Cozanopolis

          

          Eu nu cred niciodată cât arată ceasul.

          Nu am nevoie de scară ca să urc până la soare.

          Aşa i-am spus.

          Apoi am făcut un gest spre nicăieri, fără să fiu sigur că e din voinţa mea şi, iată, acum am al treilea ochi, aşa cum au femeile.

          El a trasat cu mâna o sfoară pe care oamenii dresaţi din curtea şcolii fac acum echilibristică şi acrobaţii. De capătul ei a rămas suspendat definitiv.

          Era sărbătoare ca-ntr-o zi de campanie electorală, iar noi uitasem toate zilele anterioare. Ne aflam captivi în filmul mut al oraşului medieval, Cozanopolis, în orăşelul mic, unde oamenii vorbesc foarte puţin, aproape deloc, fiecare clipă durează o eternitate, unde ne adunam doar când voiam să ne măsurăm durerile.

          Vedeam însă cu toţii ce viitor plăcut ni se plănuieşte.

          Ne imaginam deja trăind în bordeie ecologice şi cum toate rudele noastre necunoscute se întorseseră din periplul în jurul lumii fermecate. Garda oraşului îi va primi în straie de paradă. Soldaţi vor trage 21 de salve din pistoalele lor cu apă.

          Camioanele îndesate vor plimba moştenirile acestora într-o promenadă continuă, noi ne vom uita miraţi şi fericiţi.

          În spatele şcolii, copiii se joacă tăcut, dar când ne văd scot limbile ca nişte flăcări.

          Purtam o haină albastră şi pantofi de aceeaşi culoare, iar ochii mi se albăstriseră. La fel strada, pereţii clădirilor şi trunchiurile copacilor. Până şi culorile semaforului erau toate albastre. Mergeam puţin cocoşat pe străzile colorate pentru că duceam luna în braţe, o pată aurie ca o miere ce se tot întindea, ambiţioasă să ocupe întreg cerul.

          Atunci a coborât din astru bărbatul acela atât de frumos, ducând în mână un ceas uriaş. Fiecare bătaie a ceasului bătrân cădea peste noi ca o cenuşă, capetele ne erau acoperite de un nor pufos pe sub care umblam ca nişte trupuri neterminate. E bărbatul care ţine socoteala timpului – mi-a spus cineva pe care nu îl vedeam. Ne adunasem toţi în jurul său şi stăteam tăcuţi şi nemişcaţi ca nişte statui prăfuite, ruginite. De când a venit el, a plouat întruna. Abia mai târziu aveam să aflu motivul melodramatic cum că ploaia era doar din stropii de lacrimi din ochii mei.

          În acei ani, moartea ezita să mai intre la noi în comunitate. Când a sunat clopotul catedralei, am ştiut că de acum totul va fi altfel. Nu ştiam dacă şi bronzul lui îşi schimbase culoarea, dar nu îi mai recunoşteam sunetul.

          În seara aceea primarul şi-a făcut un nod strâns şi s-a asfixiat, atârnat de bârna care sprijinea ceasul vechi din centru, cu pielea lui neagră, mai strălucitoare ca niciodată. L-au lăsat mult timp să atârne acolo ca o pendulă. Se răsucea în gol, bătut de vânt, de parcă ochii lui continuau să dea roată, să vadă ce se întâmplă în comunitate. Nu era singurul care înnebunise. Dinspre biserică venea mirosul învelit în vânt al celui găsit spânzurat în amvon, atârnând ca o rufă pusă la uscat, cu părul roşu, fluturând precum un drapel. Acesta, oricum venea din casa  unde toţi  înnebuniseră pe rând. În schimb, unele femei au rămas brusc însărcinate, câteva chiar fără să aibă soţ. Singurul loc despre care nu ştiam nimic era cel de dincolo de zidurile inaccesibile, unde locuia baronul, pe strada cea mai de sus. Străzile erau un soi de trepte între diversele straturi sociale ale comunităţii.

          Spaima devora tăcută liniştea.                                                                     

          Am avut atunci primul atac de panică. Trăiam mai mult în vis decât treaz. Îmi era atât de teamă să trăiesc într-un vis! Toate imaginile  îmi spărgeau ochii şi intrau prin acele porţi umede în mine, iar acolo explodau. Nici nu ştiţi cât de frică îmi era! Lumea părea să se sfârşească, contaminată de virusul invizibil. Strângeam pumnii până când unghiile se înfigeau în carne, de parcă mă pregăteam să lupt cu toate nenorocirile acestei existenţe. Undeva, în lume, câţiva munţi se prăbuşeau. Am fugit de toate aceste viziuni pe strada pustie, dar la un moment dat, nu mai alergam eu, ci strada o luase la fugă, îngrozită.

          Iarba de pe mine creştea tot mai înaltă. Acum a ajuns cât copacii, apoi atât de sus încât se făcuse întuneric total în lumea noastră.

          Când s-a înnoptat, bărbatul a bătut la poarta mea. A apăsat butonul soneriei şi atunci am simţit cum sunetul strident începe să se propage prin fire, apoi prin pereţi, tot mai puternic, până când s-a oprit, ca o explozie, în inima întunericului. Avea un corp fără umbră. Îl priveam prin întunericul deplin şi vederea nu mi se termina nicăieri. Nu-i vedeam faţa, dar aveam senzaţia că este mai degrabă o păpuşă. Întunericul a devenit atât de intens, încât uneori îl auzeam pe străin trosnind, crăpând, de parcă în timpul ăsta se congela, se acoperea cu un strat de gheaţă. Simţeam pereţii cum se încovoaie cu toată forţa lumii, iar lumina nu mai avea putere să pătrundă. Dacă aş fi aprins becul, mi-ar fi fost teamă că orbesc. Amândoi stăteam nemişcaţi în beznă ca două flăcări îngropate în pământ. Părea că am  înghiţit nişte lanterne şi acum luminam doar pe interior. Nu am vrut să-l primesc, dar pereţii s-au dat singuri într-o parte, invitându-l înăuntru. El şi-a deschis braţele ca nişte aripi. Îl auzeam fără să rostească vorbe, chiar şi nebuna oraşului îl îngâna ca un ecou. Îi simţeam vocea în inconştient, dar după aceea ea s-a multiplicat, vorbea cu o mie de guri, apoi cu tot mai multe, toate se transformaseră în nişte gheare ce sfâşiau aerul.

          În noaptea aceea viii erau adormiţi şi morţii umblau nestingheriţi. Siluete, contururi nedefinite treceau în viteză pe lângă noi, ba chiar unele prin trupul meu, intrând şi ieşind din mine fără încetare. Din când în când, amândoi ne izbeam involuntar capul de zid, ca un titanic tras de un elastic către aisberg. Încercam să ne menţinem echilibrul stând pe loc pentru că nu mai aveam picioare, doar mâinile se agitau în aer, căutându-ne până ni s-au lungit la pământ, transformându-ne în patrupede.

          După lungi momente de aşteptare, de incertitudine, în sfârşit, mi-a spus:

          – Am venit să-ţi vorbesc despre Celălat Oraş.

          – Ştiu! Acolo totul este verde şi oamenii circulă pe sus. Dar nu cu picioarele în tavan. Un loc unde roboţii sunt mai miloşi decât oamenii.

          – Nuuu! Eu pot să te duc în oraşul visat de tine, unul doar al tău, unde să fii liber, să faci ce îţi doreşti.

          – Cum e posibil?

Între timp am simţit nevoia să mă spăl pe mâini, jenat de senzaţia că l-am atins, dar apa se transformase într-un nisip fierbinte.

          – Lumea ta virtuală a devenit acum cea reală. De ce preferi să stai în acest orăşel dezolant şi părăsit? Am creat o lume nouă pentru fiecare dintre voi. Dar cel mai important  e că vei putea folosi aceea parte a creierului interzisă până acum.

          – Nu ştiu. Nu mai pot fi eu însumi. Aici, în locul acesta minuscul facem lucrurile altfel. Apoi, fiecare avem secrete pe care nu vrem să le recunoaştem şi nici nu ţinem neapărat să intrăm unii în mintea celorlalţi.

          – Lumea ta e atât de mică! Cât oraşul ăsta, de fapt, cât camera asta. Intimitatea ta nu foloseşte la nimic. De ce nu vrei să fie ca la începutul lumii în fiecare zi, să fii mai viu ca niciodată?

          – Nu mă condamna! Mi-am dat seama cât de multe ştiu despre ceilalţi şi cât de puţine despre mine! Am încercat să fiu o pasăre, am ieşit din casă fără ochi. Am ieşit pe stradă şi pomii dansau pentru mine. Simţeam furnicături între coapse.

          – Ştiu că o urmăreai în fiecare zi pe acea femeie misterioasă. Va trebui să îţi vorbesc despre regulile vieţii şi despre cele ale morţii.

          – Da, o căutam zilnic şi în gândul meu aproape că mă căsătorisem cu ea.

          – Dar te-ai întrebat vreodată de ce există săraci, de ce există orbi, orfani, schilozi, nebuni? De ce există durere? Sunt acestea dovezile pe care le căutai?

          – Nu ştiu. Sunt prea neştiutor! Totuşi aş vrea să salvez ceva, să iau cu mine o amintire. Acest tablou.

          – Nu e posibil! Nu poţi salva nimic. Pentru că lumea asta e doar o minciună.

          – Nu te cred! Tu cine eşti?

          – Eu sunt singurul care nu are nevoie să existe.

          El a fost unicul meu musafir în toată viaţa. În locul lui a rămas un peisaj pe perete, o nişă mare cât o fereastră prin care privesc uneori zilele din urmă. Pe masă a lăsat o carte. Am pus mâna pe pielea ei fierbinte şi dinăuntru am simţit cum bate o inimă.

          După vizita lui am învăţat prima oară să apreciez viaţa. Am cerut un semn, iar a doua zi am făcut pojar. Atunci am vrut cu adevărat să fug.

          Aşa cum am spus, aici timpul este veşnic. În ziua când a plecat străinul simţeam că am peste 100 de ani.

          În oraşul nostru rural cerul nu avea niciodată stele. Iarna aceea a durat 3 ani. Mă săturasem de atâta frig, mă încălzeam doar cu amintiri. În copilărie aveam impresia că în acel sat al bunicilor se derula un singur anotimp, vara, pentru că numai vara ajungeam acolo, în vacanţa mare. Ştiam că vine toamna când aerul se umplea de mireasma tutunului uscat, aşa cum primăvara venea odată cu mirosul de dulceaţă de trandafiri. Bunicul îmi povestea că aroma puternică a tutunului creştea din esenţa lutului amestecat cu cenuşa imperiului destrămat demult în acele locuri. Copil fiind, admiram la nesfârşit apa care curgea prin satul bunicilor şi mă întrebam uimit de unde vine ea întruna, din ce sursă infinită? Pe malul pârâiaşului aşteptam să vină un vaporaş, dar el nu ajungea niciodată. În timpul ăsta micile lui valuri ascuţeau trunchiurile sălciilor şi cimentul malurilor. Din vremea când eram mic nu reuşesc să-mi amintesc păsările, de parcă ele nu ar fi existat, nu ar fi trăit în acea lume. Ţin minte doar caii. Unii dintre ei aveau aripi.

          Da, avea dreptate vizitatorul, astăzi trăiesc într-o cuşcă fără să îmi dau seama. Am un corp imens! Simt oraşul ca pe un crater fără scăpare. Un singur drum străbate ţinutul şi mă îndeamnă la mers, dar ştiu că nu duce nicăieri. Şi deşi nu trece nimeni pe acolo, aştept câteodată să vină un vehicul să dea peste mine, să mă facă să mă simt viu, nu un banal trup de metal ruginit.

          Nopţile sunt tot mai lungi, dorm tot mai mult. Dorm în acelaşi pat, mereu în altă viaţă. Visez mereu aceeaşi pată de vin uitată pe masă ca un semn al depresiei.

          Uneori repet câte un cuvânt toată ziua, obsesiv. De exemplu, într-o zi am răspuns la toate întrebările spunând: antenă.

          Repetam atât de mult acel cuvânt, încât credeam că eu l-am născocit.

          Apoi am început să mă joc de-a cuvintele. Numeam fiecare obiect cu un alt nume ştiut doar de mine şi mă bucuram conspirativ de această joacă. Spuneam, de exemplu, armă în loc de glumă. A doua zi uitam toate aceste schimbări, în definitiv, nişte nimicuri nesavurate îndeajuns niciodată, dar cu atât mai incitante cu cât redescopeream mereu  jocul. Cuvintele reinventate deveneau cioburi sclipicioase, mi se lipeau de trup şi eu mă mândream cu ele.

          Mă tot străduiesc să-mi dau seama când am dobândit conştiinţa de sine şi când am descoperit că lumea nu e atât de mică cât cea în care mă mişcam eu. Că pot să ies din cutia în care trăiesc.

          Ştiu, oraşul se descompune lent, fără să-mi dau seama.

          Omenirea întreagă se aşterne peste spaţiul construit din graffiti, din cocoaşe de vinil topit.

          Cineva zidise geamurile şi uşile casei mele. În loc de ferestre am  afişe. Astfel, când am chef, dintr-un colţ privesc balcoanele de la Notre Dame, iar din celălalt colţ, cel din sud, arunc o privire către plaja de la Copacabana, în centru, deasupra tuturor, tronează o oglindă care nu arată nimic. Doar umbra obosită nu mă mai urmează, deşi o invitasem să danseze cu mine. Eşuase agăţată într-un cui.

          – Hei! Mi-a strigat masca din stradă. E un actor. L-am văzut coborând din ecran. Alungaţi-l! E un farseor. Ne-a păcălit!

          Nimeni nu-l iubea pe actor, aşa că nimănui nu-i păsa de soarta lui, de unde venise sau unde a dispărut atât de brusc.

          Am adormit fără să-mi dau seama, contaminat de sute de întrebări. Ca de obicei, doar am avut impresia că dorm. Visele m-au criogenat într-o poveste plină de întâmplări fascinante, în care puteam să mut clădirile cu privirea, într-un râu de săgeţi ce trecea prin oraşul fantomă pătat doar de ultima rochie roşie a femeii necunoscute.

          Şi totuşi, când m-am trezit din nesomnul de o veşnicie, mă aflam în alt loc, în alt pat, camera arăta altfel. Am ieşit şi nu am recunoscut nici strada, iar copacii care umbreau aleile lungi nu mai existau. Nu mai era nimeni, toţi plecaseră, doar vuietul lor continuu se mai auzea încă. Zorii mă pândeau curioşi de după nori. Vântul rece se lipea de pielea mea fierbinte.

          Este Celălalt Oraş, cu siguranţă! Acum mă aflu de cealaltă parte a lucrurilor!

          Copilul din mine a aprins lumina, iar soarele a pus imediat un tiv portocaliu pe marginea acoperişurilor. Într-o secundă, toate anotimpurile s-au perindat prin faţa mea. Pădurea verde păleşte, se îngălbeneşte, brusc ia foc, cuprinsă de un roşu intens, ca apoi să cadă peste ea o pulbere albă, fină, acoperind-o. Îmi e şi cald şi frig în acelaşi timp.

Şi, deodată, remarc agonia mâinilor. Gloanţele mă şficuie pe fiecare parte a palmelor.

Sunt bine.

          Am mmmaaammmmaaaa…

          Am mai făcut asta, privesc când în mine, când în afara mea.

          Flash-uri, flash-uri. M-am oprit îngrozit lângă o oglindă şi m-am privit.

          Într-adevăr.

          Eu eram actorul...

          Şi nici măcar nu eram bărbat.

          Eram femeie. Eram soldat.

          Iar în mână aveam o carte. Cea lăsată de vizitatorul neobişnuit, adică de mine.

          O carte de poezii.

          Cu o dedicaţie:

          Tu stai acum în centrul lumii!

.

(Premiul constă în: 400 lei, diplomă, cărți, cărți de colecție Eminescu, realizarea unui portret al autorului de către graficianul Mihai Catruna și publicarea prozei în Revista „Eminesciana”. Premiul în bani este oferit de mine.)

Vizualizări: 202

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Felicitări din inimă, domnule Calotă!

Felicitari!

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

colaborări

în parteneriat cu

Revista „Eminesciana” 

ultimul număr

AICI

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Așteptăm DONATORI și pentru perioada septembrie 2022 - septembrie 2023:

Activitatea Recentă

Utilizatorului Dinca Valerian îi place postarea pe blog scrisoare a lui Dinca Valerian
cu 32 minute în urmă
Utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona îi place postarea pe blog scrisoare a lui Dinca Valerian
cu 39 minute în urmă
Utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona îi place postarea pe blog risc asumat a lui Dinca Valerian
cu 41 minute în urmă
Postare de log efectuată de Dinca Valerian
cu 1 oră în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog fluturi a utilizatorului Dinca Valerian
cu 3 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Îmbrățișând o pasăre rănită a utilizatorului Grig Salvan
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Îmbrățișând o pasăre rănită a lui Grig Salvan
cu 4 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog fluturi a utilizatorului Dinca Valerian
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog fluturi a lui Dinca Valerian
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Alte detalii despre țara mea a lui Cristi Poe
cu 4 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Alte detalii despre țara mea a utilizatorului Cristi Poe
cu 4 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog mâinile a utilizatorului Dinca Valerian
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Dinca Valerian îi place postarea pe blog Liniște a lui Elisabeta Drăghici
cu 5 ore în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog mâinile a utilizatorului Dinca Valerian
cu 5 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Doar pentru tine... a utilizatorului Grig Salvan
cu 6 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Liniște a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Ada Nemescu îi place postarea pe blog Liniște a lui Elisabeta Drăghici
cu 7 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Aș vrea... a utilizatorului Vasilisia Lazăr Grădinariu
cu 8 ore în urmă
Lui Mihaela Suciu i-a plăcut discuţia Coloana Timpului a lui Corneliu Neagu
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Ada Nemescu îi place postarea pe blog Aș vrea... a lui Vasilisia Lazăr Grădinariu
cu 8 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2023   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor