Umbra în uniformă (Fragment 2)

[Dumitru Danaila]

                 

 

 

O ZI CA TOATE ALTELE, ce altceva e Crăciunul pentru Natalia Smeianu? Chiar ca toate altele nu e, e ziua care pentru ea începe, de douăzeci şi patru de ani, fără omul care i-a fost alături. Barem n-a căzut un pic de zăpadă, să se mai lumineze oraşul, să fie mai strălucitoare sărbătoarea… Şi aşa, sufletul ei tot întunecat ar fi rămas, nimic nu-l mai înflăcărează în afară de izbânzile copiilor, doar ele îi mai înseninează privirea, doar ele îi mai aprind un zâmbet pe chip. Acum nu sunt nici copiii în prejmă, s-au risipit prin lume. Doamna învăţătoare frunzăreşte bucatele în silă şi parcă nu au niciun gust. Deşi totul este  preparat de mâna ei, nimic nu o îmbie ca altădată, când petrecea împreună cu ai casei. Stinge apoi lumina, să se bucure măcar de clipirea multicoloră a beculeţelor din brad. Ce-ar mai fi de făcut? Sărbătoarea a fost şi s-a dus pe neobservate, a fost o boare, s-a stins repede. Închină totuşi un pahar cu vin de Năeni, mai bine zis de Proşca, acolo e satul unde şi-a anunţat ea venirea pe lume, scâncind anemic, în luna mai a anului 1950. Ridică paharul încet, spune în şoaptă „La mulţi ani!” nimănui  sau, poate, tuturor, se roagă de sănătate pentru ea şi pentru copii, soarbe o înghiţitură, ca pe o împărtăşanie o soarbe şi îşi aduce aminte de cupa din care o îndemna preotul să bea când era mireasă. Nu îndepărtează imaginea, cu ea în ochi ar vrea să rămână, să înlăture astfel secvenţe neplăcute din viaţa ei zbuciumată. Uşor, uşor, chipul blând al preotului cu barbă căruntă, impozant în odăjdiile lui aurii dispare şi în locul lui se iveşte Umbra care îi însoreşte Nataliei, când şi când, zilele triste. E înfăşurată de nori cenuşii Umbra şi nu e prea clară.  În plus, de data asta apare numai un bust al său, acelaşi din fotografia înrămată care fură ochiul în prima clipă după ce se intră în dormitor, făcută pe când Generalu, cum i se mai spunea uneori lui Tase, avea patruzeci şi doi de ani.

          - Singurică, singurică? întreabă Umbra zâmbind, apoi continuă cu voce venită din înalt, gravă, stranie şi nu prea clară: Coborât-am coborât să-ţi ţin astăzi de urât. Am văzut lumină la fereastra ta şi am venit, ca în fiecare an, să îţi urez de fericire.

          - Mulţumesc! Drăguţ ca întotdeauna! Bine-ai venit, Generale, să ai sărbători după inima ta! Eşti printre puţinii care mai ştiu de mine… Nu mai e mult şi nu va mai şti nimeni nimic… Peste ceva vreme, nu prea multă, vin şi eu la tine, acolo, sus! Mă primeşti?

          - Eu am coborât la tine cu un sac de urări de viaţă lungă şi tu… Ce să faci acolo, sus? Tu mai ai multe de spus aici, pe pământ!

          - Nu ziceai că e mai bine la voi? Cum e la voi? Te întreb pentru a nu ştiu câta oară… Mai bine decât la voi, vei spune tu iar, mi-ai mai spus asta! Mai bine ca la noi, înţeleg, mai bine ca la noi e în multe locuri din lume, dar cum e de fapt acolo, în lumea cealaltă? De ce ocoleşti mereu răspunsul?

          - Eu credeam că mă inviţi la masă, că vom ciocni un pahar de vin zdravăn, de la mama lui, de pe cel mai renumit deal cu podgorii, că vei asculta urările mele şi vom sărbători ca în vremurile noastre bune!

          Tăcere. Umbra se întunecă ceva mai tare şi Natalia se sperie că strania apariţie se va face nevăzută. Să nu aibă o asemenea surpriză, întreabă cu glas îndulcit:

- Ca în lumea de aici sau ca în lumea ta, cum să fie sărbătoarea noastră? Să ştii că nu aştept răspuns, altul e răspunsul care mă interesează pe mine! Şi consideră, te rog, că am auzit urările tale. Mă declar deja încântată de   repertoriul care, sunt sigură, nu diferă mult de cel din anii trecuţi şi de drăgălaşa repetare a lui. Îţi spun din nou că urările tale îmi încălzesc sufletul, ele sunt pentru mine cel mai aşteptat moment al anului, dar vreau să aflu mai multe despre traiul din ceruri, mereu ai evitat să-mi spui cum e viaţa acolo. De data asta nu mă poţi opri să folosesc în alt mod clipele cât eşti cu mine. Sunt teribil de scurte, să ştii! La voi cum se măsoară timpul? Tot în ore? Sau aveţi o altă măsură? 

- Mai bine să ciocnim un pahar în cinstea ta! Să fii sănătoasă, mereu fermecătoare, să te bucuri de viaţă, de copii! Pe unde umblă ştrengarii, de te-au lăsat singură?

- Pe la treburile lor… De ce-ar face sărbătorile alături de o femeie în vârstă, să nu zic bătrână? Zburdă şi ei… La anii lor…

Nataliei îi trec iar prin faţa ochilor scene luminoase din tinereţile sale. Nu le dă atenţie, nu e timp pentru ele. Înghite un strop de vin şi priveşte uimită paharul cu care îl ciocnise pe al său spunând „Să fii fericit, Generale!” S-a golit puţin, sigur s-a golit puţin, nu i se pare, e cert că Umbra a băut din el. Doar n-a dat în mintea celor care cred în supranatural, în închipuiri neghioabe! E femeie educată, ba educă şi pe alţii, n-are voie să se încreadă în plăsmuiri ale imaginaţiei. Nu se încrede, tocmai de aceea mai ciocneşte odată paharul cu Umbra şi mai soarbe un strop de vin. S-a mai golit un pic paharul, sigur s-a mai golit un pic… Uluitor! Ce se întâmplă? Poate are vedenii… Sau e adevărat? Nu-şi dă seama.  Înseamnă că e cazul să se culce, să pună capăt îndoielii. Cum să se culce? Dacă se culcă, vizitatorul ei nocturn dispare.

- Să zburde copiii, bine fac, dă-le pace, zice Umbra. Şi noi am zburdat când eram ca ei…

- Nici nu vreau să-mi aduc aminte! Uneori, amintirile plăcute dor mai tare decât necazurile. Odată cu ele vine părerea de rău că momentele acelea care s-au încrustat zdravăn în memorie sunt irepetabile, pe când necazurile, din păcate, se pot repeta.

- Poate că ai dreptate, dar mie amintirile frumoase îmi fac numai bine, ele sunt hrana mea de toate zilele.

- Cum tot omul îşi aminteşte mereu scene delicioase, care îi furnică pielea când îi vin sub pleoape, înseamnă că la voi oricine are cu se să se îndestuleze în fiecare zi. Ce bine trebuie să fie aşa! Să trăieşti numai din amintiri… Noi dăm o groază de bani pe mâncare! Dar copiii? Ei din ce trăiesc la voi? Ei, sărmanii, nu au deloc amintiri ori au atât de puţine…

- Ziceai că vrei să foloseşti mai bine timpul cât zăbovesc eu pe aici. De ce l-am pierde cu mărunţişuri?

- Asigurarea hranei nu e mărunţiş! N-ai uitat, cred, ce stratageme foloseam pentru a avea ce pune pe masă în vremurile  când carnea şi altele de-ale gurii erau rarităţi…

- Mai bine ar fi să-mi vorbeşti despre tine, să ştiu cum îţi mai e de când ai rămas singură.

- N-am rămas chiar singură! O forţă dătătoare de viaţă şi putere, o forţă ştiută dar nevăzută a fost mereu cu mine. Şi tu ai fost cu mine când şi când, ai apărut când aveam mai mare nevoie de tine. Aşa am avut eu putere să merg mai departe. Sigur, voiam să merg mai departe alături de tine. N-a fost după voia mea şi n-am avut cum să mă opun hotărârii venite de sus. Apropo, ai aflat de ce ai fost chemat la ceruri? Era aşa de mare nevoie de tine? Se oprea în loc viaţa de acolo dacă rămâneai lângă familia ta? Ai, pesemne, un rol important printre cei chemaţi, să nu judecăm noi de ce a fost nevoie de tine acolo…  Dar spune, hai, spune, te rog, cum e viaţa la voi? 

- Bună e, ţi-am repetat de multe ori! Dacă nimeni nu s-a întors pe pământ înseamnă că nu e rău în ceruri.

- De-aia nu te întorci nici tu?

- M-aş întoarce eu, dar nu se poate! Viaţa are şi acolo regulile ei.

- Am auzit că n-ar fi tocmai aşa, că n-ar exista reguli şi fiecare ar trăi după cum pofteşte.

- Cine ţi-a spus asta n-a ştiut ce spune. Dar uite că trece timpul şi n-am aflat nimic despre tine şi nici despre copii. Abia aştept să-mi povesteşti ce mai e cu tine şi cu nebunaticii noştri.

- Ce să fie cu mine? Ce-ai auzit! Aştept să vin acolo, sus. Cam atât! Copiii… Nu-i vizitezi şi pe ei, când şi când, cum mă vizitezi pe mine?

- Nu pot vorbi despre asta, aşa cum nici tu nu poţi spune nimănui despre întâlnirile noastre nocturne, nu te-ar crede nimeni.

- Nici n-aş avea ce să spun, cuvintele se şterg din memorie îndată ce discuţia s-a încheiat, vizita rămâne un vis pe care ştiu că l-am avut, dar secvenţele lui mi le amintesc vag. Chiar şi aşa, vizitele tale mi-au dat puterea să trec peste necazuri şi să am grijă de casă, de copii.

- Dacă n-ai vrut să-ţi cauţi un om ca lumea, mai bun decât mine, să ai un sprijin efectiv, în loc să te sprijini de o umbră…

- Sprijinindu-mă de o umbră am trecut eu atâţia ani grei, cumplit de grei…Când îmi spunea doctorul să mai fac un copil, mă temeam că o sfârşesc repede şi rămâi tu să îi creşti singur pe toţi trei. Domnul a vrut să se întâmple altfel, eu am fost cea care a rămas cu ei. Copiii n-au fost şi nu sunt o povară, nu mă plâng, ei sunt sufletul meu, spun doar că n-a fost uşor. Am prins şi o perioadă de uluitoare schimbări, la care n-am ştiut să mă adaptez, n-am ştiut să speculez momentul pentru a-mi face viaţa mai uşoară, cum au făcut altele ajunse acum doamne mari, eu am rămas doamna învăţătoare şi atât. Şi sunt  mândră de asta! Gata, nu vreau să mai vorbesc despre mine, îmi spui totuşi cum e la voi?

- Iroseşti timpul cu o întrebare pe care am mai auzit-o! Nu spera că o să afli răspuns! Parcă ziceai că ţi-au dat roată nişte pretendenţi… Ce mai e cu ei? Mi-i descrii puţin, sufleteşte mai mult, dar şi fizic te rog să mi-i descrii, să ştiu ce rivali am avut şi, poate, am şi în prezent?

- Pretendenţi… Au încercat unii o apropiere de mine, pretendenţi nu le-aş zice şi cu atât mai puţin rivali ai tăi. Poţi fi liniştit, rivali n-ai avut, iar de acum încolo e imposibil să mai ai.

- De ce ? Eşti încă tânără…

Tânără… A trecut de şaizeci de ani Natalia Smeianu, se pregăteşte să iasă la pensie, dar va mai lucra o vreme, să-şi ocupe în mod plăcut timpul, în loc să-l petreacă apăsată de necazurile ei. În ciuda regimului alimentar pe care şi l-a impus de mult, nu mai e „năltuţă şi subţirică, păpădie, nu alta”, cum i se zicea când era liceană, a devenit femeie zdravănă, impunătoare, dar talia ei tot de invidiat e. Părul, altădată negru, lung, nu-l mai aranjează în fel de fel de coafuri care să-i sporească feminitatea, l-a scurtat, l-a vopsit într-o nuanţă argintie şi l-a dat băieţeşte spre dreapta, să acopere cumva fruntea care s-a lăţit supărător. Vocea, deşi e un pic mai molcomă, pare acelaşi clinchet de clopoţel ce anunţă sfârşitul orei de curs, iar ochii verzi au tot strălucirea de la tinereţe şi sunt la fel de sfredelitori. Ţinuta mereu sobră, prestanţa, distincţia doamnei învăţătoare stârnesc admiraţie şi respect, în ciuda posibililor cuceritori de inimi care nu se simt deloc  încurajaţi. I-a ţinut elegant la distanţă cât era încă tânără, acum nu mai are atâta bătaie de cap cu ei, s-au mai liniştit.

- Tânără zici? întreabă Natalia. Mda… N-am ajuns încă o epavă, dar nu mai e mult până atunci, în caz că voi ajunge totuşi epavă şi nu voi eşua înainte de a mă înfăţişa lumii astfel.

- Cum poţi să vorbeşti aşa? Nu eşti tu aceea care ziceai că ţi-ai planificat să o duci până la o sută paisprezece ani şi că îi vei depăşi sigur, cum ai depăşit tot ce ţi-ai propus în viaţă până la data la care făceai această categorică afirmaţie?

- Rostită, era categorică afirmaţia, în sinea mea altceva gândeam şi, ai văzut, n-am fost prea departe să plec la ceruri de tânără. Acum sunt atât de aproape de  plecare… Ce zici, mă primeşti în împărăţia în care te-ai instalat pentru totdeauna? 

- Nu eu trebuie să te primesc, altcineva hotărăşte asta! Dar iată că nici nu ştiu când a trecut timpul, mi se expiră biletul de voie şi n-am apucat să vorbim mai nimic despre noi.

- Am vorbit câte ceva, mai mult nimicuri… Poate mai ai timp să-mi spui totuşi cum e viaţa pe la voi, să ştiu dacă e cazul să grăbesc venirea acolo ori să mai întârzii pe aici.

- Nu mai e timp decât să te învălui cu toată dragostea mea şi…

Continuarea frazei nu s-a mai auzit. Umbra s-a înceţoşat deodată, apoi uşor, uşor a dispărut în neantul din care venise. Nici urmă de Umbră, parcă nici n-a fost în dormitorul Nataliei. Doamna învăţătoare a rămas înciudată că n-a aflat nimic din ce o interesează pe ea cel mai mult şi n-a apucat barem să întrebe de ce strania apariţie s-a înfăţişat şi de data asta în uniformă.

 

[Sofia Sincă]

Trist! Trist, dar frumos descrisă singurătatea, simțurile unei mame, foste soții rămasă singură în pragul senectuții. Din păcate se întâmplă atât de des pe la noi. Dar să sperăm, că există un Dumnezeu al femeilor singure. Mă aflu printre ele. De aceea atmosfera m-a prins și mai tare.

Literatură ficțională, care umple paginile cu apăsarea trăirilor unei persoane. Autorul se folosește de un dialog al personajului principal cu o Umbră, în fond este un monolog al sufletului răpus de suferință și singurătate. Da, de sărbători este cel mai greu. Te rogi să treacă mai repede...

Mesajul cuprinde relațiile, nici pe departe normale, dintre părinți și copii, zugrăvite cu atenție de către prozator.

Am citit cu sufletul strâns. Ai reușit să redai ceea ce ți-am propus.

Sofy

[Ion Lazăr da Coza]

Uneori s-a folosit odată în loc de o dată, apoi iar în loc de iarăși. Verbele nu toate sunt la timpul potrivit. Etc.

Fragmentul place prin firescul candorii.

da Coza

[gina zaharia]

Prețuire, domnule Dănăilă! 

[Corina Militaru]

Tristă singurătatea! Textul atinge sufletul, iar dialogul cucerește prin căldură, duioșie.

Am citit cu plăcere!