Arta de a face compromisuri

[Veronica Pavel Lerner]

Este o "artă" abilitatea de a face compromisuri, sau o "necesitate"?

 

Sunt conjuncturi în care compromisul nu intră în discuţie. E cazul exemplului -de un comic irezistibil- al Românului emigrat în Canada, la Montreal, care, întrebat la graniţă ce are în valize, spune foarte senin: "Deux canadiennes", la care, evident, vameşul îi scotoceşte bagajele cu minutioziotate, căutând cu înfrigurare eventualele "canadiene", despre care probabil Românul a dat explicaţii mai târziu.  Aplicarea zicalei "unde-i lege nu-i tocmeală" duce la evitarea compromisurilor exact acolo unde ele nu trebuie să aibă loc.

 

Esta capacitatea de a face un compromis o formă de toleranţă? Poate. Un echilibru, totuşi, se impune, nu chiar orice se poate tolera. Profesorul şi filosoful britanic Karl Popper (1902-1994), în lucrarea "Societatea deschisă şi duşmanii ei", afirmă: "Dacă suntem de o toleranţǎ absolută chiar şi faţă de intoleranţi şi dacă nu apărăm societatea tolerantă împotriva celor care o iau cu asalt, toleranţii vor fi eliminaţi şi, odată cu ei, toleranţa." *)

 

Spre deosebire însă de aceste exemple, în care legile sunt concepute pentru ca să asigure armonia socială, compromisul este necesar, util şi uneori îl practicăm - în viaţa de zi cu zi - fără să ne dăm seama. În fond, ce altceva e compromisul decât un schimb? Părinţii îl aplică instinctiv cu copiii mici. Când copilul urlă că "vrea cutare lucru", părinţii "negociază", îi oferă altceva "în schimb" şi starea momentană de "aparent conflict" e aplanată. Se pare că metodele moderne de educaţie recomandă ca părinţii să nu spună copilului "nu face asta", pentru a nu-l influenţa negativ, ci, atunci când vor să-i interzică ceva, să-i ofere, în loc, altceva. Poate că nu e rău, întotdeauna există alternative care îi pot satisface pe toţi, fie total, fie parţial.

 

M-am referit aici la părinţii cu copii mici. Între părinţii care sunt bunici şi copiii lor adulţi, deveniţi la rândul lor părinţi, schimbul se face alfel: părinţii continuă să dăruiască copiilor adulţi, dar aceştia oferă dragoste, mai departe, copiilor lor, nu e un schimb reciproc, el merge într-un singur sens. Aici nu e loc de compromisuri, bunicii vor înţelege.

 

Care este diferenţa dintre compromis şi compromitere? Istoricul polonez Adam Michnik (n. 1946) ne răspunde: "Compromisul nu este compromitere, este inversul fantasmului. Compromiterea este laşitatea. Compromisul este curajul".

 

Sigur că trebuie o mare doză de curaj ca să faci compromisuri, pentru că orice compromis presupune o renunţare, o cedare a unui privilegiu. Evaluarea situaţiilor în care compromisul este preferabil părăsirii terenului devine, pentru fiecare, o probǎ a propriei înţelepciunii. 

 

Cele mai frecvante compromisuri se fac între prieteni, între rude, sau între soţi. Nu există "reţetă generală", alegerea momentului şi a modului de a accepta -sau iniţia- un compromis este, de fapt, o artă, iar umorul, ca în toate cele, este un ingredient util -dacă nu chiar indispensabil.

 

Mi-am pus deseori întrebarea: sunt compromisurile fenomene care apar numai în relaţiile dintre parteneri, rude sau prieteni? Nu cumva ni se impun - pe măsură ce înaintăm în vârstă - compromisuri pe care trebuie să le facem şi faţă de noi înşine? Şi nu se cere aceeaşi doză de curaj -despre care ne vorbeşte Adam Michnik- în abordarea lor ca şi în cea a compromisurilor dintre prieteni, rude sau parteneri? Mi se pare că tot de "un schimb" e vorba şi în cazul compromisurilor faţă de noi înşine, ca şi în celelalte. Odatǎ ce suntem pregǎtiţi să acceptăm diminuarea capacităţilor trupului cu trecerea timpului, atunci renunţarea cu seninătate la beneficiile vârstei tinere vine de la sine. Viaţa oferă trupului timp, în schmbul căruia noi ne oferim confort prin îndepărtarea surselor care i-ar solicita trupului energia de care el nu mai dispune. Nu cere şi acest compromis - faţǎ de noi înşine- aceeaşi înţelepciune, generiozitate şi curaj ca toate celelalte compromisuri?

 

 

 

 

_________________

*) Afirmaţie fǎcutǎ cu mult înaintea evenimentelor tulburǎtoare la care suntem astǎzi martori.

 

 

 

 

   

[Veronica Pavel Lerner]

Domnule Bedrule,

Sigur ca putem discuta o multime despre asta. Da, compromisul e o necesitate, si, cum bine spuneti, e o arta, iar arta- zic eu- consta in a-l face cu eleganta, nu cu ura....

Da, Karl Popper a spus un mare adevar, dar mi se pare de retinut si ce a spus Michnik. Doua fatete ale aceluiasi adevar!

Multumiri pentru interventie si apreciere.

Stima,  

 

 

[Ion Lazăr da Coza]

Normal că facem compromisuri! Întrebarea e: până unde, până când, cum, cât, ce etc.

Un eseu interesant, dar, ca orice eseu, a prins doar o nuanță din milioanele de nuanțe ale problemei abordate.

da Coza

[Veronica Pavel Lerner]

Multumesc pentru lectura. Evident, subiectul este atat de vast ca se poate scrie o carte intreaga! :))) 

Ion Lazăr da Coza a spus :

Normal că facem compromisuri! Întrebarea e: până unde, până când, cum, cât, ce etc.

Un eseu interesant, dar, ca orice eseu, a prins doar o nuanță din milioanele de nuanțe ale problemei abordate.

da Coza