VIAȚA LUI MIHAI EMINESCU ÎNTRE MISTIFICARE ȘI ADEVĂR

[ION IONESCU-BUCOVU]

 

3.    COPILĂRIA, ADOLESCENȚA, ANII DE ȘCOALĂ și profesorul ARON PUMNUL

 

Copilul Eminescu se naște la Botoșani la data de 15 ianuarie 1850 și este botezat la biserica Uspenia, deși tatăl lui, Gheorghe Eminovici, ne dă o altă dată și anume „20 decembrie 1849 , la patru ceasuri și cincisprezece minute evropenești”, dată pe care trebuie s-o credem, fiind comunicată de un părinte care ne spune precis ora nașterii și minutele când se întâmplă minunea. În iarna lui 1850 Gheorghe Eminovici mai era încă în Botoșani cu familia. În 1851 Raluca  se mută cu copiii la Ipotești, deși îi vine greu să se despartă de sora ei mai mare de la oraș. Gheorghe Eminovici cumpărase casa din Ipotești pentru a fi mai aproape de moșia boierului Balș, dar și de moșia lui din Ipotești și se mutase cu familia aici.

Ipoteștii copilăriei lui Eminescu, la 8 km. de Botoșani, era un sat mic, care intra în componența comunei Cucorăni, județul Botoșani. Gheorghe Eminovici stăpânea funciar în „cotună” cam o pătrime din sat. Vatra satului, așezată pe lunca Sâncnei, are la răsărit Dealul Crucii și la apus dealul Cotârgașilor și pădurea Goialov. Aici și-a petrecut Eminescu primii ani de viață. Din deal casa boiernașului Gheorghieș domina tot satul. Locuitorii se ocupau cu agricultura, mai tot timpul erau plecați la muncă. Ni-l închipuim pe Mihai un copil neastâmpărat care colinda tot satul, cutreierând pădurile, lacurile, izvoarele, acel „rai din basme” care avea să-l cânte mai târziu în poeziile lui. Copilăria este acel „eden pierdut” al fiecăruia dintre noi, unde inocența este la ea acasă.

Primele două clase primare le-a făcut la Botoșani, găzduit de mătușa lui, Maria Mavrodin. Începând cu clasa a treia, Gheorghe Eminovici îl duce la Cernăuți la Național-Hauptschuler. Se înscrie apoi la liceul Ober-Gymnasium din același oraș, cu gazda la Aron Pumnul.

Rămâne un mister al adolescenței lui Eminescu legătura poetului cu profesorul lui de limba română, Aron Pumnul, de la Cernăuți. La un moment dat în „conscripția” bisericii din Cernăuți, Mihai apare ca un „copil de suflet” al lui Pumnul. „Când Pumnul  închide ochii, T.V.Ștefanelli , venit de dimineață la casa profesorului, îl află pe Eminescu în lacrimi, scriind faimoasa poezie „La moartea( mormântul) lui Aron Pumnul” (T.V. Ștefanelli) La  moartea lui,  în anul 1866, Eminescu la vârsta de 16 ani scrie cu o pasiune ieșită din comun o odă funebră dedicată profesorului, de fapt prima lui poezie publicată, intitulată „La mormântul lui Aron Pumnul”

Cine era Aron Pumnul?

Aron Pumnul s-a născut în anul 1818 în satul Cuciulata, lângă Făgăraș. Fiind suferind încă de la vârsta de 6 ani, el a început școala la vârsta de 14 ani la Școala Normală din Odorhei , continuând cu audierea cursului de filozofie al lui Simion Bărnuțiu la Blaj, apoi la Cluj, după care este trimis la Viena cu alți elevi eminenți urmând cursurile teologice de 4 ani(1843-1846). În acest timp el se ocupă cu studiul literaturii române, traduce din germană multe lucrări printre care și „Despre Principatele Române”, lucrare arsă la Blaj în timpul Revoluției. A participat la Revoluția de la 1848 iar, după înfrângerea Revoluției s-a refugiat în Bucovina de frica stăpânirii, așa cum de altfel au făcut mulți cărturari patrioți ai timpului. În Bucovina s-a bucurat de o primire deosebită, fiind mai întâi profesor „suplimentar” (suplinitor) (1849), apoi titular (1850) la catedra de limba română, la Liceul real din Cernăuți. Pe lângă activitatea de profesor el desfășoară și o activitate politică, „ comunicând discipolilor săi, odată cu știinșa limbii și literaturii române, și puternicul său patriotism”(Perpessicius) Ca „om de bine” el „sprijină cererile de stipendii ale unor învățăcei chiar când condițiile vieții lasă de dorit.”

Trebuie să spunem că Aron Pumnul era adept al etimologismului, expunând punctele sale de vedere în „Convorbiri între un tată și fiul lui asupra limbei și literelor românești”. Eminescu s-a despărțit aici de ideile lui, deși i-a luat apărarea în fața lui Alecsandri, Titu Maiorecu și Dimitrie Petrino pentru ironiile la adresa lui privitoare la „ciunismele și pumnismele” din limbă.

Dar ceea ce este foarte important pentru poet, el alcătuiește și publică între anii 1862-1865 „patru tomuri în șase volume din antologia de literatură română”, de fapt prima antologie de texte românești, sub titlul „Lepturariu românesc cules den scriptori români” Acestă culegere de o bogăție impresionantă ca număr de autori, de la origini până la clasicii zilei –Alecsandri și Alexandrescu iar sub raportul textelor, dintre cele mai substanțiale, fiecare autor fiind precedat de o copioasă notă biografică, carte ce a adus mari servicii învățământului românesc al timpului și lui Eminescu.

Și acum să revenim la legăturile lui Eminescu cu Aron Pumnul.

Tatăl lui Eminescu, probabil prieten cu Aron Pumnul pe care-l cunoștea prin intermediul fiilor lui mai mari care învățau tot aici, îl aduce pe copil în gazdă la profesor. Aron Pumnul a pus ochii pe el, văzându-l pasionat de limba română și istorie. Ca elev privatist al liceului, Aron Pumnul îi încredințează lui Eminescu Biblioteca gimnaziștilor. Trebuie să spunem că  „Lepturariul” său a apărut ca un moment crucial în viața poetului, pentru formarea personalității literare a lui. „La Cernăuți Mihai trase la început la bunul Aron Pumnul, bolnav pe moarte acum, și se așeză acolo ca bibliotecar. Pumnu avea case proprii, mai spre marginea orașului. Într-o curte cu portiță de lemn înecată în verdeață, se aflau o casă mai mare cu cerdac, pe dreapta, unde locuia Pumnul și alta mai joasă, unde locuiau școlarii ținuți în gazdă și se adăpostea așa zisa bibliotecă a gimnaziștilor rămâni.”(Istoria literaturii române de George Călinescu).

Acestă bibliotecă care se întindea pe câteva rafturi și dulapuri era alcătuită din autori români, broșuri, foi răzlețe, calendare la modă, opuri istorice printre care Letopisețele lui Kogălniceanu, alte cărți de beletristică atât cât putuse să strângă profesorul din leafa lui și din donații. Trebuie să spunem că biblioteca era aproape clandestină în casa lui Pumnul pentru că legile de atunci interziceau elevilor de a întreține biblioteci, scăpând de sub controlul autorităților. Eminescu știa locul fiecărei cărți, o găsea pe dibuite, cum s-ar spune. Junele bibliotecar își ia rolul în serios și din puținul lui face și donații bibliotecii trei cărți care-i poartă și semnătura.

Acum Eminescu citește și scrie poezii, fără însă a le arăta colegilor. Dar murind Pumnul, Eminescu este profund impresionat și scrie poezia „La mormântul lui Pumnul” cu lacrimile în ochi. Aici el nu este un începător, această poezie trădează o virtuozitate tehnică ce presupune un exercițiu îndelungat. De altfel Popovici arată că poeziile ”De-aș avea…” și ”Din străinătate” publicate ulterior , fuseseră scrise înaintea acestei poezii. Poezia a apărut în broșura „Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști din Cernăuți la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul” în anul 1866.

În această odă funerară cu elemente de elegie care amintește de muzica sferelor,  are un ton solemn, înalt, versul scurt, cu srofe cu o simetrie perfectă, unde se pot identifica repetiții, inversiuni, verbe la timpul prezent, la imperativ, pronume la persoana a doua, forma scurtă, epitete, hiperbole etc, imagini vizuale olfactive și auditive, sunt de reținut expresii poetice care-l anunță pe marele poet: geniu, nalt și mare,îngerii, cununi mirositoare, lacrima duioasă, suspinele armonioase, Eliseu etc.

 Reține atenția începutul solemn al poeziei, armonia muzicală și tonul patetic:

 

”Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină;

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o geniu nalt și mare,

Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,

Te plânge-n tânguire și locul tău natal”

 

Trebuie să spunem că fără Aron Pumnul, Eminescu cu talentul lui, ar fi întârziat mult cu debutul literar. Aron Pumnul l-a însuflețit și i-a dat aripi către marea poezie prin lectura aprofundată a înaintașilor, luând de la ei modelul rimei, unele figuri poetice și chiar teme literare.

După moartea profesorului, Eminescu exclamă, regretând: „Pumnul nu mai este…” Și părăsește gimnaziul pentru totdeauna. Aglaia: Gimnaziul nu l-a terminat aicea din disperare că murise Pumnul”.

[Sofia Sincă]

Cu deosebită plăcere merg alături de Eminescu prin lumea lui, ori de câte ori am ocazia.

Multumesc pentru text domnule profesor!

Consideraţie, Sofy!