Premiul special al Administrației, secțiunea eseu -„Cosmetizarea posterității lui Orfeu”, de Ion Lazăr da Coza

[Vasilisia Lazăr]

Cosmetizarea posterităţii lui Orfeu

 

          „Adeseori, adevărul e neputincios împotriva unei minciuni încetăţenite!” Din această ceaţă a lucrurilor, încercăm un modest eşafodaj ca să ne susţinem afirmaţia. Întâi, cădem de acord că Orfeu este „cel mai vestit cântăreţ din mitologia grecească” şi că a avut-o ca mamă pe muza Caliope, tatăl său fiind Apollo sau Oeagrus, regele Traciei... Hm, oare să înţelegem că muza Caliope îl lăsa pe Apollo în iatac, sforăind, şi ieşea în fundul grădinii, la Oeagrus care o aştepta, ceva mai dornic şi ceva mai tânăr, întins pe togă? Dar să nu transferăm copiilor petele părinţilor. Oricum, „cel mai de seamă muzician al lumii antice”, Apollo, şi-a luat în serios rolul de tată şi l-a învăţat pe Orfeu să cânte la liră. Cum pe vremea aceea nu existau academii de bele-arte, Caliope împreună cu surorile ei – şi dânsele tot muze – l-au instruit în arta vocală. Ce a ieşit din tânărul – alţii ar spune „bietul” – învăţăcel ar trebui să ştim cu toţii. Pentru cei care nu ştiu şi nu au nici Wikipedia la îndemână, îi informăm doar că vocea lui, acompaniată de liră, era atât de încântătoare încât îmblânzea animalele sălbatice şi făcea pietrele şi copacii să-l urmeze. Ca să aibă un „ce” profit din harul său, fiindcă nu erau case de discuri pe vremea aceea ca să fie ofertat de vreun promotăr, Orfeu l-a însoţit pe Iason în căutarea lânii de aur, cântecele sale alinând oboseala tovarăşilor săi, în sprâncenata incursiune spre Colhida, însă, când acordurile muzicale, atât de măiestre, le-au învins pe cele ale sirenelor, argonauţii fiind în pericol de a fi vrăjiţi şi duşi spre moarte de către sirene, cota-parte din pradă i-a crescut exponenţial încât, întors în Elada, s-a căsătorit cu nimfa Euridice. Fericitul mariaj s-a încheiat dramatic, din păcate, la scurtă vreme, când zeul pastoral, Aristaeus, cuprins de fierbinţii fiori ai dorinţei – remarcaţi, vă rog, eufemismul –, a urmărit-o pe Euridice. Căutând să-şi apere onoarea – dacă mariajul ar fi fost mai vechi, am fi putut specula că aceasta voia doar să ajungă mai adânc în pădure ca să-şi ferească aventura de ochi indiscreţi şi bârfitori –, nimfa a luat-o la fugă şi astfel a călcat pe un şarpe care a muşcat-o de gleznă, veninul provocându-i moartea, după cum bine se cunoaşte. Orfeu nu s-a împăcat cu trecerea soţiei în nefiinţă, aşa că s-a hotărât să o aducă înapoi din Infern, lira, prin acordurile sale triste, netezindu-i calea până la tronul zeului Hades, aprigul suveran al lumii subpământene. Muzica i-a vrăjit atât de tare pe stăpânul morţilor şi pe consoarta sa, Persefona, încât, auzind motivul venirii sale, cu inimile mult înduioşate, aceştia au fost de acord să-i înapoieze soţia, cu condiţia ca bardul să nu-şi întoarcă privirea către ea, până când ieşeau amândoi la suprafaţa pământului.

          Pe drumul de întoarcere – de aici, neavând surse istorice, intrăm pe domeniul speculaţiilor – Orfeu a avut o primă dezamăgire: cântecele, de acum triumfaliste, luminoase, n-au mai fermecat auzul umbrelor de acolo, şi chiar cei condamnaţi la o pedeapsă eternă, precum Sisif şi Tantal, n-au mai uitat de chinurile lor, fie şi o clipită. Până să ajungă la Charon, barcagiul morţii, şi de acolo la Cerber, paznicul nemilos al Infernului, Orfeu şi-a amintit, ros de îndoieli, de Pygmalion, sculptorul din Cipru, cel care, văzând femeile drept creaturi imperfecte, pline de năravuri, s-a dedicat muncii sale şi a creat-o pe Galateea, o splendidă statuie din fildeş, unde a corectat defectele care îl iritau la femeile în carne şi oase. Vreun moment s-a gândit să o lase posterităţii? Nu. Dimpotrivă, s-a îndrăgostit de ea şi a făcut demersuri către Afrodita, zeiţa iubirii. Acesteia i s-a făcut milă de tânărul înamorat şi i-a dat viaţă Galateei. Ce s-a ales din harul şi posteritatea genialului sculptor odată căsătorit? Orfeu s-a cutremurat când şi-a răspuns, iar când a realizat că la fel de banale îi vor fi viitorul şi moştenirea artistică alături de fericirea vieţii sale, Euridice – dar despre ce patrimoniu artistic valoros poate fi vorba când va cânta numai menadelor doar muzică veselă, orgiastică şi pe versuri licenţioase? –, tare s-a mai întristat. Altceva ar fi dacă biografii ar avea motive să se întreacă în a-i consemna o postumitate profundă, izvodită dintr-o mare tragedie, căci – nu-i aşa? – „Numai suferinţa e creatoare!” (citat clasic din Adrian Păunescu), şi anume: unii să poată afirma că a întemeiat misterele orfice în urma unei experienţe teribile; alţii că şi-a găsit sfârşitul în Tracia, aşezat pe un bolovan din mijlocul unei pajişti, dând glas unor tristeţi devastatoare; ori că, refuzându-le dragostea frivolă, menadele l-ar fi ucis, ciopârţindu-i trupul cu mâinile goale; sau, ca să băgăm şi Olimpul în joc, l-or face victimă a aceloraşi menade stârnite împotriva lui de către Afrodita pentru a se răzbuna pe Caliope, nemulţumită de decizia acesteia într-o dispută pe care o avusese cu Persefona; la rândul său, din solidaritate de breaslă, Ovidiu ne-ar spune că ar fi murit lovit de un fulger olimpian, întrucât ştia prea multe secrete despre Infern, pe care le revela în misterele sale... şi câte nu s-ar putea spune, ba chiar că şi muzele au deplâns moartea sa, aşezându-i instrumentul preferat pe cer, sub forma constelaţiei Lira. Dar ce pistă să le ofere biografilor fără a stârni suspiciuni? Prin minte i-au trecut mai multe scenarii, toate, la o primă vedere, onorabile, iar istoria a reţinut faptul, livrat de însuşi Orfeu, cum că, la ieşire, ar fi fost nemaipomenit de dornic să-şi vadă soţia şi să se asigure că îl urmează. Această nerăbdare l-a făcut să se uite înapoi prea devreme, când numai el ajunsese la suprafaţă, iar Euridice a fost trimisă iarăşi în Infern...

        Duios, uman, terifiant...

       Se pare că toată lumea a fost şi ar trebui să fie mulţumită cu această variantă, or se mai găsesc „nişte unii” să sugereze că Orfeu e un Meşterul Manole, avant la lettre, care a preferat fericirii domestice, jertfa întru creaţie.