli absoluţi ai spiritualităţii româneşti, constituie obiecte de negare. Cuvântul mioritic a devenit atribut de denigrare în gura unor falşi filozofi de pe ecranul TV sau propulsaţi în posturi din domeniul (in)culturii. Cine denigrează pe Eminescu îşi semnează certificatul de pauperitate intelectuală.

C.I.U:Literatura din Estul Europei - o altă mare temă a intelectualităţii prezentului… Cine mai salvează valorile din această parte a lumii ştiind că democraţia nu este neapărat favorabilă culturii, adevărurilor perene…?

G.P:Decăderea actuală a literaturii şi artei are loc nu numai în estul Europei, ci este o boală în tot euro-occidentul – de la noi şi până peste ocean. O serie de autori sunt la originea acestei decăderi, începând cu Marx, care a distrus noţiunea de stat şi a discreditat religia, şi Freud care a decretat că tot ce omul gândeşte, face, doarme, scrie, pictează etc., o face din străfunduri obsesive sexuale. Astfel, două molime, „o grămăjoară de lucruri ruşinoase” au pus stăpânire despotică pe mentalul şi viaţa societăţii din America până în Europa. Ne aflăm acum în cea ce eu am numit, epoca subombilicală sau epoca sconcs a culturii, cu producţii care au succes pentru că fac apel la instinctele primare cele mai active, care nu cer gândire, ci doar reacţii elementare. Eminescu proorocise această epocă pe care a numit-o pornocrată, termen în premieră mondială:„Frenezie şi dezgust, dezgust şi frenezie, iată schimbările perpetui din sufletul modern”. Numai că reacţia a începu să apară: de pildă, un fenomen actual este că multă lume nu se mai uită la filmele TV, având repulsie pentru obscenitatea lor constantă. Va veni o vreme când josnicul, mizeria morală se vor elimina tocmai prin excesul lor, foarte comercial în momentul de faţă.

C.I.U:Memorialistica nu vă interesează? Mi se pare literatură, literatură în adevăratul sens al cuvântului… Ce poate fi mai fascinant pentru un cititor decât să descopere într-un ,,Jurnal’’ ,,oameni care au fost’’! Şi ce personalităţi aţi avut şansa de a cunoaşte în atâtea domenii pe care le-aţi frecventat! Pe când un volum de memorii semnat de Profesorul universitar, doctor în Medicină, George Popa?

G.P:Da, m-am gândit la o asemenea „memorialistică”. Poate va veni, şi anume sub forma unui dialog, pentru a fi mai vie. O trăire a unui alter ego comunicată apoi mai departe. Deocamdată, numai în idee.