9.Recensământ

 

            - La dumneavoastră au fost cu recensământul, doamna Vasiliu?

            - Or fi trecut ieri, dar n-am stat acasă.

Marga Vasiliu scormonea apatic în geantă după chei, fără să-și privească vecina.

            - O să vedeți, e un bătrânel tare cumsecade, dar atât de vorbăreț că de-abia dac-a făcut câteva apartamente. A pus un afiș că trece azi după ora cinci, îmi închipui că așteaptă să se‑ntoarcă lumea de la serviciu. Da' ce-i cu dumneavoastră, nu vă simțiți bine?

            - Un pic obosită, am dormit prost în ultima perioadă…

            - Vă-nțeleg perfect, și eu am fost distrusă după ce l-am pierdut pe Relu. Am plâns zile în șir, nu mai mâncam nimic… E greu după atâția ani. Dar o să vă reveniți…

            - Da…

Marga Vasiliu își găsise în sfârșit cheia și se pregătea să intre.

            - Aa, și vedeți… aveți grijă cu bătrânelul de la recensământ, e ceva de groază, la toată lumea a spart câte ceva, eu am scăpat ieftin, doar o ceșcuță de cafea, și era deja crăpată, dar la madam Ionescu s-a împiedicat de-o carpetă și-a dat cu cotul în geamul de la vitrină. Noroc că nu s-a spart geamul, asta ar fi fost culmea, dar s-a speriat pisica și a dărâmat un ghiveci cu flori. S-a făcut o mizerie… Ce i-o mai trebui recensământ la vârsta lui?

            - Poate are nevoie de bani.

            A salutat-o pe vecină și a intrat în casă. Se pregătea să închidă ușa fără să pară nepoliticoasă, dar vecina continua:

            - Acum îmi dau seama că seamănă un pic cu răposatul domn Vasiliu, are ceva din aerul dumnealui.

           

Marga Vasiliu a oftat și a închis ușa. Nu fusese niciodată prietenă cu vecinele din bloc, iar în ultima perioadă nu știa cum să scape de bunăvoința lor curioasă. Își scoase pantofii din picioare și-i alinie cu grijă la locul lor de pe hol. Gândul că acum ar fi putut să-i arunce la întâmplare, că nu mai era nimeni care să se-mpiedice de ei, îi accentua tristețea de fiecare dată când intra în casă. Sandu era mereu atât de neatent și se împiedica de tot și de toate, încât doar o ordine deplină ținuse lucrurile sub control. Iar acum Marga constata că după atâția ani de aliniat pantofii nu putea să-i arunce la întâmplare. Se duse în bucătărie să-și facă o cafea, „ce bine, dragă, că ai tensiunea mică și poți să bei câtă cafea vrei…”, mă rog, nu că prietenele ei n-ar bea, își fac acum de-aia fără cofeină, deși lumea a-nceput să spună că nici aia nu-i sănătoasă, de parcă mai e ceva sănătos în ziua de azi… Porni filtrul de cafea, cadou de la fiul lor Doru, dar care zăcuse nefolosit până de curând, lui Sandu îi plăcea cafeaua la ibric și n‑avea rost să folosească filtrul doar pentru ea. „Trebuie să reînveți să te bucuri de lucruri mărunte”, scria în revista pe care i-o dăduse una din prietene. Ca și cum fetele astea tinere care scriu articole de genul ăsta – motivaționale, parcă - pot înțelege. „Cum să fii fericit în 100 de pași.” Scoase totuși din vitrină o ceșcuță și o farfuriuță din porțelan fin. „Să faci un ritual din fiecare gest.” Se uită și la paharul de șampanie din cristal de Boemia așezat stingher ceva mai în spate, ultimul dintr-un set de douăsprezece, „o adevărată valoare”, spusese mama ei când i le dăduse cadou la nuntă, „așa ceva nu mai găsești acum, astea le-am primit și eu la nunta mea”.

Dar n-avea chef să se gândească la trecut acum și mai ales n-avea niciun chef de recensământ. Le trăise din plin pe cele dinainte, când Sandu lucra la Institutul de statistică. „Ce idee, dragă”, spuseseră toți atunci, după revoluție, când se angajase acolo ca statistician, „cum să renunți la meseria de profesor, programul e mai lejer și ai timp de meditații.” Sandu bălmăjea ceva de fiecare dată, că s‑a săturat de geometrie în spațiu și integrale, că lumea nu înțelege că statistica e ceva viu. Da… toți ridicau din umeri, ce să răspunzi la asemenea inepții, ce poate fi mai viu ca o clasă de elevi? Și doar era bine știut cât îl iubeau elevii, Sandu  nu dădea niciodată note mici și explica așa de clar că înțelegea și ultimul tolomac. Și făcea mereu glume.

Luă paharul de cristal în mână, îl privi în lumină, ce bogăție de culori, ce tăieturi fine, îi dădu un bobârnac să audă sunetul clar, prelung. Apoi îl puse la loc în vitrină. Ce să facă cu el, doar n‑o să bea șampanie acum… Ultimul pahar… parcă era un titlu de piesă… sau de carte. Douăsprezece pahare și acum rămăsese unul singur.

 

Da… La început nu-și dăduse seama, se necăjea când se spărgea câte unul și se mira, cum se poate să spargi așa ușor niște pahare pe care le folosești de câteva ori pe an, doar nu sunt pahare de apă din care bei zilnic.

Primul se spărsese la botezul lui Doru în '75, Sandu nu fusese atent și-l lăsase prea aproape de marginea mesei. Mama ei s-a supărat, „sigur, uite cum vă bateți voi joc de lucruri, eu am putut să am grijă ca să vi le las vouă”. Dar ea n-a luat în seamă chestia asta, Doru era mic și plângea întruna, iar ea nu mai dormise o noapte întreagă de câteva luni, era obosită și abia aștepta să se termine petrecerea. A venit apoi cutremurul din '77, atunci s-au spart două și iar n-a bănuit nimic, ar fi fost culmea să-i pară rău pentru două pahare când muriseră atâția oameni, iar alții pierduseră totul. În anii care au urmat Sandu a mai spart un pahar la o petrecere de ziua ei și din nou unul la ziua lui. Rămăseseră șapte.

Și atunci, așa deodată, și-a dat seama. Iar când a început să pună lucrurile cap la cap, i s-a părut totul mai clar ca niciodată. Paharul spart era de fiecare dată semnalul. Îi arăta o nouă aventură a lui Sandu. Așa se explica și primul pahar spart la botez, în timpul sarcinii ea se îngrășase enorm și arăta ca o balenă, așa se explica agitația lui Sandu la cutremur, când a alergat de nebun pe străzi și ea crezuse ca proasta că s‑a dus la școală. Privind retrospectiv își dădea seama cât de bine se leagă toate lucrurile. Bănuieli vagi, zvonuri pe care nu le luase în seamă și le crezuse fără temei i se păreau dintr-odată evidențe de netăgăduit. Începuse să se uite cu spaimă la paharele de cristal rămase și să se întrebe când se va sparge următorul. Dar Sandu era un soț bun și un tată grijuliu, iar ea nu avea nici cea mai mică dovadă. Când i-a spus, după îndelungi ezitări, unei prietene, aceasta i-a râs în nas „hai, dragă, ai înnebunit de prea mult bine, să vezi cum e Gicu al meu, nu mișcă un pai în casă și umblă cu toate fufele de mă știe tot institutul, sunt sigură că Sandu nu te-nșală, auzi ce idee, se sparg paharele…”

Tragedia a venit la aniversarea de 14 ani a lui Doru și a luat-o oarecum pe nepregătite. Cu atâtea pahare care se spărseseră, la ocazii erau nevoiți să completeze cu pahare de șampanie din sticlă obișnuită, iar pe cele de cristal le dădeau musafirilor, așa că Sandu nu prea mai avea cum să le spargă. Cumpăraseră de curând o pianină pentru Doru, „de unde-o avea atâta talent”, se mirau prietenele, „dintr-o contabilă și-un profesor de matematică, uite ce băiat sensibil a ieșit…” I‑au cântat lui Doru „Mulți ani trăiască”, au băut șampanie și fiecare a pus paharele pe unde a apucat. Apoi Sandu l-a chemat pe Doru să cânte ceva, era mândru de talentul lui, iar când a ridicat capacul pianului au zburat toate cele patru pahare așezate acolo de invitați. Niciunul n‑a scăpat. Marga a fost devastată, degeaba o consolau prietenele, degeaba i-a promis Sandu c-o să cumpere un set nou de pahare de cristal. Patru pahare sparte nu puteau decât să prevestească o mare nenorocire.

Și așa a fost. La școala unde lucra Sandu se angajase o profesoară de sport tânără și plină de zvâc, care pusese pe jar toți profesorii. Sandu devenise – nu și-ar fi închipuit că se poate - mai zăpăcit, se împiedica mai abitir de lucrurile din casă și după un timp a început să apară cu nasturii de la cămașă rupți cu pânza din jurul lor cu tot. L-a întrebat în zadar, el nici nu observase și îi răspundea cu priviri nedumerite și ridicări din umeri. Iar elevii continuau să‑l adore, mai ales după ce se aflase că pierduse tezele de la clasa a zecea A, așa că le dăduse la toți nota zece. Directoarea se uitase la el mustrătoare și nu prea - îl plăcea un pic - și l‑a întrebat „dacă erau de la clasa a unșpea ce făceai, le dădeai la toți unșpe?” Dar ei nu-i venea să râdă. Maică-sa îi spunea „stai liniștită, e criza de patruzeci de ani, fii deșteaptă și-o să treci și de asta”. Ușor de spus, când Sandu începuse să lipsească nopțile de acasă, se întorcea pe urmă cu un aer vinovat, după un timp a dispărut aerul vinovat și apoi a dispărut și el. Când s-a întors după o săptămână să-și ia câteva lucruri, i-a spus că a găsit iubirea vieții lui și nu poate s-o lase să-i scape. Marga nu s-a simțit în stare să reacționeze în vreun fel, fusese mereu o fire blândă și docilă, așa că l-a ajutat să sorteze lucrurile și i le-a pus într-un geamantan. Nu s-au certat.

Sandu s-a întors în mai puțin de o lună, iar ea nu i-a cerut explicații. Mult mai târziu, când au putut vorbi amândoi în liniște despre perioada aceea, îi spuneau „perioada de motăneală”, el i-a mărturisit că a început să se dezmeticească în timp ce ea îl ajuta să-și facă bagajele. „Fiecare pereche de chiloți pe care-i puneai și fiecare pereche de ciorapi dădea o lovitură iubirii mele pentru Mirela. Când am ajuns în seara aia la ea, deja mă vedeam așa cum eram în realitate, un bărbat de patrușcinci de ani lovit de o nebunie bruscă.” Poate așa fusese, sau poate Mirela își găsise un alt obiect al pasiunii, fidelitatea nu era una din calitățile ei, oricum, Marga n-a știut niciodată adevărul și după un timp nici n-a mai contat.

Atunci a renunțat el la postul de la școală și s-a mutat la Institutul de statistică, iar viața lor a revenit pe făgașul normal.

Dar mai erau trei pahare. Acum se temea de ele, de ceea ce ar fi putut să-i aducă un nou pahar spart. N-a încercat niciodată să afle dacă paharele dinainte însemnaseră mici „motăneli” sau fusese doar imaginația ei. Dar nu mai voia să riște și atunci când s-a însurat Doru i-a făcut cadou paharele. El n-a luat decât două, „ce să facem, mamă, cu trei pahare, păstrează tu unul, așa, ca amintire”. Ultimul pahar nu i-a mai adus însă nicio surpriză. Sandu a fost în continuare un soț bun, așa cum fusese și înainte, și un bun companion, care-i lipsea acum teribil.

 

Se ridică și se duse la vitrină, luă ultimul pahar de cristal în mână, lumina se reflecta în mii de raze pe fațetele lui, dar ce trist pare un pahar de șampanie gol, ar trebui să desfacă o sticlă, sunt câteva în cămară. Zâmbi, poate pentru prima dată după mult timp, și puse paharul de cristal pe masă. Cristal adevărat de Boemia, n-o să mai găsești așa ceva acum, parc-a auzit că fabrica a dat faliment. Să-l trateze pe bătrânelul cu recensământul. Continua să zâmbească, în fond poate ăsta e un semn. Iar bătrânelul care sparge tot este binevenit, bătrânelul care seamănă cu Sandu și se ocupă cu recensământul. Este binevenit.

Aproape ațipise pe fotoliu când auzi soneria, se ridică un pic amețită, era emoționată ca atunci când se întâlnise prima dată cu Sandu. Ca și cum avea întâlnire cu Sandu.

Deschise ușa și se uită la cele două fete care-i zâmbeau. Păreau să fie eleve.

- Bună ziua, am venit cu recensământul.

Fetele i-au arătat legitimațiile și ea nu înțelegea.

- Da' parcă trebuia să vină un domn mai în vârstă, așa mi-au spus vecinele…

- Aa, e bunicu', noi avem altă zonă, dar îl ajutăm un pic, a rămas în urmă și s-a dus la blocul de alături…

Se uită fără chef la legitimații, Mona și Andreea, da, jumătate din fetele de vârsta asta se numesc Andreea.

- Sunteți eleve?

- Nu, studente în anu-ntâi. Am dat bacul anul ăsta.

- Trebuie să ai liceul, altfel nu te primește.

Erau vorbărețe, se completau una pe alta și râdeau întruna. Le așeză la masă și fetele își întinseră foile. Apoi începură tirul de întrebări, nume, prenume, stare civilă legală, stare civilă de fapt, ridică ochii nedumerită, „nu contează”, zicea Mona către Andreea, „scrie acolo văduvă cum a spus doamna”, număr de copii născuți vii, locul nașterii… Ce amețită e, răspundea parcă în vis, ce senzație ciudată, aluneca spre o apă, se apropia de ea, e rece, foarte rece…

N-a simțit cum în cădere mâna ei a atins paharul de pe masă, care s-a rostogolit pe covor și s-a lovit de piciorul mesei.

 

***

 

- Aoleu, ce ne facem… Cred c-a leșinat.

- Să sunăm la 112. Stai… n-o mișca, nu vezi că sunt cioburi peste tot?

- Da' ce naiba făcea cu paharul ăsta gol pe masă?

- Asta te frământă pe tine? Mai bine adu-ți aminte de măsurile de prim ajutor de la curs…

- Ah, nu mai știu, m-am uitat mai mult la instructor, că era drăguț… stai, cred c-ar trebui să văd dacă respiră.

- Păi respiră, uită-te la șuvița asta care-i fâlfâie.

- Trebuie s-o întoarcem pe-o parte.

- Hai mai bine s-o lăsăm așa și să sunăm la 112.

- Îți dai seama ce nașpa o să fie, o să spună că noi suntem de vină…

- Mai bine sunăm la vecini…

 

***

 

- Păi bine, mamă, ne-ai tras o sperietură…

Doctorul plecase, fetele plecaseră și ele. În sfârșit se liniștise și Doru și stăteau amândoi pe canapea.

- Ei, o nimic toată, mi-a scăzut tensiunea. Am uitat să-mi beau cafeaua.

- Și ce naiba făceai cu paharul ăsta gol pe masă, te-ai mai și tăiat cu cioburile…

Îi zâmbi:

- Am vrut să văd dacă taică-tău mă înșală.

Doru se încruntă și-i puse mâna pe frunte.

- O să vorbesc cu George să-ți facă totuși niște analize. Poate și un RMN…

- Cum crezi, dragă. Da' nu vrei să afli dacă mă înșală?

Doru dădu din cap cu o privire îngrijorată, care părea să spună că nu e momentul s-o contrazică.

- Mă înșală. L-am așteptat, dar el n-a venit să mă ia.

Mai era doar un pic amețită. Doar un pic. Își găsi o poziție mai comodă pe canapea și ochii îi căzură pe revista de pe măsuța joasă din colț, deschisă la articolul „Cum să fii fericit în 100 de pași”. Se întoarse către Doru cu un zâmbet ușor.

- Ar trebui să-mi faceți un nepot, cine știe cât mai am de așteptat…

10.Rădăcinile iubirii (fragment)

 

Duminicile eram chemaţi la serviciu, era în acea perioadă comunistă când prin angajamente  patriotice se lucra sub imboldul “cincinal de calitate în patru ani şi jumătate” .

Obişnuiam să petrec duminicile  la munte însă  vara aceasta eram “legat” de serviciu, un program ce s-a prelungit până toamna târziu.

Amiezele,  în cursul săptămânii mergeam la bibliotecă în aer liber din Cişmigiu, în puţinele zile când aveam timp. Acolo se adunau studenţii , sprăhuiţi pe iarbă,  cursuri şi cărţi abandonate în jur, era o atmosferă ce te făcea să uiţi de cotidian, de comunism.

Clara ajungea  după oară 18:00, în pardesiu  elegant, nu îşi  permitea întinsul pe iarbă, îmi spunea  că pe viitor va veni în ţinută sport!

- Îţi aminteşti, cum te aşezai la masă şi începeai a citi, nimic din jur nu-ţi atrăgea atenţia, tipul  acela  ce a trebuit să treacă prin faţa ta de multe ori înainte să-ţi ridici privirea?

Prima noastră întâlnire la tine acasă seara când m-ai invitat , am adus cu mine cursurile ce cu  greu le găseam. Am mers împreună să le multiplicăm,  câteva pagini erau  pătate de unt.

Ştiam, desigur, cum m-aş fi putut îndoi că o să mă judeci greşit, aşa îl primisem, cu ceva efort.

Eu continuam să motivez acele pete de unt, tu zâmbeai şi mă aprobai din priviri.

Umezeala lăsată după o zi ploioasă  aburiseră toate geamurile, vântul lovea ca un pendul în  geamuri, iar noi   vorbeam  despre vise, despre noi. Vedeam cum ţi se luminează privirea, bucuroasă  că şi în mine, e ceva atât de fundamental şi noi simţeam acest aspect.

Spre dimineaţă priveam  împreună răsăritul de soare din  patul tău, eram  noi doi într-o singură formă aşezaţi pe cearşaful imaculat. Îmi amintesc cum ne luăm rămas bun cu acele îmbrăţişări chiar înaintea răsăritului.

De-atunci îmi amintesc ne-am văzut zi de zi. Dimineţile la cursuri  erau prozaice mâncăm cornuri  în timp ce studiam. Răsfoiam  setoşi cursurile, mereu gata să intervenim  la o noţiune  de absurditate.

Nopţile începusem să le păstrăm pentru noi, revelaţii şi misticism, suspendaţi pe pervazul vieţii, fumam dintr-o singură ţigare uneori. 

În vara aceea  a plouat necontenit, până când  Dâmboviţa  s-a învolburat în matcă şi în cele din urmă a inundat voios străzile  şi bulevardele capitalei. Ne-am trezit bucuroşi ca într-o dimineaţă obişnuită şi ce vedem?

Se apropiase marea de capitală, iar în drum spre Universitate erau bărci sprintene ce alunecau  în  toate direcţiile. Cu hainele scăldate de ploaie, înghesuiţi  sub umbrelă cu ţigările ude, devenisem parcă exploratori ai oraşului scufundat. Trecători cu cizme de cauciuc, uluiţi, ne împingeau din toate părţile, aşa ajungeam tot mai aproape de Universitate.

Mâna ta  a alunecat în a mea, apoi mi-a atins gâtul, părul, urechea, eram uzi, am continuat să plutim, în drumul  nostru către centru oraşului.

Mi-a prins mâna  surprinzător de rapid, trăgându-mă către forme, sâni conturaţi, o unduire pe care trupul  meu deja o urmează. Clara  mă priveşte direct,  şoptindu-mi printre săruturi:

- Robert ochii tăi  căprui  ca seninul acum sunt verzi!

Spera Clara în a mă  oripila, aşa îmi sună precizarea ei? De la o vreme, încercând să-mi domolesc avântul  şi ghicind că încrâncenarea mea o distrează, îi zâmbeam, lăsând a se vedea toţi dinţii, urmărindu-i cu aviditate formele, singurele care-i trădau neliniştea, extazul, tulburarea.

O iubeam în acele momente mai mult ca oricând, sau atunci aşa simţeam, fundamental, că o iubesc, simţeam până-n podul palmelor când mă ţintuia cu ochii ei mari şi negrii care deja ştiau totul despre mine. Clara îmi amintea: te cunosc mai bine decât tu te ştii, chiar dinainte de-a mă cunoaşte eu însumi.

Ploaia nu încetează,  respir greoi, umiditate. fereastra trebuie să rămână deschisă, îmi place când flutură  perdeaua cum se zbate şi poţi zări un  petic de cer.Îmi amintesc: mi-a zis că am ochii verzi şi eu am început să visez, să visez la noi doi peste ani,  ca şi când nici n-aş fi respirat până atunci.

Tunete, bătăile inimii, mă gândesc la Clara, la manile ei ude  care mi-au trasat drumul direct urmăreau   forme ca şi palmele mele.

 

Este destul de cald în aulă, am transpirat, asistenta  face eforturi vizibile să reziste, are cel mai mare cur pe care l-am văzut vreodată, tremura podeaua când trece pe lângă mine! Clara din zâmbet bufneşte în râs.

- Robert eşti răutăcios!

Ochii mei au  atras-o pe Clara şi  zâmbetul. Mă  privea continuu  până n-am putut să mai respir.

- Clara eşti o forţă te iubesc!

- Robert te iubesc spune-mi ceva te rog!

- Clara te iubesc, mi s-a făcut sete.

- Robert ce figură eşti!

Înserează odată cu terminarea cursurilor, părăsim aula…

11.UNCHIUL VASILE

 

Text descalificat deoarece a mai fost publicat.

http://www.jurnaluldevrancea.ro/mobile/cultura/4901-invitatie_la_le...

 

  Tumultoasa viaţă de curtezan a unchiului Vasile, cizmarul ce fugise de acasă din cauza sărăciei în neuitatul an al foametei de dupa război, urma a fi cuprinsă într-una din cărţile brebaniene pe care mi le propusesem (deşi tot amânam), să le scriu. Racambolescul titlu îl găsisem deja: TRECUTE VIEŢI DE UNCHI ŞI DE METRESE. După enigmatica sa dispariţie de acasă, ani de zile îşi făcuse ucenicia pe lângă un şef de atelier, ce-l învăţase meserie într-o hardughie aflată pe undeva prin Chitila. Devenit cálfă, odată cu deprinderea meşteşugului, practicat odinioară şi de împăraţii chinezi, ce-şi pingeleau singuri ciubotele, ceea ce nu fusese cazul şi cu Ceauşescu, care făcuse meseria de râs, fiind luat la bătaie şi gonit de patronul său, ajungând şeful statului, adică cum nu se putea mai rău, evoluţia unchiului Vasile fusese anevoioasă dar sigură. Din mahalaua Chitilei, cum arăta ea acum şase-şapte decenii în urmă (pe vremea când avusese loc acţiunea romanului Groapa lui Eugen Barbu cu Oaie şi ai săi), iscusitul cizmar îşi mută atelierul, apropiindu-se uşor, uşor, de centrul capitalei, deşi locuinţa sa se afla pe undeva prin sectorul IV, pe bulevardul Ion Şulea. Cunoscuse în tinereţe două surori gemene, cu care dansase la un bal muncitoresc, aşa cum se întâmplase şi cu babalâcul de Ceauşescu, care se îndrăgostise de Lenuţa (recte CO2), viitoarea primă doamnă, savanta de renume mondial, DOCTOR HONORIS NU ŞTIU DIN CE CAUZĂ, scorpia ce fusese aleasă regina balului. Luase, în cele din urmă, de soţie, pe una din ele, după o patetică declaraţie de dragoste, pe care, culmea paradoxului, până la sfârşitul vieţii sale, nu ştia, nu era sigur că nu i-o făcuse celeilalte. Venerându-l (cum altfel?!), pe Teodor Neculuţă, poetul proletcultist, ce făcuse parte din breasla sa, unchiul Vasile devenise în cele din urmă şef de atelier. Reuşise să-şi mute catrafusele, undeva, în buricul capitalei, la o distanţă foarte mică de Banca Naţională a României. Obţinuse exact ceea ce îşi dorea, adică clientela de lux, formată din rândul cuconetului, folosindu-se, tocmai în virtutea meseriei pe care o practica, de privilegiul de a îngenunchia în faţa distinselor doamne ce lucrau pe la diferite instituţii, încheindu-le catarama sandalei, gata reparată, şi pipăind, acolo unde ţinea figura, pulpa soţiilor de miniştri, genunchiul unei vânzătoare, şoldul dolofan al vreunei femei de serviciu, prin halatul căreia, desprins la cusătură, i se vedea o parte din jarteaua chiloţilor trandafirii. Din mâinile sale de mare artist, stând aplecat mai mult de două treimi din existenţa sa deasupra calapoadelor, au ieşit o sumedenie de încălţăminte, de la rezistentele cizme cazone din piele ale ofiţerilor, alături de care ar fi mărşăluit, cucerind întreaga planetă, până la delicata încălţăminte a balerinelor din Lacul Lebedelor, ce se învârteau cu silueta lor graţioasă, zburând parcă prin aer ca nişte fluturaşi. Ciubucul pe care-l câştiga într-o săptămână era de cel puţin zece ori mai mare decât salariul pe care-l lua lunar. Başca pipoaşca. Devenise o figură aşa de cunoscută în rândul neconsolatelor doamne, încât, era deajuns să se retragă într-o cămăruţă întunecată, ca aceea unde fotografii îşi developau filmele, căci, după un sfert de oră, ochii plânşi ieşeau la lumină, radiind de fericire. Doamnă, se înclina infatigabilul, agitând prin aer o pălărie fictivă, asemenea distinşilor cavaleri din opera lui Balzac, ce nu mai conteneau cu reverenţele pe întinsele holuri răsunătoare ale palatelor, aşa cum probabil îşi închipuia şi el că se află, ci nu într-un atelier, ale cărui dimensiuni erau destul de reduse, mai poftiţi şi altădată pe la noi. Zicând lucrul acesta, se repezea cu paşi mărunţi spre ieşire, asemenea celebrului actor Louis de Funes, cu care semăna al naibii, apăsând pe clanţa uşii, nu înainte de a-i atrage, cu o voce şoptită, fericitei doamne, atenţia printr-o altă reverenţă, urmată de aceiaşi pălărie inexistentă, răsucită prin aer (în cealaltă mână ţinea un cuţit improvizat dintr-o pânză de bomfaier cu care avea obiceiul să-şi scarpine perciunii): Şi nu uitaţi coniţă că cizmarul are întotdeauna o limbă de rezervă. Orvuar! Fellinianul devorator de meduze, spaima clitorisurilor, drenate de limba-i infatigabilă a pantofilor, la care el făcea aluzie, îndemna clientela feminină să revină de câte ori era nevoie, printr-o frângere bruscă a coloanei vertebrale. Şi pentru că pofta venea clefăind, la fiecare concediu de vară, pe care obişnuia să-l ia, plecând la mare, părăsindu-şi feuda pentru câteva săptămâni, nu înainte de a trece şi pe la fraţii săi, ţărani munteni, rămaşi la coarnele plugului, cu două genţi doldora de încălţăminte recondiţionată, căpătase obiceiul de a-şi rezerva un supliment, oferind prin camerele hotelurilor de pe litoral adevărate spectacole pizzicato, ciupind cu vârful limbii diversele instrumente (variaţiuni pe aceiaşi temă), crestele de clapon ţuguiate şi evantaiele labiilor, cu care ocazionalele doamne, o adevărată Hoardă de Aur efeminată, fuseseră înzestrate de către mama natură. Cunoscuse, în ciuda condiţiilor primitive de a-şi câştiga existenţa, «tristeţea metafizică a postcoitului», (de la Cioran citire), însă tristeţea asta se amplifica odată cu trecerea timpului, ca şi cea a lui Miguel de Manara, personajul unui roman picaresc, pe care-l citise (în afară de Teodor Neculuţă), în tinereţe. Chelia, mersul, privirile, înălţimea, l-ar fi îndreptăţit să mai joace încă vreo zece ani în locul lui Louis de Funes după moartea acestuia, fără ca nici cei mai mari iubitori ai comicului să-şi fi dat seama că adevăratul actor nu se mai afla de multă vreme printre noi. Priceperea lui nu se reducea numai la a despica meduze cu limba, fie că acestea aparţineau soţiilor de miniştri, fie împletitoarelor de covrigi cu susan, a librăreselor pe care le vrăjea, povestindu-le despre marii revoluţionari, cum fuseseră, de pildă, Robespierre, înfiorătorul iacobin, nemilosul ministru al justiţiei, ce trimesese la eşafod întreaga nobilime a Franţei, lăsând să cadă peste zulufii gingaşelor capete necruţătoarea ghilotină, Giusepe Gariballdi, ce excaladase, alături de cei o mie de insurgenţi, crestele abrupte ale Aspramontelui, pe unde băştinaşii coborau cu animalele lor de samar, încătărămate în harnaşamente bătute în capse, sau autoproclamatul conducător cu sceptrul în mână, Simon Bolivar, marele eliberator al ţărilor Latino Americane: Peru, Bolivia, Venezuela. Cum să-i reziste o simplă vânzătoare de cărţi, cu sandaua ruptă, în timp ce, întorcând portofelul pe dos, număra mărunţişul, temându-se că nu-i va ajunge nici măcar de-o pâine?! Salvarea venea de pe splaiul Dâmboviţei (cu gândul la Falstaful lui Sakespeaire eram să zic Tamisei), de unde amorezul îşi făcea apariţia, fiind observat, prin ferestrele librăriei, cum se apropia, atent, să nu strivească fragilele savarine, acoperite într-o hârtie. Dilema doamnei, ce se reducea la încheierea unei catarame peste glezna piciorului ei, o adevărată traghedie, ce ar fi pus în pericol echilibrul universului, era, pentru el, un mizilic de mezel, pe care-l serveau împreună, după ce ieşeau din camera obscură, unde, duduia, venită să-şi ia sandalele, se ţinea cu mâinile crispate de calorifer, din tema de a nu se pierde printre galaxii, în timp ce el, distinsul magna cum laude, homo cunilingus, îşi dădea masteratul, vârând pikamerul nărilor şi inhalând mi(re)asma nuferilor intraţi în putrefacţie. Totul se rezolva cât ai bate din palme. Vorba cântăreţului de la Mambosiria:

 

..............................................................

12.   Umbra

 

 

            Alin privea în jurul lui. Apartamentul aproape gol, pierduse amprenta pe care  i-o dăduse el, devenind anost şi sec. Tot ce însemna viaţa lui, era acum adunat în cutiile împrăştiate peste tot. Nu era la prima mutare. Venise în Bucureşti cu şapte ani în urmă. Între timp terminase facultatea şi se hotărâse să rămână în acest oraş, sufocant dar şi fascinant. Îl dezgusta mizeria şi aglomeraţia lui, dar îl atrăgea prin multitudinea de posibilităţi de exprimare pe care le oferea. Viaţa clocotea în acest oraş, compensând mizeria de la vârful nasului. Gigant, în aparenţă zdrenţuit şi murdar, îl cucerise cu vibraţia sufletului său viu. Apoi, toţi prietenii lui erau aici.

„O mutare echivalează cu un cutremur.” îşi spuse Alin neştiind de unde să mai apuce lucrurile. Se gândi la Miruna. Poate ar fi fost mai bine să accepte ajutorul ei. Ea sigur ar fi ştiut mai bine cum să facă. Privirea i se opri pe bibliotecă şi birou, singurele locuri negolite. Le lăsase la urmă, pentru că trebuia să aleagă cu atenţie ce păstra şi ce nu. Începu să sorteze bucuros că scăpase de senzaţia de dezorientare. ”Asta nu, asta da... nu, nu, da... ” mormăia el ca să spargă liniştea parcă prea apăsătoare. ”Asta? „ se întrebă el privind manuscrisul unei cărţi. Îl scrisese ca să-şi descarce sufletul, după despărţirea de Cora. Din el alunecă o hârtie. Alin se aplecă, o luă, şi în timp ce citea se aşeză pe jos în mijlocul cutiilor.

“Când te-am cunoscut m-am simţit confuz. Nu mi se mai întâmplase ca o fată atât de specială  să mi se arunce în braţe cu aşa încredere şi dezinvoltură... Am minţit, am minţit din frică să nu te pierd. Însemnai totul pentru mine... Da, am avut ieşiri, am spus lucruri urâte care te-au afectat. Îmi pare rău pentru asta, dar nu am ştiut cum să mă port cu tine în anumite momente... Îmi pare rău... Nu mai pot repara trecutul. Însă, dacă ai tăria să treci  peste aceste rătăciri, o să poţi vedea iar frumuseţea relaţiei noastre. Minunatele clipe petrecute împreună. Sunt sigur că nu le-ai uitat. Nu cred că pot fi şterse cu buretele.

Nu pot uita zâmbetul tău, scânteile din ochii tăi verzi, trupul tău... îl cunosc până la ultima aluniţă...”

Cuvinte aşternute pe hârtie cuprinzând în ele vibraţia sufletului rănit. O scrisoare ascunsă într-o carte. N-o mai trimisese. Alin îşi amintea câte speranţe împletise în rândurile scrise şi cum toate se spulberaseră când Cora, i-a aruncat în faţă câteva cuvinte care şi acum pluteau în mintea lui. „ Nu te-am iubit niciodată!” Atunci sufletul lui  frânase brusc, ca o maşină de curse avântată la viteză ameţitoare în faţa unui obstacol de netrecut. Scrâşnet de durere, urme negre pe suflet şi a înţepenit întors aproape cu spatele la viaţă.

Mult timp nu a vrut să vadă ce-i în jurul lui. A scris despre povestea lor crezând că o să se elibereze. Nu s-a întâmplat. S-a concentrat pe şcoală, muncă, proiecte. Prietenii au început să-i aducă aşa ca din întâmplare, fete în preajmă, încercând să-l facă să vadă iar. Nu era pregătit şi nici nu voia să înceapă altă relaţie. Între el şi oricare fată se interpunea umbra Corei. Îl urmărea cu vorbele ei peste tot, acoperind viaţa. Cu timpul a învăţat să ascundă umbra şi a început să observe fetele din jurul lui. A încercat chiar să le cunoască, dar niciodată nu a putut trece de pragul dintre suflete. Uşa lui se încăpăţâna să rămână închisă. Apoi o cunoscuse pe Miruna. Frumoasă, inteligentă, plină de viaţă. Aducea de fiecare dată în jurul lui un val de aer proaspăt. Respira cu nesaţ apropierea de ea, în timp ce mintea lui înregistra una după alta, calităţile Mirunei. Însă sufletul rămânea închis în crusta pe care şi-o crease. Ştia că o rănise de multe ori cu indiferenţa lui. Îi era ciudă pe el, dar în final îşi spunea „ Şi ce! Dacă nu-i convine să plece!” Umbra Corei nu-l lăsa să se arunce în sufletul Mirunei. Răsărea pe neaşteptate şi-l îngheţa.

Alin auzi soneria, sări ca ars şi din trei paşi ajunse la intrare, deschizând uşa. O văzu pe Miruna.

-        Nu ai vrut să te ajut, dar... ţi-am adus ceva de mâncare! N-ai mâncat, nu?

-        Nu! N-am chef să-mi fac.

-        Ştiam eu! Unde? Întrebă Miruna căutând fără succes un loc liber.

-        Aici! Zise Alin împingând cu mâna tot ce era pe masă spre margine.

-        Ţi-am adus şi cartea! Am terminat-o! Spuse Miruna aşezându-se lângă Alin.

-        Care dintre ele?

-        Colecţionarul. Am citit azi-noapte până la trei. Voiam să văd cum se termină.

-        Şi? Ţi-a plăcut?

-        Finalul, nu! M-a revoltat modul extrem de rece în care a lăsat-o să moară. M-am ataşat de personaj şi am tot sperat că o să scape.

-        Nu ar fi avut acelaşi impact cu un final fericit.

-        De ce? Pentru că nu ne satisface intelectul? Pentru că ne plac lucrurile complicate şi ne răsucim minţile ca să avem ce specula? Nu mai zic de sugestia din final...

-        Că ocheşte altă fată?

-        Da. Este oribil! Nu-mi pare rău că am citit-o până la capăt, dar este bolnăvicioasă.

-        Viaţa în sine poate să fie bolnăvicioasă de multe ori.

-        Nu cred! Depinde de fiecare. Iar cartea asta nu ajută. Ceea ce scoate din noi nu este prea cuminte.

-        Degeaba te revolţi. Este vorba despre un nebun surprins în cea mai adâncă intimitate de către un geniu al scrisului.

-        Geniu! Da! Îmi venea să-l strâng de gât! Despre personaj vorbesc.

-        Păi ăsta era şi scopul.

-        Eu nu vreau să simt aşa ceva!

-        Atunci nu mai citi cărţi pentru oameni mari.

Alin se lăsă în scaun râzând de expresia Mirunei. Aceasta, mimând supărarea întinse mâna încercând într-un gest spontan să-l prindă de părul ciufulit. Alin se retrase brusc.

-        Nu face asta! Ştii că te iubesc.

-        Ţi-am spus eu că nu te iubesc? încercă el o eschivă.

-        Dar nici că mă iubeşti!

Alin se uita la ea incapabil să mai rostească vreun cuvânt. Nu ştia ce simte şi nu voia s-o rănească.

-        Amice, eşti pe cale să pierzi ceva de preţ, spuse Miruna privindu-l intens.

Nu reuşi să citească ce scria dincolo de zâmbetul lui şi râzând cristalin adăugă,

-        Stai liniştit, voi rămâne prietena ta orice ar fi!

-        Păi până acum ce-mi erai?

-        În mintea mea, mai mult de atât. Fereşte-te de momentul când o să aflu...

-        Trebuie să plec! Îi tăie vorba Alin. Am întâlnire cu Mihăilescu la facultate.

-        Tipic! Spuse Miruna zâmbind.

-        Adică? Întrebă Alin prefăcându-se că nu înţelege.

-        Nu contează! De ce te întâlneşti cu Mihăilescu? Pentru proiectul cu promovarea designului românesc?

-        Da, azi punem la punct ultimele detalii. Abia aştept să începem efectiv!

-        Atunci ne auzim după ce termini, dacă nu mă uiţi până atunci.

-        Cred c-o să te uit! Dar mizez pe faptul că tu n-o să mă uiţi, glumi Alin.

-        Joacă-te! Îi spuse Miruna peste umăr şi dispăru pe uşă.

Alin rămase singur în apartamentul răscolit. Liniştea parcă mai adâncă de când plecase Miruna îi spărgea timpanele. În mintea lui se zbăteau frânturi de gânduri care-şi cereau dreptul la existenţă.  Se adună şi plecă spre facultate, bucuros că scăpa pentru câteva ore de peisajul dezolant din casă.

***

Alin mergea grăbit pe holurile facultăţii. Era fericit. Întâlnirea cu Mihăilescu, fostul lui profesor, fusese un succes. Proiectul al cărui sâmbure era o idee de-a lui, se contura şi promitea să devină  o sursă de satisfacţie. Ici colo grupuri de studenţi, îi trezeau nostalgia vremurilor când era şi el ca ei. Privea  zâmbind amintirilor, dar foarte mulţumit de prezent. Îi plăcea ceea ce făcea şi avea planuri mari pentru viitor. Zâmbetul îi îngheţă pe faţă când undeva în depărtare o văzu pe Cora. Ştia că nu i se pare. Chiar dacă n-o mai întâlnise de atunci, ar fi recunoscut-o din o mie de fete. „ Ce-o fi căutând aici?” se întrebă el încercând să o evite.” Eu ce caut? O fi având treabă!... ” gândi el dându-şi seama că nu are cum s-o ocolească. Devenea penibil în ezitarea lui de a merge înainte. În sfârşit îşi reluă mersul, sperând ca ea să nu-l fi observat.

-        Bună Alin, spuse Cora cu vocea nesigură.

-        Bună Cora. Ce faci? Aici!

-        Am dat statul şi aştept rezultatul.

-        Acum?

-        Da. L-am amânat un an. Mi s-a părut sau ai vrut să mă ocoleşti?

-        Sincer? Da!

-        De ce?

-        Ar fi câteva motive!

-        Da, ştiu. Am greşit.

-        Ai greşit când mi-ai spus că mă iubeşti sau când mi-ai zis că nu m-ai iubit niciodată? Nu se putu abţine Alin.

-        Eşti crud.

-        Eu?

-        Da! Te-am iubit întotdeauna.

-        Te cred! Din dragoste mi-ai distrus şi amintirile.

-        Nu! Ascultă-mă! Atunci nu ştiam ce-i cu mine iar tu mă sufocai. Nu puteam alege fără să fiu sigură. Aveam nevoie de puţin spaţiu ca să văd mai bine. Iar tu... te băgai în sufletul meu. N-am mai putut şi ţi-am aruncat cuvintele acelea. Îmi pare rău.

Câteva clipe de tăcere încordată, apoi Cora continuă,

-        Poate ne întâlnim la un suc să vorbim despre noi...

Privind fata care-i împietrise sufletul, Alin îi spuse în timp ce un zâmbet îi înflori pe faţă,

-        Da! Poate! Scuză-mă, am ceva urgent de făcut.

13.Lizetta ( fragment )

 

Nu mai apucă să-i răspundă lui Superego, de fapt nici nu avea ce să răspundă la aceste impertinente întrebări, că privirea îi fu atrasă de o tânără care intră în local. Merse direct la Connie, discută ceva cu ea, apoi veniră la masa lui.

-Îmi permiteţi, domnule, să vă prezint pe fiica mea Lizetta şi, dacă nu vă deranjează, să vă ţină de urât?  Îl întrebă, Connie, foarte protocolar, uimindu-l.

Luis încuviinţă din cap, arătând spre scaunul gol.

-Mai doriţi ceva?

-Nu, poate…

-Cu dumneaei am discutat eu! spuse Connie şi plecă.

Privirile lor se întâlniră de câteva ori, parcă întâmplător şi Luis descoperi în ochii ei, acel licăr, acea luminiţă stranie pe care o mai descoperise şi-n ochii altor femei, atunci când îşi doreau ceva.

O privi mai insistent şi pe moment ea nu-şi mai feri privirea.

Ce dracu doreşte de la mine, de mă priveşte aşa de insistent? se întrebă el, nerealizând că şi el făcea acelaşi lucru, dar cu o intensitate mai mică.

Lizetta nu rezistă mult şi-l întrebă:

-De ce vă uitaţi aşa de… de insistent? Dacă vă deranjez, pot pleca! Şi Lizetta vru să se ridice.

-Nu, nu mă deranjezi, dimpotrivă, zise el repede. Numai că, privirea ta mi-a amintit de cineva, atâta tot.

Connie reveni cu ceva pentru Lizetta - fructe de mare observă Luis -, o sticlă cu vin, din care turnă în pahare şi plecă.

În timp ce ea mânca, Luis avu timp s-o studieze: ce privire directă are şi ce licăr straniu! Ce luminiţă ciudată i s-a aprins adineauri în priviri şi cât de natural se manifestă acum! Şi la Maria apărea acest licăr straniu!

Îi dispăruse puţin stânjeneala - băuse un pahar cu vin dintr-o dată, fără ai spune ceva lui Luis şi asta îl frapase puţin  -, şi acum se comporta cât de cât firesc.

Prezenţa ei, mai simţi Luis îl liniştea, iar tăcerea ei îl incita s-o descopere.

-În sănătatea dumneavoastră, domnule! îl trezi din visare Lizetta.

Ridică şi el mai mult maşinal paharul:

-Şi a ta Lizetta! Apoi, după ce bău jumătate din pahar, zise: mă cheamă Luis.

-Hâm… Luis! Un nume frumos, dar în contrast cu…

- … cu hainele şi barba, bănuiesc că vrei să spui… completă Luis cu jumătate de gură.

-Păi, cam aşa ceva! Îmi permiteţi să iau o ţigară? Eu abia le-am terminat! minţi ea.

Luis ridică pachetul s-o servească.

O mână delicată, îngrijită frumos, cu degetele puţin lungi, se îndreptă spre pachet şi Luis observă un tremur uşor al falangelor şi urme de nicotină pe degetul arătător şi opozabil.

-Fumezi mult?

-Cred că şi dumneavoastră fumaţi la fel de mult, dacă e să ne luăm după… degete!

-Spune-mi Luis, e mai… mă simt mai tânăr! Glumi el. De fapt vroise să spună că e mai intim, dar tocmai acest gând, al intimităţii, îl sperie puţin.

-Uneori da, alteori nu! O auzi pe Lizetta.

Luis ridică privirea mirat.

-Mă refeream la fumat! continuă ea. Apoi depinde şi de starea în care mă aflu, mai sunt şi alţi factori…

-Şi azi? o întrerupse el.

-Azi? Azi, nu ştiu. Se opri şi duse paharul la gură, bându-l iarăşi dintr-o dată. Îl puse gol pe masă.

Luis îl umplu din nou.

-Îţi place să bei?

-Uneori da, alteori nu! răspunse Lizetta cu privirea în gol.

-Pentru toate întrebările ai acest răspuns pregătit?

-Uneori da, alteori nu! Apoi izbucni într-un râs simplu, copilăresc, care-i lumină faţa, înfrumuseţându-i şi mai mult chipul.

-Ce ciudată eşti, gândi Luis cu glas tare.

-Şi tu eşti ciudat! Toţi suntem ciudaţi, într-un fel sau altul, chiar deosebiţi, ce să mai vorbim, replică ea printre uşoare hohote de râs.

-De ce crezi asta?

-Simplu! Dar norocul tău este că eu nu judec oamenii după… haine, căci dacă ar fi să te judec după felul cum arăţi, n-aş da doi bani pe tine. Tu… tu în trecut ai fost altfel, ai fost altcineva, acum joci teatru cu mine! Eşti un actoraş, mediocru… Apoi barba,  de ce ţi-ai lăsat-o? Să te schimbi sau simţi tu, că te schimbă? Sau poate vrei să te ascunzi, să fugi de trecut! Zii, care dintre variante este adevărată?

Luis luat prin surprindere, nu ştiu ce să răspundă. Ridică paharul şi, ca să-i abată atenţia de la întrebarea cu barba, spuse:

-Da, ai dreptate, în trecut am fost marinar!… Şi pe vapor mi-am lăsat barba, aşa din comoditate.

-Marinar!? Făcu ea uimită, privindu-l prin sticla paharului. Şi, continuă ea, ai spus mai devreme că, privirea mea îţi aminteşte de cineva. De cine, o iubită dintr-un port sau mai multe iubite din mai multe porturi. Spune-mi, dacă nu sunt indiscretă?

-Da, începu el puţin încurcat, privirea ta îmi aminteşte de cineva din trecut! Da, hai mai bine să mai bem un păhărel! Apoi mai încet: eşti tare isteaţă!

Chiar aşa de jalnic să arăt? se întrebă el în timp ce bea.

Lizetta termină prima paharul şi cu mişcări mai sigure îl aşeză pe masă. Luis le umplu din nou.

-Te-am întrebat ceva şi nu mi-ai răspuns! Cineva din trecut, asta am înţeles, dar eu sunt curioasă să ştiu cine! Nu-l slăbi ea.

-Da, n-am uitat! Te rog,  mai spune-i s-aducă vin, pe tine te cunoaşte mai bine! glumi el.

-Aha, e clar! Nu vrei să-mi răspunzi! Auzi, mai bine mergem la mine, acolo putem discuta în linişte, dacă aici te simţi stingherit… Te simt aşa, de parcă te fereşti de cineva! îi propuse Lizetta direct.

-Aşa directă eşti tu cu  toţi… bărbaţii?

-Doar cu unii. Accentuă ea ultimul cuvânt. Şi doar cu bărbaţii care-mi plac! Sunt o… o prostituată atipică! spuse direct, lăsându-l mască. Spun asta ca să te scutesc de… frământări şi, o fac din pură plăcere, dar să nu crezi că sunt nimfomană! Îmi place amorul, arta amorului sau sexul, cum spuneţi voi bărbaţii, fără să faceţi diferenţa între: sex, dragoste şi… şi mai ales artă sexuală! Voi, decât dezbrăcaţi femeia, vă mulţumiţi să pipăiţi corpul, ambalajul inimi, ca să zic aşa, dar niciodată nu ajungeţi să mângâiaţi şi sufletul… Nu vă interesează, probabil consideraţi că vă cade vreun galon, sau că v-aţi auto-răni masculul din voi… Şi, continuă ea mai ponderat, nu o fac pentru bani, o fac pentru mine, uneori şi mintal şi cu multă artă! Ceva din arta erotică thailandeză! Tu Luis, ai făcut amor mintal vreodată?

 Luis ridică din umeri. Nu, nu făcuse amor mintal niciodată. Dezvăluirea ei, îl şocase. Naturaleţea cu care o spusese, efectiv îl cucerise, dar îl şi uimise. Luat prin surprindere, e puţin spus, poate bulversare totală e mai nimerit. 

-Am să-ţi arăt în această seară, arta amorului mintal! Concret voi pune în practică „n” experienţe, acumulate de-a lungul anilor. Sau încercăm, dacă vom reuşi, să nu ne minţim, creându-ne iluzia că suntem fericiţi. Pentru că, atunci când o femeie sau iubita ta - şi asta e cel mai dureros că este iubita ta -, îţi spune că te iubeşte enorm, doar pe tine şi numai pe tine, dar… dar totuşi are nevoie de tehnici şi stimulente erotice pentru a se şi a te satisface, acest lucru nu-ţi dă de gândit?

-Ce te face să crezi că voi accepta propunerea ta?

-Curiozitatea! Pe voi bărbaţii, curiozitatea, setea de aventură, căutarea ineditului, descoperirea de lucruri noi, palpitante, enigmatice, vă scot din minţi şi vă dau afară din casă, ca să zic aşa, uneori înşelându-vă chiar pe voi, ce să mai zic de iubite sau soţii…

-Poate că eu nu sunt curios! Poate fac parte din categoria bărbaţilor care fug de femeile care fac propuneri indecente!

-Poate! Bine spus, dar nu este aşa. Tu eşti foarte curios şi mare aventurier pe deasupra! Te-am citit… te-am citit! Acum te gândeşti: cum dracu o fi cu arta asta erotică thailandeză, cum o fi cu sexul mintal! Iar dacă încă nu te-ai gândit, cu siguranţă o vei face de acum înainte… Apropo! De ce voi bărbaţii vă opriţi numai la fizicul femeii? Ţi-am spus asta şi mai înainte! De ce nu reuşiţi să treceţi şi dincolo de… el, de corp?

-Nu ştiu, spune-mi tu, observ că ai răspuns la toate… se eschivă Luis şocat şi mai tare, ce-i drept într-un mod plăcut, de atitudinea incisivă, directă, nonconformistă şi foarte libertină a Lizettei.

-Voi bărbaţii, doriţi ca femeia voastră să fie unică. Şi ar fi şi mai şi, dacă, printr-un miracol, ea ar putea să aibă… mai multe corpuri… adică să-şi poată transforma propriul corp, să se metamorfozeze conform viselor şi dorinţelor voastre în funcţie de împrejurări, dar ea să nu ştie….

-Chiar aşa?

Lizetta nu răspunse, ridică paharul gol şi Luis îl umplu. Îl bău iarăşi dintr-o dată.

-Da… chiar aşa! Şi nu te mai gândi la sexul mintal, am să-ţi spun eu cum e, dar mai târziu! Acum vorbim despre corpuri, deci: Voi vreţi să dictaţi totul şi femeia voastră, indiferent că este, iubită, soţie sau amantă:

- să aibă un corp de zi, de scos la plimbare… să zicem, prin locuri publice sau parc, acesta din urmă, fiind locul ideal de… de fâţâit din fese… iar tu, tu masculul feroce, să stai ascuns şi să citeşti oftica din privirile lascive ale altor bărbaţi, care n-au avut norocul tău!

- să aibă un corp de noapte, numai şi numai pentru tine… sexi, dar nu vulgar, atrăgător, ademenitor şi cu forme apetisante, până la acel prag, să nu cadă dincolo… muză pentru visători, pictori şi poeţi, dar intangibilă pentru toţi, să fie numai şi numai a ta…

- un corp pentru petreceri. Şi… şi culmea, acest corp pentru petreceri, să fie: unu, pentru acele petreceri în familie, corp comun, puţin grăsuţă şi „bujori în obrăjori” semn distinct că totul este ok în casa ta. Şi doi, petreceri în afara familiei, cu străini… corp, 90-60-90, dar foarte modest îmbrăcată, chiar sobru, rigidă în mişcări, asta pentru impresie, vocabular elevat, la curent cu toate descoperirile din univers…

Se opri şi mai bău încă un pahar, tot dintr-o dată.

-Ai uitat un corp… ca să-ţi închei pledoaria, zise Luis după ce-o privi câteva clipe. Corpul de mers la biserică!

-Pardon, aici pa! Nu poţi face nimic. În casa domnului intri aşa cum te-a creat El. Acum mergem la mine, să-ţi explic cum e cu sexul mintal? Deja, numai gândul că tu te gândeşti acolo, mă face să visez, ca să nu spun altceva, înţelegi tu! Văzându-l că ezită, îl abordă şi mai direct:

-Nu fi ridicol Luis! Femeile din lumea aristocrată, se spune că aveau, mai mereu câte doi amanţi: unul pentru sufleţel şi altul pentru bani! Am auzit, că acum, unele femei căsătorite pe lângă cei doi amanţi,  mai au unul în plus, de rezervă, de, nu se ştie niciodată, nu? Şi cum eu, nu fac parte nici din lumea aristocrată, nici din categoria celor măritate, te pot invita eu pe la mine, contrar  obiceiurilor împământenite de mulţi ani şi, nu cred că eu sunt prima femeie care te invită pe la ea! Sau vrei să auzi, din gura mea,  că ştiu cât mă înjosesc, invitându-te? Apoi am şi o baie, o cameră specială pentru spălat, dacă ai uitat ce înseamnă asta! Mai spuse ea cu ironie în glas.

Luis o privi, chiar dacă băuse mult, era încă coerentă şi sigură în mişcări, iar în ochi îi apăruse din nou luminiţa stranie care-l hipnotiză parcă.

Luis achită nota de plată şi se ridicară amândoi aproape simultan şi plecară spre ieşire.

   Părăsiră localul „Cocoşul roşu”, ca doi buni prieteni ce se cunoşteau de-o viaţă, mai lipsea ţinutul de mână. Lizetta vorbea ca un roboţel şi deja devenise greu de urmărit, sărea de la un subiect la altul, alcoolul lucra fără grabă, încet dar sigur.

Străbătură câteva străduţe, se opriră în faţa unor vitrine, mai cumpărară o sticlă de vin de la un non-stop, fumară câte o ţigară ’’specială’’ într-un parc micuţ şi foarte puternic luminat şi, într-un târziu ajunseră în faţa unei clădiri cu patru nivele.

Lizetta se opri şi privind spre cer, spuse:

-Pregăteşte-te Luis, la ultimul etaj, se află cuibul… cuibul paradisului meu din infern… enigma sexului mintal sau mental… hâc… mă rog, nu ştiu prea bine…  pe care tu vrei, în această noapte, s-o dezlegi… dar lasă, avem timp. Dacă vreau, comand timpului să se oprească-n loc… dacă vreau… hâc, eu pot să aduc şi ploaia… că fericirea ştiu s-o aduc doar vouă, bărbaţilor…

Apoi se întoarse brusc spre el şi bătând cu piciorul în pământ, spuse:

-Nu, nu sunt de acord! De ce să fie, numai ,,bărbatul care aduce ploaia’’ şi să nu fie şi ,,femeia care aduce ploaia, nu?’’  Ploaia fericirii peste tine… să te spele… să ne spele de păcate, făcute cu voia sau fără de voia noastră… hâc… vrei să-ţi spun o poezie? O poezie, în care este vorba despre… hâc… un om, un om,  cu o ,,mare’’, şi ridicându-şi  privirea spre cer începu să recite:

      ,, O, om ce mari răspunderi ai

         de tot ce faci pe lume

         de tot ce spui în scris sau grai, 

         de pildă ce la alţii dai,

         căci ea, mereu, spre iad sau rai,

         pe mulţi o să îndrume.’’

-Tu, tu Luis, ce-ai făcut pe lume? Ai făcut ceva, măreţ? 

Şi fără să-i pese de răspunsul lui, care oricum nu veni, Lizetta continuă să privească cerul, parcă aşteptând de la cer un răspuns.

-Nu ştiu cine a scris această minunată poezia, dar eu simt că mă ridică la cer.

Tăcu brusc şi lăsă privirea în pământ.

Luis o ascultase, străduindu-se să pună cap la cap frânturile ei de idei, încercând să înţeleagă ce vrea să spună. Apoi poezia, în total contrast cu starea şi comportamentul ei, îl şocă pur şi simplu.

-N-ar strica să-mi acorzi… bărbăteşte… un ajutor mai de nădejde…hâc…  mai de bărbat. Nu vezi că sunt obosită? o auzi pe Lizetta că spune cu o voce şoptită.

Parcă tot cerul coborâse pe umerii ei, o copleşise cu greutatea lui şi acum d-abia se mai ţinea pe picioare.

Luis o prinse mai bine de mijloc şi începură să urce treptele.

-Poate nu ştii, dar eu… hâc… eu sunt universul, eu sunt buricul, centru pământul…. Eu femeia… aşa mică şi fragilă… Noi, aventurierule, noi femeile conducem din umbră lumea… prin voi păpuşilor mari… hâc…

Se opri:

-Ce spuneam? A… da, dar voi misoginilor, nu vreţi să recunoaşteţi că noi suntem… hâc… şefu’. Noi… noi, cântăm cocoşeilor… aşa cum şi când vrem… dacă nu vrem, nu vrem şi gata, cu sila… se cheamă viol… înţelegi tu că… Da, nu mi-ai spus nimic de poezie…

Tăcu. Mergea încet, ţinându-se de balustradă şi sprijinită de Luis.

Până la etajul trei, Lizetta mai merse cum mai merse, dar de aici în colo, Luis fu nevoit s-o ridice în braţe.

-Aici este… poarta raiului meu. Spuse Lizetta. Cheia este deasupra, acolo unde scrie, „poarta raiului”. Nu vezi unde scrie?

Luis negă, dând din cap.

-Nu vezi… hâc… nu vezi pentru că nu eşti beat… nu eşti înger eşti încă drac… eu sunt îngerul tău păzitor… trecând cu mine în braţe pragul, voi deveni mireasa ta…. dar nu vreau, lasă-mă jos, te rog…. aşa, mulţumesc!

Luis o lăsă uşor jos şi descuie uşa. Lizetta intră şi se opri în hol, ridicând degetul arătător, spuse:

-În spatele tău, ai închis o uşă… ai lăsat infernul pământenilor şi ai păşit în raiul meu. Ia-mă în braţe, te rog, dacă fac un pas, cad. Cad în abisul acesta, maro, spuse, arătând cu degetul covorul.

Luis o ridică iar în braţe.

-Pe aici te rog, demonul meu aventurier treaz, drept în faţă se află patul… dar nu e ,,Patul lui  Procust’’, e patul lui Lizetta… hâc… cuibul iubirilor efemere şi plătite… păcălindu-ne singuri că suntem fericiţi… pă dracu, totul este o mare farsă… bărbaţii plătesc să fie fericiţi… femeile plătesc să fie fericite… tu ai plătit, sau ai fost plătit vreodată?… hâc.

-Da, am plătit…

-Nici nu mă aşteptam să răspunzi altceva, şi dacă răspundeai că nu, ştiam că minţi…

Lizetta, aflându-se încă în braţele lui împinse uşa cu mâna.

-Aruncă-mă în pat! ceru ea, dar mâinile ei făcură alt lucru, se încleştară şi mai tare de gâtul lui.

Se opri cu ea în braţe la marginea imensului pat care domina dormitorul. Rămăsese surprins de eleganţa simplă a încăperii, de jocul cromatic al culorii galben.

Toate nuanţele de galben, de pe faţa pământului, nuanţele acelea fermecătoare pe care natura le creează toamna în pădure, Lizetta le adunase aici.

Numai spoturile irizau o lumină ciudată şi parcă venea de undeva din spaţiu.

Luis ridică privirea în sus şi realiză de ce,  tot tavanul era ’’tapetat’’ cu imense oglinzi.

-Lasă-mă te rog, pe pat. Dacă vrei să mai bei ceva, găseşti în frigider. Baia se află… în rai, adică… hâc… unde este uşa verde.

 Luis o aşeză încet pe pat. Lizetta, fără să-i pese de prezenţa lui, cu mişcări leneşe şi uşor haotice, începu să se dezbrace. Mai întâi îşi scoase pantofii, bluza apoi blugii şi lenjeria intimă, apoi, goală se întinse în pat, închise ochii şi şoptii:

-Luis, poţi să respiri! Acesta a fost… hâc… a fost un număr din acele „n”, al sexului mintal…hâc… Ah, sughiţu’ asta nenorocit, de zici că-s beată moartă, nu-mi dă pace de loc…

Se opri şi ridicându-se într-un cot, spuse cu o voce caldă şi-o privire lascivă: 

-Acum poţi să-ţi plimbi statuia la baie…te aştept… n-am să adorm… hâc… n-am să adorm până nu te simt lângă mine….

Se trânti iarăşi pe spate şi ridicându-şi mâinile spre tavan, începu să vorbească cu o voce monotonă, cantabilă chiar:

-Vreau să văd acolo sus în cerul meu…  în cerul din tavanul meu, vreau să văd doar aureola unui singur corp format din… doi… din două, mă rog… corpurile noastre eterice să se unească şi să privească de acolo de sus, zbaterea neputincioasă a corpurilor noastre fizice din pat… hâc…  amărâte, din pat… pământene… apoi să vină din univers, astralele noastre corpuri… care tot zburdă prin galaxii, în imensa mare astrală în care toţi zburdăm liberi şi goi… goluţi, aşa cum ne-a făcut mama natură…

Se opri brusc şi după câteva clipe se ridică iarăşi într-un cot, deschise ochii şi fixându-l pe Luis cu o privire rece, stranie, venită parcă de acolo din lumea ei, zise:

-Aventurierule, daca-i putea să-ţi vezi corpul tău astral - eu acum ţi l-am văzut, în timp ce vorbeam cu tine, să ştii! -, daca-i putea să-l vezi, cum aleargă ca un bezmetic, plin de răni, mai vechi, cicatrizate…. mai noi, nevindecate încă, din care-ţi picură ceva alb, duhnind a… a alcool, te-ai cruci!

Se trânti iarăşi pe spate:

-Pleacă şi curăţă-te! Du-te, miroşi… nici propriul tău corp astral nu te mai iubeşte.

Întinse mâna spre el şi fără să-l privească începu să divagheze, recitând:                                 

   ,,Arăţi o cale, calea ta

    în urma ta nu piere, 

    e calea bună sau e rea,

    va prăbuşi sau va-nălţa,

    vor merge suflete pe ea  

   spre cer sau spre durere...’’  spre cerul meu… spre cerul meu din tavan…

14. Atacul

 

Text descalificat deoarece a mai fost publicat.

http://www.proza.ro/proza.php/proza/13941329/Atacul

 http://www.poezie.ro/index.php/prose/13941329/Atacul

Fusese până mai ieri un bărbat normal. Adică unul cu un serviciu stabil, cu o leafă bună, garsonieră confort I, sporit de mâinile lui dibace, care făcuseră din vechea locuinţă o adevărată bijuterie.

Un bărbat politicos atât cât trebuie, educat ca măcar o dată pe săptămână să cedeze locul în autobuz, nu conta cui, să arunce un bănuţ cerşetorilor din faţa Catedralei, să ducă bucheţele de flori colegelor de birou de ziua lor de naştere. Un bărbat pe care multe femei şi l-ar fi dorit în coastă, în serile cu lună plină.

 

Dar în dimineaţa zilei de 22 aprilie, făcuse, în timp ce se bărbierea în oglinda cu spoturi luminoase, din baia sa în nuanţe verzui, ca tot omul care se respectă, un atac.

Nu era vorba de un atac de cord, nici măcar de unul cerebral, după care tânjise în zilele ce au urmat. Făcuse un atac de panică, evident. Din oglindă îl privi un chip străin de care îi fu frică. Din acea zi a evitat oglinzile.

În timpul atacului şi mult după, a văzut lumea cu alţi ochi. Cu nişte ochi care nu erau ai lui, ca şi cum ţi-ai pune ochelarii de soare prin care vezi lumea în tonuri luminoase sau întunecate, după caz.

De multe ori ar fi vrut să-şi dea aceşti ochi străini jos, dar nu reuşea de parcă îi lipise cineva cu un adeziv minune, pe locul foştilor săi ochi albaştri.

 

Pentru că el avea nişte ochi albaştri, după care oftau adânc multe suflete în jur. La clipirea genelor lui, ca o bătaie de aripă a unui fluture, putea uneori să cadă Bursa, sau să apară fisuri în Marele Zid Chinezesc.

 

...................................................................

15.CHE SARA...

Text descalificat deoarece a mai fost publicat.

http://casa-gandului.ning.com/profiles/blog/show?id=6286131%3ABlogP...

Flaşnetarul trecu, într-o zi, pe lângă un orb care cânta acompaniindu-se la chitară în parcul mare al oraşului. Surprins, se opri să asculte: "Mama s-ascunde-n grădină şi plânge când înfloresc cireşii..." Vocea orbului era atât de frumoasă încât surprindea pe trecători, care se opreau hipnotizaţi, ca la auzul unor armonii nepământene. Flaşnetarul simţi din plin momentele de magie şi studie cu multă atenţie chipul orbului. Obişnuit cu realitatea tranzitorie dintre materialitate şi feeria apariţiilor Ofeliei, spuse în sine: "Nici tu nu eşti de pe aici!" Orbul cânta şi în cântecul lui era o melancolie care te pătrundea şi nu te lăsa să pleci. "Plânge mama şi se ascunde pentru ca plânsul să fie numai al ei... Cireşii înfloriţi îşi scutură petalele în părul ei, pe umerii ei, şi-i trimit miresme suave ca s-o mângâie. Plânge mama şi secundele încep să plângă şi ele, încetinind curgerea timpului. Plânge mama şi universul întreg ia act de plânsul ei..." - işi spunea în sine flaşnetarul. Vrăjit de vocea orbului, încerca să fie atent şi la cuvintele cântecului.
- Am să te rog să mă ajuţi să plec de aici! - îi spuse o femeie blondă, cu ochii albaştri şi mari. Am un copil mic, care mă aşteaptă. Te rog, scoate-mă de aici!
Îl prinse de braţ pe flaşnetar şi îl privea cu intensitate, apropiindu-şi mult chipul de al lui. Acesta o privi şi sesiză imediat contururile perfecte ale chipului ei. Spuse în sine: "Astăzi, perdelele aparenţelor s-au tras la o parte şi nevăzutul joacă feste oamenilor, materializându-se în forme perfecte, cu voci divine." Vocea femeii era clară şi pură.
- Cu plăcere. - îi răspunse. Dar va trebui ca amândoi să ne împotrivim magiei. Te rog să pronunţi cuvântul "duritate".
- Duritate! - spuse cu voce hotărâtă femeia.
- Se vede că chiar vrei să pleci. - adaugă el.
- Da, copilul...
- Duritatea să îmbrace gândurile şi simţirea ta. - continuă flaşnetarul. Duritatea este puterea care învinge magia, spulberă cu uşurinţă mrejele periculoase, care ţin prizonier sufletul. Eşti liberă să pleci, dar nu vei uita.
Femeia plecă cu uşurinţă şi cu pasi repezi. Flaşnetarul se miră de sine, neştiind cum i-au venit aceste cuvinte.

***
Când muzica orbului s-a oprit, ascultătorii au tresărit şi au plecat gânditori, fiecare în drumul lui. Doar flaşnetarul continua să studieze cu luare aminte chipul muzicantului. Acesta îşi îmbrăca cu multă grijă chitara într-o husa albastră, cu fermoar. Ca şi cum ar fi ştiut că este studiat, se întoarse uşor către flaşnetar, duse încet mâna stângă la ochelari şi, cu o mişcare bruscă, îi ridică de pe ochi. Flaşnetarul tresări: ochii muzicantului erau puternic fosforescenţi, ca două lumini albe, intense, care s-au aprins în mod neaşteptat. Doar câteva secunde a durat şi, cu aceeaşi mişcare bruscă, ochelarii i-au acoperit din nou ochii. Muzicantul plecă încet, cu mişcări lente şi controlate, ca un orb. Când a ajuns în locul unde aleea intra în umbra unor castani bătrâni, silueta lui s-a pierdut printre copaci. "Tot din umbra castanilor ai ieşit. Pe mine nu m-ai putut păcăli, am ştiut cum să-ţi înfrunt magia, doar sunt muzicant ca şi tine!"- gândi flaşnetarul şi zâmbi. A ieşit din parc şi mergea pe bulevardul principal al oraşului, cu gândul să se oprească la o terasă umbrită, unde trecatorii se retrăgeau din pricina căldurii după-amiezii. Mergea încet şi distrat, neatent la cei care treceau pe lângă el, dar privirea îi fu atrasă de femeia frumoasă pe care o ajutase să iasă din magia muzicantului. Flaşnetarul tresări din nou: femeia ducea de mână un copil ce părea a fi un îngeraş! Avea tenul foarte alb, părul de culoarea aurului, ochii albaştri şi foarte mari, iar pe fruntea lui sclipea o steluţă. Părea gânditor şi absent, dar când flaşnetarul se opri să-i salute, chipul lui s-a luminat de un zâmbet cald.
- Exploziile solare sunt de vină! - îi zise femeia. Energia imensă pătrunde în zona misterelor ancestrale şi planurile realitaţii văzute şi nevăzute încep să se confunde. Eşti un om bun, iubirea din sufletul tău te protejeaza de magia cântareţilor cu ochi fosforescenţi, care ies din zonele de umbră. Nu pot să stau multă vreme departe de copil. Dacă trece o oră şi nu-l văd, mă cuprinde un dor imens! Mă cheamă Miriam.
- Domnul să vă binecuvânteze în drumul vostru! - răspunse flaşnetarul şi observă cum, la această urare, chipul copilului s-a luminat de acelaşi zâmbet cald, iar steluţa de pe fruntea lui a sclipit cu putere.
Nu plecă, ci îi urmări cu atenţie pe cei doi în timp ce se depărtau. "Să văd cum or sa dispară..."- îşi spuse în gând. Când au ieşit din umbra unui tei, cei doi s-au făcut nevăzuţi ca şi cum lumina mare a zilei i-ar fi absorbit. "Clipa dispariţiei lor e plină de mister, ca şi apariţia... Tocmai în aceste clipe atenţia mea alunecă şi nu pot surprinde corect fenomenul, oricât de mult aş vrea să înţeleg logic cum se petrece." - gândi muzicantul. Renunţă să se mai oprească la terasă şi se îndreptă, fără să fie decis, către casă. Casa lui se afla la capătul aleii principale a unui parc plin de copaci - o mică pădure. Observă cu surprindere că prin copaci erau înşirate ghirlande de becuri felurit colorate, atât de multe cum nu mai văzuse. "La noapte, când se vor aprinde, va fi o feerie!" - gândi. "La noapte, voi ieşi neaparat cu flaşneta. Mi-ar prinde bine să dorm câteva ceasuri până atunci."

...................................................

                                          

16.DERIZORIU...

Text descalificat deoarece a mai fost publicat.

http://content.yudu.com/Library/A1u3tf/Ecouriliterare2011nr/resourc...

Flaşnetarul observă cum, de câteva zile, o femeie îi dădea târcoale. Apărea taman când el punea în lucru flaşneta, se aşeza pe banca de vizavi şi asculta cu prefăcută atenţie muzica. Era frumoasă, deşi cu forme cam pline, iar veşmântul decoltat lăsa să i se vadă a treia parte din fiecare sân. Machiajul, de bun gust, era cam provocator. Când muzica înceta, ea se ridica cu vadită intenţie de a se aşeza lângă el. Totuşi flaşnetarul nu o lăsa să vină, observând că muzica flaşnetei are proprietatea ciudată de a o bloca, făcând-o să se reaşeze nedumerită. "Ce-ai fi vrând de la mine? Astăzi te voi lăsa să vii, m-ai făcut curios." - spuse în sine. Opri flaşneta şi astepta distrat venirea femeii. Ea se ridică încet şi privi spre el aşteptându-se ca flaşneta să cânte din nou; dar nu fu aşa şi, cu paşi timizi, merse şi se aşeză lângă muzicant.
- Bună ziua! - spuse încet, cu o voce gravă şi foarte plăcută.
- Bună să-ţi fie inima! Ce vânt te aduce prin zonă?
- Un vânt străvechi, dar aceeaşi pasiune de a cunoaşte oamenii. Sunt Gomera, fiica lui Diblaim.
- Şi... cu ce te pot ajuta?
- Poţi să mă cumperi şi să-mi ceri să rămân multă vreme numai a ta!
Răspunsul femeii îl amuză brusc şi atât de tare pe flaşnetar, încât un hohot de râs îi scutură trupul. Ea îl privea intens, neascunzându-şi curiozitatea aşteptării.
- Şi de ce, mă rog, trebuie să te cumpăr? De ce trebuie să-ţi cer să fii cuminte? Nu poţi fi aşa din principiu? - o întrebă el încă râzând.
- Principiile mele se supun voinţei tatălui meu, Diblaim. De la el mă poţi cumpăra. - răspunse ea cu bujori în obraji.
- Vântul care te-a adus nu e unul prea bun. - observă flaşnetarul. Eu nu cumpăr femei şi, mai ales, îmi plac cele cuminţi din convingere. Dacă ţi-aş cere, de pildă, să rămâi numai a mea nu multă vreme, ci... toată vremea?
- Nu pot schimba regula. - răspunse ea. Sunt prizoniera acestui scenariu pe care oamenii l-au memorat astfel. Nu pot schimba ceva venind în timpul tău, trebuie să mă comport ca atare...
- Venind în timpul meu... De ce nu stai în timpul tău? Ce te determină să vii în timpul meu?
- Solitudinea ta mă atrage. Dar şi faptul că mă poţi trimite înapoi a fost o provocare.
Flaşnetarul deveni circumspect sesizând iarăşi capriciul de a se amesteca al unor planuri temporale distincte. "Se pare că activitatea solară este încă la cote mari." - reflectă el.
- Din care timp vii? - o întrebă pe femeie.
- Din timpul proorocului Osea, fiul lui Beeri. - răspunse ea. Când mă atingea proorocul, simţeam atingerea cerului. Era ceva extrem de plăcut, înălţător aş zice. Dar nu mă puteam bucura de această simţire fiindcă venea ca o mustrare. Parcă mi se frângea sufletul, oh, nu pot să uit!
- Simţirea aceea te trăgea către cer, dar o forţă oarbă, opusă ei, te trăgea jalnic în jos... Din pricina asta suferea sufletul tău. Forţa aceasta locuieşte în trupul tău de pământ. Deseori simt şi eu acelaşi lucru... - spuse flaşnetarul.
- Ştiam eu că eşti un om deosebit! - rosti precipitat femeia. Dacă ne unim forţele ascendente, poate vom învinge împreună forţa oarbă, care ne doboară aspiraţiile!
Flaşnetarul deveni şi mai circumspect:
- Eşti inteligentă, dar nu mă poţi păcăli. Ceva mai devreme, ai divulgat condiţia ta de prizonieră a unui scenariu. Cum spuneam, vântul care te-a adus este unul rău, păgubitor. În numele Stăpânului Mării şi al vântului îţi poruncesc să dispari!
Înaite ca femeia să dispară, flaşnetarul a apucat să-i observe expresia chipului: era teribil de înciudată din pricina eşecului tentativei ei.

***
...............................................

 

 17. BUNICA 

     Casa era construită în 1940. Cel puţin aşa arăta inscripţia de pe zidul exterior. Fusese al bunicului meu, om frumos şi harnic cum îl caracteriza femeia mărunţică şi grasă care ne întreţinea serile cu poveştile ei.

  Îi spuneam "Vecina". Numele adevărat l-am aflat foarte târziu, la moartea ei. Oriunde vorbeam despre ea, era suficient să îi spun "Vecina". Parcă era vecina tuturor, nu doar a noastră.

 Bunicul murise într-un accident la uzină. Lăsase în urmă o femeie tânără cu patru copiii: doi băieţi şi două fete. Cea mică avea doar 3 luni.

 Bunica nu s-a mai recăsătorit, dar:

  - A avut o mulţime de bărbaţi. Îşi lăsa copiii în grija soacrei şi dispărea luni întregi. La întoarcere zicea că a fost la muncă. Toţi ştiau că munca ei era neobişnuită. Abia după ce a murit bătrâna, s-a potolit puţin. A vândut o mare parte din ce îi lăsase bărbatul. Când banii s-au terminat şi nu a mai avut ce vinde, s-a angajat. Era perioada în care s-a făcut colectivizarea. A fost prietenă bună cu preşedintele. A intrat în partid şi a ajuns la ferma de pui. I-a plăcut acolo. Doar era şefă de echipă!

 Vecină a fost aceea, care seara, pe banca din faţa porţii, mă purta prin viaţa bunicii și a celor pe care îi cunoştea. Şi cunoştea pe toată lumea. Probabil întreaga viaţă a fost la fel de bătrână şi nu a făcut altceva decât să stea pe banca aceea şi să observe.

  Bunica era o femeie înaltă, bine făcută şi deşi anii lăsase pe faţa ei riduri, puteai ghici că fusese cândva frumoasă. Frumoasă o arăta și singura fotografie care o avea atârnată deasupra patului: ochi mari încadrați de două cozi împletite dintr-un păr negru de abanos care îi putea face cu succes concurență Albei ca Zăpada.

  Nu mi-am iubit bunica aşa cum făceau alţi copiii cu bunicile lor. Nici nu o socoteam bunica mea. Poate pentru faptul că, în mintea mea, o bunică trebuia să locuiască undeva, departe, unde eu puteam să îmi petrec vacanţele.

Bunica locuia în aceeaşi casă cu noi. Adio vacante petrecute la bunici!

  Apoi, bunica era motivul certurilor dintre părinţii mei.

Mama o ura.

Nu ştiu de ce o ura mama. Cred că nici ea nu ştia.

Uneori mă lua martoră în faţa tatei. Mă străduiam să fiu de partea mamei, dar nu îi găseam vina bunicii. Atunci ridicam neputincioasă din umeri:” Nu știu.”

Mama îşi revărsa mânia asupra mea. Şi primeam o pedeapsă.

  Nu îmi iubeam bunica, dar nici nu o uram. Îmi era indiferentă. Aşa cum îmi erau și alţi oameni ce se aflau în preajma mea.

Totuşi, admiram ceva la bunica. Citea. Nu, nu citea Biblia. Asta a început să o citească mult mai târziu, când eu aproape îmi luasem zborul de acasă. Citea cărţi pe care apoi mi le povestea. Povestea frumos bunica.

  În fiecare săptămână o vedeam cum se gătește, își adună cărțile și cu ele subsuoară dispare preț de vreo două ore. Când revenea teancul de cărți era altul.

 Nu învățasem încă toate literele când m-a luat cu ea. Ascunsă după un maldăr de cărți, o femeie mărunțică și grasă, cu niște ochi de viezure mi-a întins o coală de hârtie, puțin mai groasă ca cea din caietele mele, îngălbenită de vreme și m-a întrebat:

  - Știi să îți scri numele?

Mi-am scris numele, frumos, ca la lecția de caligrafie.                     

  Bunica a înlăturat perdeaua pictată cu păuni ce ținea locul unei uși și am intrat dincolo. Rafturi de lemn ce ajungeau la tavan erau ticsite de cărți. Unele erau mari și groase, cu coperți groase de carton, altele mai mici, cu coperți lucitoare sau altele aveau în locul coperților, cartonul acela pe care îl văzusem la școlarii mai mari, între care își păstrau picturile în acuarelă. Erau legate cu ață groasă, pe care tata o folosea la legarea viei. Cineva scrisese pe cartonul îngălbenit cu creionul chimic titlul și autorul. Un miros de praf și șoarece m-a izbit nemilos, dar imaginea din fața mea a fost atât de fascinantă încât nu i-am dat importanță.

  - Acolo trebuie să cauți, mi-a arătat bunica un raft, iar ea a dispărut după un altul.

Nu știam ce trebuie să caut, dar mi-am dat seama că de aici se întoarce bunica cu teancurile de cărți ce le ținea cu grijă sub braţ și am fost fericită că pot să fac același lucru. Brațul meu era mai mic, dar tot încăpea vreo trei sau patru cărți.

Bunica a revenit lângă mine:

  - Sunt prea multe. Va veni timpul când le vei lua pe toate. Acum e bună doar asta.

Și mi-am început ucenicia la biblioteca comunală.

  Nici bunica nu mă iubea. Sau mai bine zis, pe scara ei de valori eram ultima dintre nepoate. Dar cred că la asta a contribuit în mare parte, ura dintre ea şi mama.

Nepoata ei preferată era fiica celei mai mici fete. Locuia la două case de noi. Apoi, urmau în ordine, fetele băiatului cel mare şi a celeilalte fiice.

Pe cei patru nepoţi, printre care se număra şi fratele meu nu prea îi băga în seamă. Poate pentru că erau băieţi.

Pe Rozica, însă, o diviniza.

  Rozica era cu un an şi jumătate mai mică decât mine. Uneori trebuia să o ajut la lecţii. Îmi plăcea să fac asta. Rolul mi se potrivea. Doar că, lecţiile mele cu Rozica nu dădeau întotdeauna rezultatele dorite și bunica era nemulțumită. Îmi reproșa că sunt superficială și nu mă străduiesc îndeajuns. Asta mă mâhnea dar în același timp mă provoca. Căutam noi și noi metode pentru ca Rozica să ajungă la rezultatele mult râvnite. Înțelegeam că în mintea bunicii, eu și Rozica eram într-o competiție iar câștigătoare nu puteam fi eu.

  Nu mi-am iubit bunica şi nici ea nu m-a iubit aşa cum poate ar fi fost firesc. Ştiam însă amândouă, că dintre toate nepoatele, eu îi semănam cel mai tare. Iar în timp ce Rozica și celelalte primeau bucăți de ciocolată și rochițe înflorate, eu o însoțeam în fiecare săptămână la biblioteca comunală, la filmele western și la ferma de pui.

  Într-o dimineață, bunica și-a găsit puii morți. Un timp a așteptat să i se aducă alții. Zilele treceau, iar în locul puilor au apărut tot felul de alte lucruri. Și bunica a zis:

  - Gata!

  De atunci, bărbatul acela, ce trecea în fiecare zi călare pe bicicleta lui lăsând pe la case ziare groase pe care scria mare” Scânteia”, a început să intre o dată pe lună în curtea noastră.

Bunica știa când face asta și îl aștepta. În timp ce bărbatul se așeza pe scaun și scotea din geanta mare, neagră și roasă la colțuri un chitanțier, își aranja indigoul între două file și scuipă în vârful micului creion, bunica umplea un mic pahar de sticlă verde cu vișinată.

Nea Vasile număra cele câteva hârti albastre, meticulos, cu grijă, apoi altele mai mici și le așeza cu grijă pe masă. Bunica îi înapoia o parte din hârtiile mici:” Să fie pentru osteneală!”, mai întreba de unul de altul în timp ce bărbatul golea paharul și își luau rămas bun.

După plecare lui mă alegeam cu un leu sau doi care luau repede locul în cutia mea de comori ce nu era deschisă decât atunci când, acolo, se făceau cinci și se transformau într-o carte pe care scria mare:” Colecția Biblioteca pentru toți”

  Nu mi-am dat seama când s-au schimbat veșmintele bunicii. Nici când a încetat să mai meargă la bibliotecă.

Am văzut-o doar că are mai tot timpul cu ea o mică carte cu o cruce aurie pe copertă și că în fiecare duminică merge la biserică.

  În duminica aceea s-a așezat la masă tăcută și a fost așa până ce am terminat cu toții de mâncat. În loc de:” Mulțam de masă!” cum îi era obiceiul să spună, am auzit-o zicând:

  - De săptămâna viitoare fac prescuri.

Am privit-o cu toții mirați, iar tata i-a zis:

  - Ai schimbat carentul roșu de partid cu Biblia, ferma de pui cu biserica.

  - Toate la timpul lor, dragu mamii, toate la timpul lor.

  - E bună cartea aia, bunico?

  - Citește-o. Dacă o simți, e bună. E o carte ca orișicare. Poate să îți placă, poate să nu îți placă.

   Au trecut anii. Am părăsit casa bunicii. Cuptorul bunicii în care făcea prescuri s-a stricat, doar cartea din mâna ei a rămas neschimbată.

   - Plec la Ierusalim, bunico!

M-a privit lung și după o lungă tăcere mi-a spus:

   - Mi s-a împlinit ruga. Ochii tăi sau ai mei sunt tot una. Să te întorci să îmi spui, ce e poveste, ce e adevăr.

  Nu mi-am iubit bunica şi nici ea nu m-a iubit aşa cum poate ar fi fost firesc. Cu toate acestea ochii mei au fost ochii ei și ne-am dăruit multe ore una alteia căutând să aflăm cât din cartea aia, a căror file s-au îngălbenit de vreme, este poveste sau adevăr.

 

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 697

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Inainte de a vota vreau sa spun ca, am citit cu deosebita placere textele. Mi-au placut toate, dar pentru ca trebuie sa aleg voi raspunde asa:

15- CHE SARA ***

17- BUNICA **

9-  RECENSAMANT *

Locul I - Proza cu nr.10 Recensământ

Locul II - Proza cu nr.8 Chip ascuns

Locul III - Proza cu nr.17 Bunica

Locul I - Proza cu nr.11. Unchiul Vasile

Locul II - Proza cu nr.17 Bunica

Locul III -Proza cu nr.10. Recensământ

Am revenit cu votul

 

Pentru tine, soare***

Recensamant **

Umbra *

*** Bunica

**Lizzetta

*Umbra

Proza cu nr. 10 Recensământ ***

Proza cu nr. 17 Bunica **

Proza cu nr. 3 Chip ascuns *

9. Recensământ - ***

8. Chip ascuns - **

12.Umbra - *

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site redacție

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)

ADA NEMESCU - poetă, artist plastic

CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare

MIHAELA POPA - poetă

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - poet

MIHAI KATIN - poet

GRIG SALVAN - prozator, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru anul trecut au donat:

Gabriela Raucă - 400 Euro

Monica Pester - 600 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

***

Pentru acest an au donat:

Maria Chindea - 200 Lei

Monica Pester - 300 Lei

important!

Comentându-i pe alții, vom fi, la rândul nostru, comentați.
Așa-i într-un cenaclu.

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de ELENA AGIU-NEACSU
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Potop, vrăbii și plevușcă a lui Ana C. Ronescu
cu 9 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cifra doi a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 10 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cifra doi a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 10 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cifra doi a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 10 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog La iarnă voi veni a utilizatorului Maria Mitea
cu 10 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Claustrofobie a utilizatorului Amanda Spulber
cu 10 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cifra doi a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Jeler Eleonora Maria îi place postarea pe blog Frigul este gri a lui Mihai Katin
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Jeler Eleonora Maria îi place postarea pe blog Amintiri de avangardă a lui Costel Zăgan
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Jeler Eleonora Maria îi place postarea pe blog caisa cu pistrui a lui Mihaela Popa
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Jeler Eleonora Maria îi place postarea pe blog you and i a lui petrut dan
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Jeler Eleonora Maria îi place postarea pe blog Atât de mult... a lui Dacu
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Jeler Eleonora Maria îi place postarea pe blog Eram a lui Stanescu Valentin
cu 11 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Peisaj de toamnă (Ion Lazăr da Coza) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 12 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Romanță de toamnă (Ion Lazăr da Coza) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 12 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poetul a utilizatorului Ana-Maria Butuza
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr îi place postarea pe blog Poetul a lui Ana-Maria Butuza
cu 12 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog risipa de pâine a utilizatorului petrut dan
cu 12 ore în urmă
Costel Zăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Amintiri de avangardă a utilizatorului Costel Zăgan
cu 13 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor