Premiul al III-lea, eseu – „Dornic de supunere” de Adrian Mondea

[Vasilisia Lazăr]

Dornic de supunere

                  Motto: „Conştiinţa se naşte uneori din mustrările ei”  - Stanislaw Jerzy Lec

     Care sunt acum drogurile zilelor noastre? Răspund provocării unui articol citit în revista Inteligent Life, neavând pretenţia de a da sfaturi şi nici soluţii la problemele existenţiale ale societăţii contemporane. Şi nu îmi este frică să afirm că eu sunt „societatea” acestei lumi, prima din schiţele ce au drept fundament sufletul cu a sa faţă umană. Am să completez lista celor saşe scriitori mai mult din dorinţa de-a demonstra că după şase urmează şapte şi apoi opt ce se varsă fără echivoc în eternitate.

     Am să vorbesc despre conştiinţă – opiul zilelor noastre. Am ales acest subiect nu pentru că este (in)confortabil ci pentru că îmi dă curajul să mă definesc, să mă regăsesc în cele mai simple ipostaze. Aş părea elitist la prima vedere dar pentru a crea o lume mai bună câteodată este bine să spunem lucrurilor pe nume, dezmorţind din când în când realitatea. Oamenii au inventat stările. Ce le-a înlocuit? Poate cuvintele.

     Ce este conştiinţa. Potrivit dex-ului, conştiinţa reprezintă acea formă (cea mai înaltă) proprie omului, de reflectare a realităţii obiective, produs al materiei superior organizate – creierul uman – şi al vieţii sociale. Cea mai puternică forţă a acestei definiţii este ... înţelegerea sau faptul de a ne da seama.

     Acum două mii de ani, omul vechi a fost înlocuit de omul nou. De atunci avem poruncile. Mă opresc astăzi asupra la una din ele – „cealaltă faţă”, care a înlocuit legea talionului. Încerc să înţeleg acest principiu simplu, „radical” şi adesea „obscur”. Dacă observi superficial această „paradigmă” neînţeleasă de mai bine de două mii de ani te vei situa în afara conştiinţei prizonier şi blocat în sentimente negative ce le vei dezvolta fără tăgadă.

     Cineva îţi dă o palmă. Cum te simţi! Poţi deveni inert dezvoltând un sentiment de frică sau te poţi agita devenind un „vas fiert” de furie sau mânie crescută. Tendinţa este să o dai înapoi. Ce am câştigat? Involuţia sau trimiterea la omul vechi. Şi într-un caz şi în celălalt faţa sufletului tău se întoarce cu forţa unui resort, cu aceleaşi mâini strânse la piept, cruntă între ochi şi fulgere ce îţi ies din privire. Tot corpul tău exprimă acea răutate combinată de „n” luate câte şase, adâncindu-se cât mai mult şi blocându-se în sentimente negative. Acest lucru te macină în interior ca o carie, dezvoltând muguri pe sinapse, „celule canceroase” ce apar pe tăcute. Porunca spunem să întoarcem faţa. Să mai primim o lovitură. Cu aceeaşi forţă. Poate cu mai multă tărie, de data aceasta căzând la pământ. Ascultaţi cum spune porunca: „nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt” – un îndemn spre umilinţă, un îndemn spre inerţie, o vină asumată, umplând un gol cu un sentiment de ruşine. Lucrurile nu trebuiesc înţelese la modul propriu. Ele îndeamnă spre curaj prin acceptare şi neîmpotrivire. Iar curajul este primul sentiment pozitiv ce ne dezvăluie primul nivel de conştiinţă.

     Sistemul din care fac parte se subordonează verbului „am înţeles”. Ca orice sistem este format din oameni care dezvoltă aceleaşi temeri, aceleaşi apatii, aceleaşi dorinţe (năzuinţe) aceleaşi interese, aceleaşi dominaţii, aceleaşi frici că poţi deveni dintr-o dată inutil şi fără vlagă. Poate că sistemul acesta este cel mai reprezentativ, poate că nu. Sau poate că e bine să devenim prizonierii propriei noastre conştiinţe, acei soldaţi de plumb care după ce te-ai plictisit de ei zac răsturnaţi într-un colţ prăfuit aşteptând să fie topiţi cu aceeaşi ignoranţă cu care au fost construiţi pentru capriciile unora care nu-şi înţeleg şansele de dominaţie.

     Curajul este prima treaptă spre înţelegere. Curajul ce transformă sintagma „am înţeles” în „te înţeleg” întorcând faţa sufletului cu tot atâta bunătate faţă de suferinţa ce-ţi chinuie sufletul blocat în afara zonei de conştiinţă. Şi atunci mă întreb: mai sunt eu dornic de supunere? M-ai lovit! Îţi răspund cu iubire. Te înţeleg. Îţi înţeleg spaima că devii inutil şi fără sens abătut de la cale. Te compătimesc şi mie milă de tine, ştiindu-te lipsit de propria-ţi conştiinţă. Iar conştiinţa este forma care îţi dă chipul de om hărăzit să cunoască daruri mai presus de legile firii.

      Trăim în imersie ca simple moluşte inerte, fără a avea curajul devenirii de sine, supuşi unui cerc vicios apărat ca o ironie a sorţii pe tăcute. S-au întors oamenii noi desfăcându-şi în spirale aripile spre un văzduh al iertării şi iubirii. S-au întors acasă cu o ramură de măslin făcând să dispară stăpânitorul acestei lumi în imersie. Tu oare îţi cunoşti rădăcinile?

[Corina Militaru]

Felicitări pentru premiu! :)

[Valeria Merca]

Felicitări!

[Vasilisia Lazăr]

Felicitări, domnule Adrian Mondea! Mult succes în continuare!

[gina zaharia]

Felicitări!

[Angela Dina]

Felicitări!

[Adrian Mondea]

Mulțumesc frumos, oameni frumoşi :)