Premiul al II-lea - proza „Prizoniera toamnei” de Gina Zaharia

[Vasilisia Lazăr]

Prizoniera toamnei  

 

              – Știi că la Muzeul Toamnei se întâmplă fenomene fantastice?

            – Cum așa? se miră David, în timp ce schița un desen cu mulți cocori. Își ridică privirea, dorind să dea importanță cuvintelor mele, deși îl pufni râsul.

            Abia trecuse de amiază, iar cerul se înfuriase, răspândind fuioare cenușii. Vântul le fugărea trufaș, lăsând impresia că vrea să le facă în ciudă. Pete vineții se cuibăreau în hamacul culorilor mai puțin răsfățate. Începuse să-mi fie frig și mi-am încheiat hanoracul. Am măsurat terasa în lung și-n lat, cu brațele încrucișate. Din când în când îl priveam pe furiș. Părea concentrat asupra pânzei de parcă o spărgea și o cosea cu fire asortate. Uneori înclina capul, schimbând unghiul. Îl înclinam și eu. Din tablou se revărsa un pârâu. Mă repezeam să-l strâng, dar cel mai bine îl înfășuram ca o binecuvântare…

            – Vreau să înțeleg ce e dincolo de imaginația pictorilor, deci, și a ta!

            – Ei, e lumea în faze speciale, mi-a răspuns, dând drumul unui cocor spre vârful unei păduri de brazi.

            Eram pe terasă. Îmi plăcea să stau lângă David ore întregi, să-i urmăresc privirile cum alunecă pe șevalet, să-i las gândurile să se rătăcească fiindcă totdeauna cerea timp în care să-și coordoneze inspirația.

            – Hai, mai așază un cocor acolo, și îi arătam cu degetul o pată verde-închis, de parcă aș fi dorit să mă pun bine cu acest anotimp în care fiecare suflare își deretică prin hambarele sinelui.

            – Acela are mai multă lumină, dar e marginalizat de crezul care clocotește în strâmtoarea de după-amiază.

            Nu înțelesesem nimic, dar nici n-am cerut explicații.

            David își ridică privirile de pe schiță și surâse.

            – Ești acolo, femeie-cocor, dacă asta vrei să afli. Te vei învârti în jurul lunii. Cum mai știi tu să străbați cerul cu pacea, fie și numai într-o singură aripă, ciugulind cămașa norilor…

            Nu l-am lăsat să continue.

            – Știi că muzeul de toamnă e abstract? File suprapuse, cataloage strident împăienjenite și un coordonator excentric. La noapte aș vrea să-l vizităm.

            M-am apropiat de el și l-am sărutat. Îmi dăduse de înțeles că dincolo de lume e un mister pe care vrei să-l păstrezi în căni de lut, să-l faci să te caute, să se înfurie, să-l înnebunești.

*****

            Trecuse de miezul nopții. Strada sfida întunericul și împărțea bacșiș ploii. Aveai senzația că are un singur sens, nu-l puteai devia, însă puteai fi trubadur ori un semn de trecere pe tabla unui începător de exerciții nautice.

            David râdea și-mi povestea că de mic a știut să-și fixeze talpa într-o evadare specială. Mă enerva cumva. Subestima dorința mea de a fura puțin aura artiștilor și de a marca doar copacii care-și vor fi încuiat ozonul într-o nucă.

            Ușile erau larg deschise. O mulțime de admiratori, ca o mare de somnambuli pretențioși. Ne-am amestecat printre ei. O senzație plăcută îmi cuprinse inima. Tabloul lui era acolo. Pe simeze și pe terasa noastră de acasă. Același. Neterminat. Numai că aici era un fel de rege și mă chema. Avea o creangă dezbrăcată și un pârâu șugubăț peste care se pălmuiau, de zor, așchii de ceață.

            De cum l-am zărit am zis că-i al nostru. L-am prins pe David de mână și am pătruns în acel cadru. Am dat de un mic imperiu, ușor dezordonat, și o avalanșă de frunze bătrâne. Am intrat în ele până la gât. Înotam împreună, căutând un deal ceva, să ne ducă în cârcă.

            Pentru că citisem destul despre scriitorul anonim, l-am invocat ca pe un idol. Știam că hrana cea mai gustoasă e la masa lui. Și, tot acolo, o cutie cu zăvoare. Trebuia doar să ghicești codul și să ai norocul de a se declanșa faza lunii pline, în pieptul tău. În schimb, puteai risca să te tratezi cu leacuri amnezice.

            Apoi am întâlnit un fenomen al fântânilor. Toate erau pline, unele cu senzații domnești, altele serveau vin la crâșmele inimii, iar câteva erau împletite cu fire de borangic. Așa e, va să zică, în mintea artiștilor! Mâna lor poate fi sărutată cu plecăciune, e un fel de baghetă. Dacă ai norocul să te atingă, înseamnă că un înger ți s-a așezat pe umăr. Eu am avut. Mi-era foame pentru că toți cărturarii erau flămânzi. Mi-era seară pentru că toate malurile își înălțaseră gâtul să fure bruma de pe cugetul omului simplu. Mi-era toamnă pentru că lăsasem corabia inimii în derivă și lovise un colier de stânci. Dar aici nu era vreme pentru orânduieli. Toate se petreceau prin prisma unei căderi din turnul penultimilor cascadori. Până și albinele glumeau pe seama uimirii mele. Sculptau în trunchiuri de copac și își instalau stupii acolo. Făceau parte, desigur, din compania lui David. Începusem să cred că, într-o altă viață, mă voi naște înainte de eclipsa cu efect de bumerang, din care vor fi plecat, acum, cocorii…

            David se înțepase într-un ghimpe. Șchiopăta. Soarele își întinsese aproape tot arcul. I-aș fi pus un lanț, să-l dau mai încolo, să mă furișez în rândul întâi ori de câte ori vreau să discut despre discul de platină al imaginației brute.

            – Să ne așezăm, m-am adresat lui David.

            Imediat se pornea un loc arid, de parcă ar fi fost desțelenită o grădină antică. La câțiva metri de noi patrona un lac și el pictat cu talent. Deodată, am făcut ochii mari. Din apă se ivi un trup de femeie. Pe brațe ducea un paner cu inițialele mele. În coș - câteva gutui și o hârtie mototolită pe care cineva scrijelise ceva: prizoniera de toamnă a evadat?!

            Era tânără și o invidiam pentru asta. Stăpână pe gesturi, se apropie de David:

            – Ai aici zarul pe care mi l-ai dăruit în târgul dintre anotimpuri. Și cele două monede din care ai alungat pajura… Apoi, îi întinse mâna. David o prinse fără ezitare. Aveam impresia că e o strângere reciprocă, simțeam asta. Doamne, am zis, de ce privirea mea cade ca o binecuvântare peste ei când aș putea să ridic un zid astfel încât ea să rămână de partea cealaltă?

            Pe ușa unei colibe apărută de nicăieri se zărea focul într-o vatră. Asta îmi mai trebuie! Poate e și o cană de vin, ceva, acolo! Când am privit mai bine, rochia tinerei era la fel cu rochia mea. Pe ea se așeza mai bine, dar și eu o purtam cu mândrie. Abia atunci am realizat că mi-era frig. Chipul lui David se lumină dintr-odată. Îi căuta privirile, parcă se temea să nu dispară, iar ghimpele acela i se mutase în inimă.

            – Te doare? l-am întrebat.

            Nu mi-a răspuns.  

            – Te doare? l-a întrebat și ea.

            – Rău, a zis.

            Apoi s-a îndreptat spre mine. Am numit-o femeia fără nume. Avea privirea senină și i-am zărit ceasul de la mână. Mi-am amintit că și mie îmi dăruise tata, demult, unul asemănător. Un fior îmi trecu prin inimă. Ceasul meu dispăruse. M-am fâstâcit și nu am îndrăznit s-o acuz de nimic.

            – Dar pe tine te doare? a mai zis, privindu-mă în ochi.

            – Eu am lăsat durerea la intrare, știi… e ca la circ, cred că sunt fericită.

            – Lasă asta. Spune drept: cine a lăsat poarta deschisă și de ce? Tu m-ai chemat, nu-i așa? Îți eram datoare dintr-o primăvară în care ai investit în mine.

            Amândoi mi-erau dragi. Aveam impresia că o diademă se tot plimba pe deasupra lor. Îi vedeam bucurându-se și le trăiam bucuria. O vedeam alintându-se și o admiram, o simțeam trădându-mă și eram convinsă că David îi aparținuse de-o viață.

            Brusc, se făcu dimineață. Soarele se răsfăța, frângându-și razele de stânci. Se zăreau carele cu mere traversând dealuri și viile golașe amestecându-și corzile ca un cântec de bețiv. Un câine ciobănesc își plimba mioarele, iar sus de tot, la poalele cerului, câțiva ulmi își verificau înălțimile. Pădurile făceau inventarul vreascurilor și al noilor chiriași. Am făcut stânga-mprejur și m-am frecat la ochi. David dispăruse. Nici tânăra aceea nu mai era.

            Am început să-l strig. Vântul se arăta distrat și o mulțime de castane se agățaseră de rochia mea. Mirosea puternic a crizanteme, însă nu le zăream.

            După câteva minute, din pragul colibei, a apărut ea.

            – Du-te, mi-a zis, te așteaptă!

            – Dar e al tău, am replicat, eu împletesc coșuri pentru ghebe, știi câte încap în toamna mea?

            – Ai plâns. Șterge-ți ochii. David e al meu numai în fotografiile cu parfum de ieri, al tău e în cea mai adevărată secvență a inimii, iubirea. Întinde mâna!

            Am întins-o.

            – Vezi? Linia vieții mele se prelungește în palma ta, mi-a zis,  crezi că poți sărăci doar pentru că i-am mai făcut, o dată, cu ochiul?

            Am început să râd:

            – Stai, învață-mă să zâmbesc și eu ca tine.

            – Cum? Ai uitat? Așa l-ai cucerit pe David. M-a iubit pentru asta, te iubește pentru că ai știut să-i împlinești existența. Inima nu are toamnă. Dacă ai știut să contabilizezi bine toate culorile, îți poți hrăni sufletul cu ele de câte ori vrei. David e autograful vieții tale. Nimic nu poate fi mai adevărat decât încrederea că-ți aparține, că nicio nuanță nu poate fi falsă atâta timp cât punctele cardinale le-a învățat pe de rost.

            Apoi dispăru, odată cu lacul din care venise.

            David mă îmbrățișa și râdea. Știa că port în piept un crez uriaș. Din când în când mai creiona câte o stare și îi dădea strălucire.

*****

            Toate diminețile mele sunt la fel de brumate. Cei mai frumoși ani locuiesc în preajma muzeelor. Au curte comună și o ieșire pe deal. Ascult cerul cum își duce rugăciunea prin cristale de suflet, sunt fan al albumelor cu frunze de stejar. Dacă îți voi povesti, cititorule, că port cămașa de anul trecut, să mă crezi. Înseamnă că nu am terminat de țesut…

[gina zaharia]

Mulțumesc, Mihaela!

Mihaela Popa a spus :

Felicitări, Gina!

[Elena Dulgheru]

Inconfundabilă. Ca-ntotdeauna!

[Valeria Merca]

Sensibilitate, gingasie, imaginatie, talent! Gasesc similitudini intre creatiile tale in versuri si cele in proza! Nu era greu de ghicit autorul, pornind chiar de la titlu. Te felicit, draga Gina! Pretuire si drag,

[Mihaela Maria Grecu]

Felicitări, Gina!!!

[gina zaharia]

Mulțumesc, Elena! Gând bun!
Elena Dulgheru (Giurgiu) a spus :

Inconfundabilă. Ca-ntotdeauna!

[gina zaharia]

Adelaide, mereu ai avut un cuvânt ales pentru mine! Drag,

Adelaide a spus :

Sensibilitate, gingasie, imaginatie, talent! Gasesc similitudini intre creatiile tale in versuri si cele in proza! Nu era greu de ghicit autorul, pornind chiar de la titlu. Te felicit, draga Gina! Pretuire si drag,

[gina zaharia]

Mihaela, mulțumesc!
Mihaela Maria Grecu a spus :

Felicitări, Gina!!!