Fiica pustiului

                   

          Lui Halil îi făcuse sandale roșii, din pielea unui singur șarpe, pe care le împodobise cu pietricele și colți. Lui Inal îi cususe un brâu din păr de cămilă, iar lui Sert îi pregătise un burduf din piele de struț pe care-l umpluse cu fiertură de syl, ulei de cactus și grăsime, un amestec ce potolea foamea și setea. În noaptea următoare plecaseră toți trei în pustiu, când steaua Prințului Iesun scăpăra ca o făclie, iar nisipul începuse să se răcorească. Voiau să vâneze gazela despre care Halil spunea că o văzuse dând târcoale oazei. O fi vreo gazelă rătăcită, spusese și Inal, nu putea ajunge departe.

          Shezarath socotea în minte nopțile de când cei trei frați plecaseră în pustiu și teama încolțea în trupul ei ca o sămânță de syl. Numai să nu fi fost un ghul, își spunea, un ghul afurisit, cu înfățișare de gazelă. Dincoace de colinele lui Asurt și de coastele lui Bel Ahab nu veniseră niciodată gazele. Și chiar dacă era adevărat, poate că între timp o mâncaseră șacalii.

          Numai de l-ar ține pustiul teafăr pe Sert.

          După plecarea lor rămase singură cu puii de struț și cămilele, iar curând pustiul deveni asemenea unui cuptor încins. Shezarath scrută depărtările singuratice și când se convinse că în jur nu era nimic altceva decât nisip, își puse venin alb în ceai. Se ascunse în bordei și visă la ochiul nesfârșit de apă sărată de la capătul de răsărit al pământului, despre care-i povestise Sert. La un moment dat i se păru că auzea un suspin adânc, poate chiar un vaiet, însă veninul alb o ținu adâncită în visare.

          Mai târziu întunericul se lăsă peste dune ca un văl străveziu, străpuns de pâlpâirea stelelor. Se apucase de căutat scorpioni când deodată auzi din nou suspinul și un vaier prelung, de muribund, răzbătu din pustiu. Multe vietăți mișunau în noapte, dar putea fi și altceva. Făcu un foc pe care-l descântă așa cum o învățase tămăduitoarea pe când era copilă. Apoi un râset se auzi din pustiu și răsună aproape ca al lui Sert. Aproape. S-or fi întors, se gândi ea, privind noaptea în așteptarea lor. O umbră se ridicase la vreo cincizeci de pași de oază, tăcută și nemișcată. Simți că părul i se zbârlește pe mâini. O fi un ghul, își spuse și scuipă ceai peste flăcări, până ce umbra se făcu nevăzută.

          Shezarath scăpase cu viață copilăriei, dar surorile ei nu fuseseră la fel de norocoase. Cea de-a doua murise singură, la scurtă vreme după ce deschisese ochii. Uneori pustiul își chema înapoi suflul pe care-l dăruia omului, alteori era un ghul rău care omora prunci. Pe a treia o sufocase tatăl lor când văzuse că nu avea mădular. Oricât de mare era pustiul, nu putea sătura toate fiicele pe care le aducea, așa se spunea.

          Satul în care crescuse era o mică oază a unor vânători de șerpi. Acolo învățase să-i prindă, să-i jupoaie, să facă încălțăminte și punguțe din pielea lor. Știa toate felurile de venin ce se găseau în pustiu, iar de la tămăduitoarea oazei le învățase întrebuințarea. I se spunea Marla și era atât de bătrână, încât toți vânătorii o știau de când își puteau aduce aminte.

          – Sunt trei feluri de venin în pustiu, o învăța ea. Veninul alb e pentru visare, cel verde pentru durere, iar cel negru nu trebuie înghițit niciodată.

          Prin satul lor se perindau cămilari nomazi care le aduceau orz și tot felul de semințe din care făceau turte. Cereau în schimb piei de struț și de șarpe. Se perindau printre oazele pustiului, ducând semințe și mirodenii, dar aveau asupra lor și tot felul de obiecte ciudate aduse din apus. Odată aprinseseră un bețișor ce răspândea un miros parfumat pe care îl numeau sandarac, altă dată scoseseră o perlă lucioasă și verde, pescuită în niște ape îndepărtate. Povesteau despre fiii pustiului, triburi războinice care prădau caravanele de negustori și nomazi, despre Basir, un oraș nemaipomenit, ce se ridica în mijlocul dunelor, despre un râu nemărginit ce curgea departe, în apus, unde pluteau păsări de lemn, strunite de marinari.

          Shezarath nu știa ce erau marinarii și nici nu-și închipuia cum pustiul putea avea capăt, dar visa la apus și la râul nemărginit despre care se spunea că potolea setea tuturor oamenilor. Și-l închipuia ca pe un șarpe alb, ce se unduia și străbătea lumea, întocmai cum și-l închipuia și pe Ope, șarpele uriaș, încolăcit în jurul pământului.

          – Dacă te uiți bine în depărtare, îi spunea uneori Marla, îi poți vedea spinarea lui Ope, el este mereu acolo, ține strâns pământul, dar într-o zi îl va frânge, așa cum fac toți șerpii. Atunci pustiul se va strânge în el însuși, iar oamenii vor muri.

          Poate unul dintre nomazii care se perindau între oaze o va cumpăra într-o zi și o va lua cu el la râul nesfârșit din apus, visase ea pe atunci, să vadă nestemate și păsări de lemn.

          – O să vină și timpul tău, îi spusese Marla într-o zi. Și vei dărui trei prunci pustiului.          

          În cele din urmă timpul îi venise, dar nu așa cum își închipuise Shezarath. În zorii unei zile prăfuite poposiseră în satul lor trei frați arși de soare, cu pumnale la brâu. Veneau de la răsărit, de după colinele lui Asurt, dincolo de cele trei oaze ce se înșirau la zece zile una de cealaltă. Frații căutau o nevastă care să îi îngrijească și să le aducă pe lume fii. Auzind că fata știa să vâneze șerpi și scorpioni, se arătaseră încântați. Pe lângă oaza lor se ascundeau destui, așa spuneau.

          Shezarath își amintea cerul de cobalt din noaptea în care părăsise oaza, urmându-și soții spre răsărit. Trei luni pline le luminau drumul, iar în fața lor se întindeau fâșii de iarbă arămie și cenușie ce creștea din pământul crăpat. Apoi trecură printr-un pietriș roșiatic, tăios, ce îi duse până la dunele de nisip și la colinele lui Asurt. După ce trecuseră de primele trei oaze zărise în depărtare oase imense, curbate, ce se ridicau din nisip și aproape că sprijineau cerul. 

          – Sunt coastele lui Bel Ahab, îi spusese atunci Halil, cel mai vârstnic dintre soți. A fost șarpele înaripat.

          Pe timp de zi poposiseră la umbra oaselor ca să se adăpostească de arșița soarelui, iar Shezarath se întrebase dacă mai trăiau pe undeva în lume șerpi înaripați. După aceea alte coaste apăruseră, mai scunde decât primele, ca niște copaci sticloși ce creșteau din măruntaiele pustiului. Erau cu toți copiii lui Bel Ahab, îi spuseseră soții ei.

          Locul în care ajunseseră cu greu putea fi numit oază. Câteva bordeie de pământ și corturi făcute din oase și piei ponosite zăceau la marginea unui ochi de apă, deasupra căruia se încovoiau două sălcii călătoare ce înfloreau tot timpul. Cactuși creșteau rebeli și arămii printre crăpăturile pietrelor. Atunci Shezarath se gândise că acela era cel mai singuratic loc de pe pământ. Mai departe, tot spre răsărit, se întindea pustiul, iar la capătul său, ochiul nesfârșit de apă sărată sau, cel puțin, așa susținea Sert, cel mai tânăr dintre soți. La miazănoapte și la miazăzi nu erau alte oaze, oricât străbătuseră soții ei dunele și pământul, în căutare de struți.

          Până la primele sângerări Shezarath trăise singură într-un bordei. Își petrecea timpul vânând, lucrând piei și crescând pui de struț, așa cum făceau oamenii din oaza ei. Le pregătea soților mâncăruri și semăna semințe de syl, dar plantele creșteau firave și făceau flori puține.

          După aceea împărțise bordeiul cu Halil, primul născut, un bărbat cu mâinile butucănoase și pielea aspră. Din barba cenușie îi creștea un smoc alb, zburlit și o tăietură primită de mult îi brăzda pieptul de-a curmezișul. După o vreme născuse primul prunc, o fată cu piele arămie. Era aidoma închipuirii ei despre sora care-și dăduse suflul pustiului și în sinea ei îi pusese un nume, Bethen. Halil o frânse însă cu mâinile lui tari, spunând că pustiul nu putea sătura toate fiicele pe care le aducea.

          Mai târziu venise rândul lui Inal, al doilea frate, un bărbat cu ochi vii și adânci, ca două lacuri verzi. Era chipeș, iar Shezarath și-ar fi dorit să-i fi fost primul soț. Însă curând după ce se mutase în bordeiul lui se dovedise la fel de veninos ca șerpii negri ce umblau pe sub nisip. O bătea cu sete și furia îl apuca din senin, fără ca vreun cuvânt să fi fost rostit. Nu o dată fusese cât pe ce s-o sugrume, dacă n-ar fi fost frații lui.

          Dar Shezarath știa ce să le facă șerpilor, așa că în fiecare dimineață îi strecura doi stropi de venin în mâncare. După aceea Inal se liniștise. Mai târziu îi născuse un fiu, dar pustiul îi chemase înapoi suflul, iar ea răsuflase ușurată.

          Vântul gemea prăfuit, plin de firicele aspre de nisip când sosise vremea lui Sert. Numai de-ar sufla mai tare, se gândise atunci Shezarath, să dărâme oaza cu totul și să o îngroape în nisipuri, ca pe rămășițele lui Bel Ahab și ale copiilor săi. Se săturase de primii soți și nu-și mai dorea încă unul.

          Sert era însă cel mai blajin om pe care-l întâlnise. Când se înveselea își descleșta gura și îi spunea multe povești. Se lăuda că odată întâlnise un cămilar care văzuse ochiul nesfârșit de apă sărată de la capătul de răsărit al pustiului. La marginea lui trăiau pescari care nu mureau niciodată de foame. În unele nopți privea tăcut cerul, iar spre dimineață, când mergeau la culcare, îi vorbea despre prinții și prințesele care locuiau deasupra, în oaze minunate prin care curgeau râuri de lapte. Stelele erau oazele lor, spunea el, ale căror focuri scânteiau și luminau pustiul. 

          Zilele deveniseră liniștite de când trăia în bordeiul lui Sert și o înfiora atingerea lui. Știa că după ce îi va naște un prunc trebuia să o ia de la capăt și să se întoarcă, pe rând, la frații lui mai mari, dar câteodată uita de asta. Când și când plecau în pustiu după șopârle și scorpioni, iubindu-se departe de oază, în tăcerea rece a nopții și în căldura leneșă a primelor ceasuri din zi.

          – Nu-mi pasă dacă e un fiu sau o fiică, spusese Sert într-o zi, fiecare are locul său în pustiu.

          Dar zilele trecuseră fierbinți și nopțile trecuseră reci, ca întotdeauna, iar Shezarath nu rămăsese grea. 

          Nu trecuse mult după aceea și frații plecaseră pe urmele gazelei. Îi privise pe toți trei îndepărtându-se în pustiu, sub cerul înstelat, întrebându-se cum ajunsese gazela până acolo.

          Shezarath aprinsese focul și prăjea scorpioni, când își văzu soții întorcându-se de la vânătoare. Însă erau numai doi.

          – Unde e Sert? întrebă ea, întâmpinându-i.

          – A fost o furtună de nisip, răspunse Halil în timp ce descăleca. Își scoase vălul prăfuit, iar barba i se iți, zburlită și parcă mai albă decât până atunci.

          – După furtună l-am căutat o vreme, dar nu l-am găsit nicăieri, adăugă Inal.

          – Aici vântul nu a suflat tare, se îndoi Shezarath.

          – Poate că nu. Halil ridică din umeri și privi cu jind la crusta lucioasă a scorpionilor. Dar noi am ajuns până aproape de coastele lui Bel Ahab și acolo furtuna a fost așa mare că aproape le-a astupat de tot. Păcat că n-am prins gazela.

          – Găsește el singur drumul înapoi, nu-ți face griji, adăugă Inal.

          Dar Shezarath își făcea griji. Își aminti de umbra aceea din noapte pe care o auzise gemând, dar încercă să-și alunge gândul și le fripse un ou de struț pe bolovani încinși.

          După ce frații se culcară, istoviți după drum, Shezarath adăpă cămilele și scrută depărtările pustii. Poate că în zori avea să se întoarcă și Sert. Dar trecu o zi și încă una și nici urmă de el.

          – Îl mai așteptăm trei zile, îi spuse Inal. Dacă nu vine, te întorci la Halil.

          – Nu pot, clătină din cap Shezarath, privindu-l în ochii frumoși ca două lacuri verzi. Sunt grea.

          Trei prunci vei dărui pustiului, își aminti că îi spusese cândva Marla.

          Zilele se înșirară din nou, una după alta, ca o salbă din colți de șarpe. Shezarath trăia singură în bordeiul lui Sert până când avea să-i nască pruncul. Muncea noaptea, după obiceiul pustiului, iar zilele fierbinți și le petrecea în visare, bând ceai de flori de salcie, în care picura stropi de venin alb. În visele ei veneau șerpi albi și frumoși, ca Ope, unii erau verzi, înaripați și plini de pene ca niște struți, alteori îi visa pe Bel Ahab și pe copiii lui, așa cum trebuia să fi fost pe când zburau nestingheriți și înspăimântau văzduhul pustiului. Vedea satele de pescari despre care auzise de la Sert, vedea ochiul de apă nesfârșită și aproape că-i putea simți prospețimea sărată.

          – Aș vrea să mă duc după el, spuse ea într-o seară. Poate a rătăcit drumul.

          – Nu te duci nicăieri, hotărî Halil, aruncându-i o privire tăioasă. Vrei să te pierzi în pustiu?

          În fiecare noapte aștepta zorii ca să pătrundă în visare. Atunci era departe de locul acesta pustiu și uitat de lume. Într-o zi îl visă pe Sert, bând lapte de cămilă, iar când o văzu, el râse, arătându-i pe cer palatul prințului Iesun.

          – Dar nu se vede nicio stea, îi spuse Shezarath. Nu vezi că e zi?

          – Uită-te mai bine, insistă Sert.

          Când se uită mai bine văzu că dinții lui se înroșiseră, apoi un șuvoi de sânge îi curse din gură ca un izvor. Măruntaiele i se prelingeau din cămașă, negre și vineții. Shezarath țipă și se trezi, văzând sulițele de lumină ce se strecurau înăuntru. Se simți unsuroasă, iar când se ridică în capul oaselor își dădu seama că sângera. Nu era grea.

          – Știu că e mort, le spuse ea soților în noaptea aceea. L-am văzut în vis.

          – Tot ce se poate, o aprobă Halil. L-o fi înghițit furtuna.

          – Nu a fost nicio furtună. Shezarath clătină din cap și îi înfruntă privirea. A murit de tăișul a două pumnale.

          Văzuse burduful lui Sert agățat de șaua lui Halil atunci când se întorseseră din pustiu și cu timpul bănuise că el fusese gazela pe care voiau să o vâneze. Inal se făcu pământiu de furie, dar înainte să se repeadă la ea, Halil îl opri.

          – E nevasta noastră. Iar ție pântecul trebuia să ți se umfle până acum. Pe Sert l-a chemat pustiul la el, așa că dă-l uitării, nu mai vreau să aud nimic despre asta. În zori te întorci la mine.

          Shezarath tăcu, dar își aminti de umbra care gemuse în noapte pe când își aștepta soții și acum știa că fusese a lui Sert. Nu a fost niciun ghul, așa cum credeam și nici nu ar fi trebuit să-l alung, gândi ea cu tristețe.

          Sosiră zile și nopți prăfuite, în care vântul răscolea nisipul și-l răsucea în vârtejuri înalte. Zilele nu mai erau la fel de fierbinți, iar nopțile deveniseră mai întunecate și mai reci. Umblau cu fețele acoperite de văluri, dar chiar și-așa, totul avea gust de nisip. Lui Shezarath însă nu-i păsa de vânt, pe dinăuntru era și ea la fel ca pustiul. Uneori își dorea să vină o furtună de nisip care să vânture și să înghită totul, alteori se uita în zare după spinarea lui Ope, sperând să sugrume pustiul cu trupul lui uriaș, ca totul să se sfârșească. 

          Într-o noapte Inal ucise un pui de struț ce ajungea până la coapsele unui om și-l aruncă la picioarele ei, cerându-i să-l pregătească. Era femelă, iar Shezarath o ținea pentru ouă, dar nu spuse nimic, ci făcu focul într-un bordei, ca locul să fie ferit de vânt și nisip, unde le găti o tocană. Pentru ea fripse un șarpe. După ce puse mâncarea în străchini de lut îi chemă înăuntru.

          – E bună, își dădu cu părerea Halil.

          Inal gustă, apoi se încruntă, dar începu să mănânce cu poftă.

          – Tot simt nisipul.

          – E nisip peste tot, remarcă Halil.

          – Mai vreau, spuse Inal după ce goli strachina.

          Shezarath îi mai puse o porție.

          – Ție nu ți-e foame? o întrebă primul soț după aceea.

          – Ba da, răspunse ea zâmbind. Dar nu de mâncare mi-e foame.

          – Cum... ? Halil se încruntă, încercă să ducă lingura la gură, însă mâna îi înțepenise pe jumătate.

          Începuse cu niște gâdilături nevinovate în talpă și buricele degetelor, însă amorțirea veni brusc, odată cu firișoarele pământii care le brăzdau chipul, mâinile și pieptul.

          Inal se înecă și scuipă. Își simți măruntaiele în gât și un gust rău, dulceag și amar îi ajunse în gură. Îi venea să-și verse mațele, dar abia se mișca. O mâzgă neagră și verzuie se ivi dintre buzele lui.

          – Tu ai fost lacom, spuse Shezarath cu o nuanță stranie în voce. Ai mâncat două porții.      

          – Ce... ai pus ceva în mâncare? oftă Halil.

          – Nu mai știi de unde m-ai luat? întrebă Shezarath cu răutate. Am crescut printre vânători de șerpi.

          – O să te omor, își urlă Inal ultimele cuvinte, înainte ca limba să-i amorțească. Trebuia să te omor de mult.

          – Cred că trebuia, dar nu ai făcut-o, iar acum mă tem că nu poți. Shezarath mușcă încet din șarpele fript și se uită la ei fără nicio emoție. O să înțepeniți puțin câte puțin și când ajunge la inimă o să muriți. Se spune că la sfârșit veninul negru ajunge la inimă, dar nu știu dacă-i chiar așa. Unii au fost în stare să vorbească chiar înainte să-și dea suflul pustiului. Cinci picături de venin pus în mâncare poate ucide un bărbat zdravăn, dar eu v-am pus două linguri mari. Nu vă faceți griji, spuse ea apucând cu degetele o fâșie de carne. Pot să vă vindec.

          – Da! o imploră Halil. Fă-o.

          – Și mă lași să plec după aceea? întrebă Shezarath, continuând să mănânce.

          – Da, răspunse el cu o voce stinsă. Doar... vindecă-mă.

          – Chiar așa? Pentru ce v-ați ucis fratele? Știu că voi l-ați ucis.

          – Nu am vrut... dar... să te împartă cu noi, cum se cade... nu a vrut... da... să plece... la răsărit... să te ia... asta a vrut... Scapă-mă!

          Shezarath simți cum pentru o clipă răsuflarea i se tăia undeva înăuntru, iar bărbia îi căzu neputincioasă în piept. Apoi îl privi pe Halil cu atenție, cum dinții îi deveneau pământii, iar limba îi amorțea și chipul i se înnegrea.

          – Nu am cum să te scap de moarte, soțule, spuse în cele din urmă. Pentru veninul negru nu există leac.

          Ieși din bordei, lăsându-i să moară. Vântul se opri parcă odată cu răsuflarea soților ei, iar cerul se vedea limpede și uriaș. Răsărise o singură lună, rotundă și albă, ca o prințesă de cleștar. În depărtare putea zări spinarea lui Ope, încolăcind și strângând pământul cu trupul lui. Părea că lumea rămăsese în loc și pentru o clipă nu putu înțelege că vor veni zorii și noaptea se va sfârși. Avea impresia că întotdeauna fusese noapte. Trei prunci vei dărui pustiului, îi răsunau în minte cuvintele Marlei. Dar ea dăruise până acum numai doi și nu-i rămăsese niciunul.

          Se așeză pe o piatră sub o salcie călătoare, plină de flori verzi, gândindu-se la ce-i rămânea de făcut. Mai întâi să le ducă trupurile în pustiu, un dar pentru șacali și corbi. Și pustiul avea nevoie de partea lui. Însă gândurile îi alergară dintr-o dată prin minte, iar mâinile îi atârnară ostenite. Se sprijini de trunchiul unei sălcii și căzu într-un somn fără vise.

          După un timp auzi un sâsâit, asemenea cântecului dulce al unui fluier pe care și-l amintea de pe timpuri, zâmbi în somn, iar sunetul răsună ascuțit și tot mai aproape. După ce se trezi, sâsâitul își pierdu melodia de fluier, iar Shezarath își aduse brusc aminte unde se afla și își întoarse privirea spre ochiul de apă. La marginea lui se unduia un șarpe negru cu solzi argintii.

          – Tu ce mai vrei? se auzi Shezarath rostind, gândindu-se că poate încă visa.

          Șarpele se undui spre ea și se pregăti să-l omoare, apoi văzu că pe ceafă avea un însemn. Nu mai văzuse niciodată unul ca el. Îl apucă de cap și îi culese veninul, roșu ca sângele, apoi îi dădu drumul.

          – Ce ești tu? întrebă Shezarath cu voce tare. 

          Era prima dată când vedea venin roșu. Vânătorii nu pomeniseră niciodată despre așa ceva.

          Șarpele rămase în preajma ei. Când cără trupurile lui Halil și Inal în pustiu, îl văzu undeva în spate, ițindu-și capul din nisip. La întoarcere o aștepta încolăcit la rădăcinile sălciilor, iar odată cu dimineața își schimbase culoarea. Era alb ca laptele, iar solzii i se făcuseră galben-sângerii.

          – Vreau să aflu ce face veninul tău.

          Alese o cămilă bătrână cu o rană ce-i supura în coapsa dreaptă și îi dădu să bea apă în care picură un strop de venin. Animalul o privi cu ochi maronii și adânci, apoi sorbi până la capăt. Shezarath o urmări îndeaproape, cum se așeză pe picioarele dinapoi, culcându-se de parcă s-ar fi pregătit să își dea ultimul suflu. Cămila adormi și nu mai mișcă, iar la un moment dat crezu că murise, dar o auzi oftând în somn. Poate că e un venin pentru visare, se gândi ea. O veghe multe ceasuri și ațipi la răstimpuri, iar capul îi cădea când și când pe genunchi. Când soarele începu să apună, cămila se ridică dintr-o dată și își fremătă nările. Blana îi lucea în ape nisipii, iar rana i se închisese. Shezarath îi aduse iarbă culeasă lângă ochiul de apă și cămila începu să mănânce, frecându-și gingiile. Se făcuse o cămilă tânără și zdravănă.

          – Deci asta faci tu, spuse ea plină de uimire.

          Șarpele zăcea nemișcat la rădăcinile sălciilor, iar solzii lui galben-roșietici străluceau în soare. La venirea ei își iți capul, arătându-și limba despicată, roșie ca sângele.

          Shezarath se așeză pe o piatră și îl privi cu luare aminte.

          – O să te numesc Ope. Șarpele se undui către ea, îi simți atingerea fierbinte pe picior, urcă mai sus și o învălui ca o mătase, până când i se încolăci în jurul brațului drept. Se opri și-și înfipse colții în scobitura cotului ei, mușcând o singură dată, dar adânc, adânc.

          – Dă-mi veninul tău, mai apucă să spună. Și du-mă la răsărit... la satele de pescari...

          Satele de pescari erau dintr-o dată acolo, încolăcite în jurul ei, albe și mătăsoase ca Ope, iar mirosul sărat al mării o lovi în nări ca și cum îl cunoștea cu adevărat. Și pătrunse într-un vis lung, foarte lung.

 

.

(Premiul constă în: 500 lei, trofeu, diplomă, cărți, cărți de colecție Eminescu, realizarea unui portret al autoarei de către graficianul Mihai Cătrună și publicarea prozei în Revista „Eminesciana”. Premiul în bani este oferitde poeta Gabriela Raucă, din Viena)

         

Vizualizări: 157

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Felicitări din suflet, Alexandra!

Felicitari!

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

colaborări

în parteneriat cu

Revista „Eminesciana” 

ultimul număr

AICI

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Așteptăm DONATORI și pentru perioada septembrie 2022 - septembrie 2023:

Monica Pester

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de Costel Zăgan
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului vasile lucian tatar îi place postarea pe blog poate nu voi cunoaște niciodată taina a lui Nuta Craciun
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului vasile lucian tatar îi place postarea pe blog Lacul a lui Monica Pester
cu 6 ore în urmă
Postare de log efectuată de vasile lucian tatar
cu 7 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 10 ore în urmă
Postare de log efectuată de Floare Arbore
cu 12 ore în urmă
Postare de log efectuată de Monica Pester
ieri
Maria Mitea şi-a partajat postarea de blog pe Facebook
ieri
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Rămas în timp a utilizatorului Monica Pester
ieri
Utilizatorului Munteanu Manuela îi place postarea pe blog Cine sunt eu a lui Costel Zăgan
ieri
Postare de log efectuată de Maria Mitea
ieri
Utilizatorului Maria Mitea îi place postarea pe blog poate nu voi cunoaște niciodată taina a lui Nuta Craciun
ieri
Maria Mitea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Rămas în timp a utilizatorului Monica Pester
ieri
Maria Mitea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Smerenia-n glicină-și face casă (rondel) a utilizatorului Nikol MerBreM
ieri
Utilizatorului Maria Mitea îi place postarea pe blog Smerenia-n glicină-și face casă (rondel) a lui Nikol MerBreM
ieri
Postare de log efectuată de Floare Arbore
ieri
Corneliu Neagu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cărțile vorbesc a utilizatorului Corneliu Neagu
ieri
Postare de log efectuată de Costel Zăgan
ieri
Pop Dorina a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cărțile vorbesc a utilizatorului Corneliu Neagu
ieri
Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog Cărțile vorbesc a lui Corneliu Neagu
ieri

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2023   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor