Un deznodământ cu… părticele (sau… Când dibăcia descoase gura satului)

[Gheorghe Pârlea]

        În joia aceea, satul era mai viu decât în toate celelalte zile ale săptămânii. Pe drumeagurile care se întretăiau înlăuntrul așezării ce dăinuia de veacuri puteai vedea oameni de toate vârstele. Unii grăbiți, alții agale se răspândeau în ambele sensuri de mers. Era ziua în care puteai întâlni exponenți ai celor patru generații de locuitori care acoperă un veac de conviețuire. Se întâmpla asta fiindcă era ziua târgului săptămânal, reînviat imediat după căderea regimului comunist. Bătrânii obștii își aminteau nostalgic că și pe vremea copilăriei lor era târg la Miroslăvești, dar l-au desființat dregătorii noii orânduiri adusă de ruși după război.

        Acum, deși e doar un pui de târg, dacă îl compari cu cel de la Tupilați, care dăinuie de peste un veac și jumătate, sătenii sunt mulțumiți că au totuși din nou o înlesnire, privind nevoile cele cunoscute încă din copilăria omenirii. E drept că acum ei mai mult cumpără decât vând, deși ar trebui să fie pe dos.

        Pe drumul de întoarcere, târgoveții din jumătatea de nord a satului aveau de înfruntat Holmul, dealul care era cândva, în trecutul cel de neînchipuit, chiar malul Moldovei. Dar drumeții habar n-au de asta; o știu doar cei ce pot coborî adânc în puțul timpului.

        Câteva femei gureșe urcau și ele dealul agale. Deși abia respirau, căci urcușul era împovarat de greutatea cumpărăturilor, vorbele cele nerostite peste săptămână trebuiau numaidecât slobozite acum urechilor. Și din vorbă-n vorbă, ajunseră în muchia dealului, de unde se deschidea larg panorama satului.

        Toamna intrase demultișor în drepturi și răcoarea dimineților ar fi trebuit să dea îndemn gospodarilor să-și aprindă focul în sobe. Mulți n-o făcuseră încă. La o gospodărie din peisaj urca frumos spre cer o funie groasă și zveltă de fum, înglobând în ea toate nuanțele de gri.

        – Ia te uită, țață Marie, ce bărbat grijuliu ai acasă, căci pare-se că de la hogeagul casei matale iese fumul acela, o făcu atentă pe tovarășa ei de drum, Olguța lui Niculică.

        Ca trezită brusc din buimăcia unui somn ademenit cu pastile, Maria lui Andrieș își țintește privirile spre presupusa ei casă. Da, era chiar casa ei, căci în partea aceea nu era alta cu acoperișul din țiglă roșie. Și să vezi și să nu crezi ce dambla o apucă subit pe Maria, femeie voinică, cu fața pistruiată, aflată cu vârsta la vreo șaizeci de ani. După o răsuflare adâncă, de ziceai că-i ultima, scoate un țipăt sfâșietor de durere împletită cu furie, lăsând să-i scape panerul din mână și să-i alunece traista de pe umăr. Ridică apoi brațele bărbătoase spre cer, invocând numele Celui de Sus:

        – Doamneee!…

        Și imediat schimbă numele celui asupra căruia își îndreaptă năduful:

        – Ce-ai făcuuut, Dumitreee?!… Ce-ai făcuuut?!…

        Și nu reușea nimeni s-o oprească din vaierul nădufului. Uitându-se mirate una la alta, femeile din preajma Mariei încercau să găsească o noimă pentru purtarea ei nefirească.

        – Ce-i cu tine, femeie hăi, că doar nu-ți arde casa, ci îți iese fum pe hogeag! A făcut bărbatu-tău foc să-ți încălzești oasele când vei ajunge acasă, încearcă Sevastița lui Ionete s-o „consilieze”. Dar Maria o ținea pe făgașul minții sale, aprinsă acum din cine știe ce taină a ei:

        – Să-l trăsnească Dumnezeu! Să n-ajungă până mâine! M-a nenorooociiit!… Doamneee!… Ce-ai făcuuut, Dumitreee?!

        Și, ca o smintită, își aruncă broboada, ca să-și smulgă îndată părul și să-l încâlcească printre degetele-i butucănoase de femeie habotnică la muncă. Lăsă locului tot ce cumpărase de la târg și o luă la fugă spre casă, ca un vârtej din cele ce ridică colbul drumului până-n vârful copacilor.

***

        Nedumerite, martorele întâmplării de pe culmea Holmului au rămas preț de câteva săptămâni cu această nedeslușită purtare a consătencei lor. Dar perseverența acestora în a descoase gurile mute a dat roade într-o zi, tot joia și tot pe calea de întoarcere de la târgul satului. Și iată ce taină făcuse, în acea zi din urmă, dintr-o femeie ce se întorcea liniștită de la târg, o vijelie pornită ca din senin, purtare neînțeleasă de către suratele ei.

        Părinții Mariei erau doi bătrâni fără dare de mână, adică zgârciți tare, chiar și când era vorba de propriii copii. Adesea moștenitorii, gospodari trecuți și ei prin valurile vieții, le cereau bătrânilor bani cu împrumut, ori îi ajutau la treburile casei, cu năzuința de a primi ceva în schimb. Și se alegeau de fiecare dată cu făgăduieli neîmplinite. Oameni aceștia ajunși la vremea neputinței, fiecare cu negustoria lui de agricultor când se aflau în putere, își dosiseră banii în tainițele casei.

        Într-o zi, bătrâna nu-și mai găsi agoniseala ei, cea ascunsă într-un loc pe care îl credea știut numai de ea. Prima ei bănuială, chibzuită cu temeinicie, a fost asupra copiilor ei. Că om străin nu putea avea vad în gospodăria lor. Și, cu inima strânsă că s-ar putea înșela asupra făptașului, îi vizită pe rând la casele lor, arătându-le, cu duhul blândeții, piatra de pe inimă. Și îngenunchind în fața fiecăruia, le ceru să înapoieze măcar ce le mai rămăsese după ce-au cheltuit din suma cu pricina, jurându-le că își va stinge supărarea numai cu-atât.

        Văzând ea însă zădărnicia umblatului cu binișorul, schimbă foaia și-i amenință că va merge la preot, ca să scoată temutele „părticele”, chit că năpasta pedepsei îi va frige inima de mamă.

        – Măi Vasile, măi Costache, fa Catincă, fa Marie, care-ați fi dintre voi cu păcatu’, n-am să cer moartea vinovatului, da’ nici neatins de mânia Dumnezeului Cel drept n-o să rămână păcătosu’!

        Și Magistratul din Ceruri, cică a făcut dreptate, la vreo patruzeci de zile după „protocolul” cel intermediat de preot și înlesnit de osârdia petentei în rugăciunile cele aferente procesiunii.

        Maria, că pe ea căzu efectul „părticelelor”, aflase în joia aceea de pomină, când se întorcea de la târg, că săgeata pedepsei a țintit cu foc și pară taman în șumuiocul de bani nemunciți, dosit în soba locuinței sale chiar de către ea, hoața cea neștiută. Găsise acolo, în focarul adânc al sobei, ascunziș provizoriu, urmând să-și mute comoara mai înspre toamnă, când vatra care ține viu focul în casă avea sa-și recapete rostul. Nu apucase însă a le schimba ascunzișul și, răcindu-se vremea mai de timpuriu, bărbatul ei primi, neștiind asta, învrednicirea de a fi mâna Domnului întru împărțirea dreptății.

        Aflând deznodământul demersului ei la Cer, bătrâna n-avu nicio satisfacție din asta. Înțelese pesemne că Domnul alese anume această pedeapsă pentru prădător, ca să poată pedepsi și zgârcenia ei, a mamei păgubite.

[Ada Nemescu]

Cu un titlu ce stârnește nevoia de a citi, (mai ales când autorul este admirat din demult...) toată povestea uluitoare ce a urmat este demnă de o ecranizare, după ce va fi dezvoltat un scenariu. Are și umor și acea doză concluzivă și fără echivoc, când vine vorba de răsplată divină.

Am citit cu reală plăcere, admirând ideea și realizarea ei. 

aDa

[Gheorghe Pârlea]

Mă flatați, Dna aDa! ...Apropo de prenumelui dvs., îmi sugerează (mai accentuat, acronimul) înțelesul verbului a da/ a dărui, ceea ce ar putea însemna că encomiasticul dvs. comentariu de aici (ca și în alte locuri) e impulsul unui om cu predispoziție pentru bunăvoință. De altfel așa vă și știu. Nu zic că nu am (și eu, ca tot omul normal) un pic de stimă de sine, atât cât să nu mă fac de râs când îmi expun produsul. Dar dacă primesc și ceva în plus, asta nu se refuză.

Așadar, încântat, Dna aDa, ba chiar deosebit de bucuros că povestitorul din sat vă are ca cititor.

Sărut mâna, din nou îndatorat!    

[Mihai Katin]

este formidabila aceasta poveste cu talc  ,un tablou  magistral    cu  un personaj   central  demn de Creanga  ,de Slavici,in fine  , ce pacat  ca  niste  generatii mai  tinere  nu  au  privilegiul  de a se desfata cu  asa ceva!

cu  multa pretuire!

[Gheorghe Pârlea]

...Mulțumesc pentru onoarea pe care mi-o faceți, Dle Mihai Katin, acordând timp exercițiilor mele! Aveți dreptate în privința ruperii tinerilor de lumea care a dat substanță prezentului, căci din sat a pornit civilizarea lumii noastre (evoluție în care civilitatea rezultată ignoră sămânța spirituală din care a crescut.

V-am citit azi câteva poeme și am observat, cu emoția caracteristică lirismului care vă poartă amprenta, că și Dvs. sunteți preocupat de reversului monedei prin care lumea plătește evoluția materială.

Cu prețuire reciprocă!

[Manuela Munteanu]

Acest text a fost ca o vrajă pentru mine. Cu graiul atât de drag mie și cu imaginea târgurilor de țară mi-ați renăscut nostalgia plaiului copilăriei mele, pentru că nu departe de Tupilațiul despre care ați făcut vorbire îmi sunt rădăcinile. Recunosc toată această conotație a sufletului omenesc, manifestată în perimetrul rural. Chiar dacă ,,veșnicia s-a născut la sat", iar bunătatea,  dărnicia și ospitalitatea sunt părți ale acestei veșnicii, există totuși un fenomen născut sub semnul unui primitivism (zgârcenia și furtul în cazul de față), sancționat de destin în scrierea dumneavoastră. Este o acțiune cu nerv, cu creștere în dinamică, până la un punct culminant cumva proiectat de la început, cu un deznodământ eliberator și moralizator. Am admirat modul în care ați redat peisajul sufletesc (departe de a fi ideal), integrat în cel al locurilor (splendid).

[Gheorghe Pârlea]

...Încântat, că am putut produce rafinatului cititor care sunteți o asemenea impresie de lectură! Mi-am trăit viața în sânul societății rurale (am lipsit din sat doar atât timp cât a fost necesar pentru calificarea de învățător și pentru stagiul militar obligatoriu). Omul simplu exprimă mult mai edificator ceea ce suntem în esență dar estompăm asta cu instrucția, educația instituționalizată. Merită să-i perpetuăm imaginea de arheu al nostru, al românului, căci el va subzista doar în memorialistică, În viu lumea satului pe care o știu eu nu mai trăiește azi decât prin unele excepții. (Am asemenea povestiri pregătite pentru un eventual volum, toate construite pe "povești" reale.)

Sărut mâna pentru privilegiul de a nu-mi fi ignorat exercițiul! 

[Vasilisia Lazăr]

În „Manuscrisele de la Câmpulung”, Constantin Noica afirma că „satul românesc va rămâne sursă de veșnicie, un fel de rezervație a spiritului”. O mai fi asta de actualitate? Dacă privim atent, ţăranul nostru e mai mult mistic decât credincios. El crede, dar are şi eresuri. Satul e mai mult un rezervor al tradiţiilor. Că printre tradiţii intră şi spiritul – ca factor ideal al existenţei – e incontestabil. Dar nu e o valoare peremtorie şi fără de care nu se poate. Atâta timp cât individul, dar şi o colectivitate, are necesităţi fiziologice de ogoit, răul va fi prezent.

Povestirea e genială. Și atât de bine scrisă... Toată admirația!

[Gheorghe Pârlea]

...Eu am lipsit din sat doar atât cât a fost necesar pentru a-mi însuși calificarea profesională de învățător și pentru a-mi satisface stagiului militar obligatoriu. Cunosc bine specificul satului moldovenesc (face excepție satul bucovinean) Firește, nu l-am am receptat cu  instrumentele culturale ale filozofului-teolog. Îndrăznesc totuși să cred că valorile cultural-spirituale ale țăranului român - cel absorbit de Noica și Blaga - s-au subțiat dramatic. Fiindcă a cam dispărut țăranul, odată cu generațiile care descind din el. Acum exponenții celor două generații mai tinere din sat sunt... fermieri, funcționari publici, angajați (navetiști) la societăți economice din comună și orășelele din proximitate. Eu redau, în povestirile mele, ceea ce am arhivat de la generațiile părinților și bunicilor mei (firește, ambele fiind dispărute). 

Sărut mâna, îndatorat, pentru  aprecierile Dvs. !

  

[Chris]

mie mi se pare ca ceva lipseste sau poate nu am inteles eu: un paragraf explicativ. am inteles ca parintii Mariei erau doi batrani zgarciti care nu dau nimic copiilor; apoi batrana/Maria nu si-a mai gasit agoniseala?!  pe care ulterior a aflat că a ars-o sotul ei. agoniseala nemuncita (de unde?) adica povestirea este spusa din perspectiva cui? sper ca s-a inteles ce am vrut sa spun/stiu.

[Vasilisia Lazăr]

Agoniseala furată, Augusta. De la părinții ei. Care erau zgârciți și adunau. Maria era fiica bătrânei, nu era una și aceeași persoană.

Chris a spus :

mie mi se pare ca ceva lipseste sau poate nu am inteles eu: un paragraf explicativ. am inteles ca parintii Mariei erau doi batrani zgarciti care nu dau nimic copiilor; apoi batrana/Maria nu si-a mai gasit agoniseala?!  pe care ulterior a aflat că a ars-o sotul ei. agoniseala nemuncita (de unde?) adica povestirea este spusa din perspectiva cui? sper ca s-a inteles ce am vrut sa spun/stiu.

[Gheorghe Pârlea]

...Chris, observ că doamna Vasilisia mă îndatorează, explicând ceea ce ar fi trebuit să fac eu. Desigur, întâmplarea putea fi povestită mai direct, după forma schematizată primită de la sursa orală. Cel care a repovestit-o aici a ținut să aibă cotă-parte la... profit, îmbrăcând scheletul epic cu detalii de context. Ele vor fi fiind, probabil, cauza impresiei că e în coerența povestirii o sincopă. Mulțumesc îndatorat pentru timpul oferit! De asemenea, doamnei Vasilisia Lazăr, pentru intermediere.