Prima jumătate a lui martie aducea cu ea începutul de primăvară. Ghioceii și mărţişoarele își disputau statutul de primadonă pe toată perioada babelor. Vremea fiind și mai capricioasă în acea zonă geografică. Într-o zi puteau fi, aleatoriu, toate anotimpurile. Dimineața, soarele îți zâmbea primăvăratic, la scurt timp o burniță tomnatică îți zbicea mădularele, pentru ca apoi un soare de cuptor să te facă să de despoi de aproape toate hainele. Seara te blagoslovea cu o zăpadă purtată de un vânt rece, bezmetic – zăpada mieilor, cum i se mai spunea.
Nici concubinajul celor doi nu era departe de starea vremii de afară. Nitu Băran venea acasă când voia, cum voia, după o zi-două sau mai multe, lăsând-o pe Firuța într-o continuă și stresantă aşteptare. Sarcina o ducea foarte bine. Nu o deranja nimic: nu avea greţuri sau pofte culinare deosebite, în afara prăjiturilor și a somnului cât mai lung.
Pe la începutul lui aprilie primi o vizită neaşteptată: Ana, sora ei mai mare, a cincea născută și cea mai generoasă dintre fraţi, venise ca să o vadă. Purta numele mamei lor, un nume parcă predestinat jertfei. Cam sărăcuță cu duhul și pentru că nu riposta în vreun fel, devenise sacul de bătaie al familiei. Bolnăvicioasă, negricioasă, scundă şi puţin adusă de spate căuta să treacă neobservată de viață, de cei din jur. Foarte ataşată de mamă. Altruismul era cea mai însemnată calitate a sa. Miloasă din cale afară, nu ştia să riposteze fraţilor, putea doar să-i împingă pentru a se apăra, şi împărţea totul cu cel aflat lângă ea. O cadorisise soarta cu o fetiţă din flori – Anişoara – prima nepoată a familiei, mai mică decât Firuța cu şase ani. Fetiţa crescuse în casa lor, fiind considerată ultima dintre fraţi. Ce mai conta, la o familie atât de numeroasă, o gură în plus la masă? Chiar și așa, Ana îşi găsise un oltean, Marin Duică, de prin Gorj, proprietarul unei garsoniere de pe Tribunei, o stradă din spatele centrului vechi al Sibiului. Fost sportiv, la maturitate îi revenise poliomielita de care suferise în copilărie, şi ca urmare a acestui fapt, şchiopăta vizibil şi avea și un ochi mai holbat decât celălalt. Incompatibilitatea dintre cele două fiinţe era aproape totală și nici măcar tarele fizice nu-i apropiau în vreun fel. Infatuat, olteanul le găzduia uneori câteva zile, săptămâni chiar, cu fiica ei cu tot, ca apoi să le izgonească în deal. Acum erau în perioada dizgraţiei. Ana lucra la fabrică de încălţăminte, 13 Decembrie. Din cauza soluţiilor chimice necesare confecţionării încălţămintei care venea în contact, respirația, părul, hainele, geanta… toate emanau o miasmă înţepătoare și permanentă de prenadez.
Firuța rămase din cale afară de plăcut surprinsă. Era primul contact cu familia după atâta timp.
– Servus, Ană... Cum de ai vint pe la mine?
– Am întrebat-o pe mama unde stai şi am vint să te văd, tu. Că mi-o fost dor de tine... rosti ea, cu milă şi dragoste în glas.
– Da' tu unde stai, Ană?
– În deal. Unde altundeva? M-o dat iar afară din casă Marin. Nu mă mai duc la el.
– Aşe să faci, Ană. Dă-l dracului de oltean îngâmfat.
– Da’ tu di ce stai cu ăsta tu, Firă? Am auzât că te bate şi că o duci rău cu el. Di ce mai stai cu el?
– Ce să fac, Ană? Unde să mă duc? Mi-am pus în gând să plec din Sibiu, da’ am rămas gravidă... Ce să mai fac?
– Ie, tu? Eşti gravidă? Şi ce dacă eşti! Hai acasă!...
– Păi mă mai primeşte mama? Mă mai primiţi?
– Ie, tu... aşe mi-o spus mama, că să vii acasă. Ce dacă eşti gravidă... Creştem noi copilu’. Hai acasă, Firă! Trăbă să vie şi Dinu, în permisie.
Vorbiră mult, despre multe, apoi Ana plecă, nu înainte de a-i lăsa ce-i cumpărase. Un cozonac şi ceva de mâncare. Ana nu se ducea niciodată la cineva cu mâna goală.
Firuța se gândi în mod serios să se întoarcă la căminul părintesc. Dacă era şi Ana, poate venea şi mama lor acasă. Toate patru poate că înfruntau altfel viața. De un lucru era sigură – știa că nu exista posibilitatea de a scăpa de sarcină. Cine se încumeta să facă un avort şi era depistată, o aştepta puşcăria. Pentru exemplificare, se mediatizau cazuri prin presă, prin şedinţele muncitorești din întreprinderile în care predominau femei.
După o absenţă a lui Nitu Băran, mai mare ca de obicei, pe la începutul lui mai, Firuța îşi strânse cele câteva lucruşoare ale ei şi plecase acasă.
Primăvara cucerise definitiv dealul Guşteriţei. Adieri de vânt călduţ acompaniau dansul florilor de măr, îndemnând gâzele şi greierii, prin miresme aurite, spre viaţă adevărată, intensă. Parfumul de liliac, întărit de razele soarelui, trona din răsărit şi până în noapte. Casa însă era singură, rece şi neprimitoare, în aceeaşi dezordine. Firuța făcu repede rânduială: şterse soba, curăță masa, aprinse focul şi imediat aspectul camerei devenise mai dulce, mai primitor. Venea și pleca la serviciu de acolo. Nitu Băran nu se mai arăta, fapt ce o bucura enorm. După vreo trei zile, veni Ana, sora ei, pentru a lua din lucrurile care se obişnuise deja cu naveta dintre Gușterița și garsonieră.
– Tu, ai vint acasă? Servus! spuse Ana, bucuroasă.
– Da, Ană. Am vint. N-ai zâs tu să viu? Da’ tu iar ai plecat la Duică? N-ai zâs că nu te mai duci la el?
– Ie, tu... am zâs. Da’ ce să fac? Anişora s-o învăţat acolo... şi io la fel... Da’ tu ce faci? Te-ai despărţât de Băran?
– Io am plecat, Ană, fără să-i spun, că n-o mai venit unde am stat cu el. Şi ui’ că nu mă mai caută.
– Poote acum, că eşti gravidă, te lasă în pace, tu. Nu mai vre' să ştie de tine, să zâcă că nu-i copilu’ lui.
– Poote, Ană... Da’ mie-mi convine şi aşe. Cresc un copil şi gata. Îl cresc mai bine sângură decât cu el.
– Îi greu şi sângură, tu Firă.
– Eu prefer sângură. Da’ unde-i mama?
– Ieri am vorbit cu ie. Pe la Pie, pe la Niculae... Zâce că să duce la Oara, că trăbă să nască. Nu mai are mult. Şi ştii ce o păţât cu Aurel.
– Să-i spui că am vint acasă, dacă o vezi.
– Îi spui, tu, îi spui. Ştii că io nu pot să stau fără ea. Mă duc şi o caut şi îi spui.
Ana se ţinu de cuvânt. Peste alte două zile, pe la douăsprezece noaptea, când se întorcea de la serviciu, Firuța văzu lumină în casă. Un fior cald îi străbătu sufletul: „Mama-i acasă, mă aşteaptă!” și aşa era. Îngândurată şi supărată, pe ea şi pe ceilalţi copii ai săi, pe viaţă, Ana Frățilă îmbătrânise mult de când n-o mai văzuse. Gura ei avea o mimică încordată, ca o pungă de hârtie făcută armonică, ridurile o năpădiseră, săpând şanţuri adânci pe obraz. Zâmbetul îi dispăruse de mult. Cu lampa aprinsă, buchisea din cartea de rugăciuni, ţinută pe genunchi, ca de obicei.
– Bună sara, mamă! Ai vint acasă? salută Firuţa, cu bucurie în glas. Nu se mai văzuseră de cel puţin trei luni.
– Ie... am vint. Da’ tu? Cum de te-ai despărţât de ăla? o întrebă o voce atonală.
– Am plecat aşe... mamă şi văd că nu mă mai caută, răspunse cu aceeaşi voce afectuoasă, fiica.
– Aha... acum că ţ'-o umflat burta nu te mai caută... adăugă Ana, tot supărată.
– Da, să poote. Da’ să ştii că io nu stau cu el sac de bătaie, numa’ pentru că am un copil. Io nu stau cu el cum ai stat dumneata cu tata, replică Firuța schimbând tonul. Şi dacă să mai ţâne după mine eu tot plec din Sibiu, cu copilu’ după mine. Numai’ că acum nu pot pleca, decât după ce nasc, că nu mă angajează nime’ gravidă.
– Ie... pleci... unde să pleci?
– În lumea mare plec, mamă... Mă duc în Constanţa, că-i şi acolo fabrică de stofe, ca la noi.
– Să-ţ’ ajute Dumnezău, Firă... da’ îi greu ce vrei tu să faci.
După ce mai stătuseră de vorbă un timp, după ce Firuța află toate veştile despre fraţi şi ce se mai putea, mama se ridică şi-i aduse un plic, cu multe ştampile:
– Ui’ tu, Firă, ce mi-o dat sasu’ ăla la care îi dă poştariu’ scrisorile noste.
Firuța îl desfăcu, după ce-l întoarse pe toate părţile. Era pe numele lui Ion Frăţilă, tatăl. Înăuntru se afla o hârtie scrisă la maşină, prin care i se aducea la cunoştinţă lui Ion Frăţilă, că Liceul nr. 4, din strada Ursuline, făcuse adresă la Protecţia Minorului, pentru fosta lor elevă, Frăţilă Rafira, deoarece abandonase şcoala, avea fişă la dermato-venerice şi nu mai avea cunoştinţă de nicio activitate de-a sa. Părinţii fetei erau invitaţi la sediul acestei instituţii, să explice situaţia fiicei lor. Rămase perplexă. Ne se aştepta. Deci şcoala îi făcuse dosar de urmărire, ca la vagabonde, ca la delincvenţii înrăiți.
– Când o venit plicu’ ăsta, mamă?
– Astă iarnă, mi-o spus sasu’...
– Păi io am servici, vorbi Firuța plină de furie: Și îmi văd de treabă. Ce, io-s ca ăia urmăriţi de miliţie?!...
– Să te duci să-l cauţ’ pe tat-o. Să-i arăţ’... să-i spui să să ducă el, îşi spuse Ana părerea.
– Da... mă duc la tata... Ce să spună tata? Cine ştie ce prostie mai spune pe acolo, de mine... Lasă că mă duc io, să mă vadă, să le spui că am servici şi nu sânt vagaboantă, cum cred ei.
– Bine, Firă, ai dreptate. Aşe să faci, fata mami. Te duci mâne.
A doua zi, Firuța se găti cât mai frumos şi cu ce avea ea mai bun. Noroc că venise vremea caldă şi era mai simplu să te îmbraci arătos. Înarmată cu nişte fraze repetate mult în gând, cum că ea nu-i cum sunt ţiganii din cărămidărie... ca a lui Cerchezan sau a lui Cotora, ori mai ştiu eu care... Că i se întâmplase, într-adevăr, să se lase de şcoală… însă fără voia ei... dar...
Găsi destul de uşor clădirea aflată pe o stradă perpendiculară cu centrul vechi al orașului. Intră în incinta instituţiei, şi după ce străbătu un hol lung, găsi uşa pe care scria Protecţia Minorului. Ciocăni, și primind permisiunea, intră hotărâtă, cu capul sus şi cu plicul în mână. O doamnă, cu biroul lângă intrare, o întrebă ce doreşte, ea bâigui ceva şi-i întinse plicul. Funcţionara cercetă adresa, se ridică şi o conduse într-o cameră alăturată, mai mică, unde se afla o altă doamnă frumoasă, prezentabilă, trecută de patruzeci de ani, plinuţă şi înaltă, din care radia bunăvoinţă.
– Doamna Jecu, uitaţi, vă caută cineva, vorbi funcţionara cu subînţeles, întinzându-i plicul. Ia loc dragă, stai aici pe scaunul ăsta, o invită pe Firuța, apoi plecă.
Doamna Jecu se uită la plic şi se vedea cât de colo că ştia conţinutul, întoarse privirea către fată, din nou la plic, apoi se ridică şi ieşi de după birou. Avea înfăţişare impozantă, îmbrăcată elegant fără a exagera, frumos coafată, cu un coc înalt, cum se purta. Un aspect angelic, dorită de orice fată să o aibă ca mamă.
– Tu eşti Rafira Frăţilă? întrebă femeia blând.
– Da... răspunse Firuța timid, ridicându-se în picioare, ca la şcoală. Figura şi vocea femeii o dezarmară şi o făcu să uite înverșunarea care o însoţise până la uşă.
– Eu sânt Jecu Simona şi mă ocup de minorii din Guşteriţa, de cei ce ajung prin diferite împrejurări în evidenţele noastre, pentru a-i proteja. Unde ai dispărut, tu copilă până acum? De când te caut... Am fost în Guşteriţa, la sectorist, şi mi-o spus că tu nu mai stai acasă la părinţi, că te-ai măritat şi că nici părinţii tăi nu se mai găsesc la această adresă. Unde sunt părinţii tăi? Eu am trimis scrisoarea tatălui tău. Stai jos şi spune-mi totul despre tine. De ce ai abandonat liceul şi ce faci acum?
Pentru prima dată, de când începuse tragedia vieţii ei, Firuța simţi imboldul de a povesti unei persoane oficiale tot ce avea pe suflet, cu lux de amănunte. Simţi că va fi înţeleasă şi crezută. Începu astfel să descrie, cu fraze inteligibile şi cursive, evenimentele aşa cum s-au petrecut, de când întâmplarea fatidică i l-a aduse pe Nitu Băran în cale. Povesti despre părinţii ei, despre fraţi, despre ea şi despre toate câte le trăsese cu acest individ ce părea a fi blestemul vieţii ei. Doamna Jecu se arătă interesată şi extrem de impresionată. Stătea nemişcată şi asculta, iar trăsăturile feţei trădau din ce în ce mai multă uimire şi compătimire. Îi luă o mână între palmele ei şi i-o mângâie cu afecţiune. Firuța simţi un fior plăcut, protector, din creştet până în călcâie, necunoscut până atunci. După ce termină de povestit se aşternu liniştea. Câteva clipe nimeni nu mai scoase vreun cuvânt. Apoi funcţionara, oftând prelung, rupse tăcerea:
– Rafira, vrei să scrii tu pe nişte foi ce mi-ai spus mie? Ştii, eu trebuie să am evidenţe cu tine şi cu familia ta, cu ceea ce ţi se întâmplă. E foarte bine că ai venit tu. Văd că eşti fată inteligentă şi eu vreau să te sprijin. Te pot ajuta să scapi de viaţa asta grea, care te aşteptă. O vom schimba împreună, dacă şi tu vrei. Spune-mi acum, te mai duci la el?
– Eu nu vreau, cum n-am vrut niciodată. Dar atâta timp cât sânt obligată să fac ce vrea el…
– Dragă Rafira, tu ţi-ai scos vreodată certificat medico-legal, după ce te-o bătut?
– Nu. Pentru ce? întrebă Firuța mirată, deși îi apăruse o umbră de speranță pe loc. N-am auzit de aşa ceva.
– Păi, cu un certificat medico-legal, tu poţi să-i faci reclamaţie la miliţie şi eu ţi-aş da concursul... Ar fi un prim pas pentru a scăpa de el.
– Şi dacă mă omoară?... Dacă aude că eu l-am reclamat la miliţie, mă omoară în bătaie.
– N-o să te omoare. Trebuie să facem ceva. Dacă te mai bate, vii la mine imediat şi vedem noi. De fapt, tu va trebui să vii pe la aici o dată la două luni, până la optsprezece ani, pentru a trece în dosarul meu activitatea ta, totul despre tine. Dar tu poţi veni, de câte ori vrei şi dacă ai vreo problemă şi te pot ajuta... cu plăcere. Acum, hai umple foile acestea!
O invită pe un scaun, în partea cealaltă a biroului, şi Firuța începu să aştearnă pe hârtie tot năduful. Deşi nu mai pusese de mult mâna pe stilou, scrisul ei frumos, citeţ o făcuse pe doamna Jecu să exclame, la sfârşitul lecturii:
– Ce frumos şi corect scrii! Of... of... fată dragă, de ce trebuie să pătimeşti tu atât?!
– Până să rămân gravidă, spuse Firuța cu amărăciune, mi-am pus în gând să plec din Sibiu, să scap de el, dar acum... unde să plec gravidă? Şi cu un copil în braţe îmi va fi și mai greu, dar cred că tot asta va trebui să fac.
– Dacă vrei, eu te pot ajuta să dai bebelușul la casa de copii, Rafira, propuse doamna Jecu.
– Aş vrea... Mie nu mi-a trecut prin cap aşa ceva. Măcar pentru un timp, până mă voi aranja, acolo unde plec.
– De ce doar pentru un timp şi nu definitiv, spre adopţie? Eşti tânără şi poţi să ai încă mulţi copii.
– Cred că da... răspunse Firuța bucuroasă, căci sarcina nu-i aducea decât încurcături şi câteva verigi de lanţ după gât. Nici nu sperase ea la aşa ceva... Va fi din nou liberă, va putea să-şi refacă viaţa. Şi aşa, nu dorea copilul lui Nitu Băran.
– Îţi termini şcoala şi îţi faci un viitor. De copii... nu duce nimeni lipsă, adăugă doamna Jecu.
Mulţumi frumos doamnei Jecu Simona, de altfel îi venea să-i sărute tălpile, şi plecă. Se ivise singura rază de lumină în oceanul ei de întuneric, de aproape un an de zile. Firuța întrevedea o mică speranţă pentru evadarea din infern. Acasă îi povesti mamei, care mimă şi ea un zâmbet. Era ceva nesperat.
– Sigur... să dai copilu’ la casa de copii, îi bine! Lasă, că mai faci tu copii!
De fapt, în ultima perioadă, mama era de acord întru totul cu ea. Se părea că nu mai avea discernământ deloc.
Peste câteva zile venise ziua de salariu, şi dacă se văzuse singură, fugi direct în oraş cu banii să-şi cumpere nişte lucruri de îmbrăcat, primele din banii ei. Câştiga bine. Era titulară pe războaie şi se întrecea cu cele mai bune ţesătoare. Îşi cumpără un tercot frumos, verde ca frunza nucului vara, pentru un balonzaid de primăvară, de mult aflat în dorinţele ei şi materiale pentru două rochii de gravidă, deoarece tot ce avea o strângea şi ştia că în curând, nu se va mai putea îmbrăca cu nimic. Păstrase şi bani de mâncare, pe care împreună cu mama avea să-i chivernisească, să le ajungă până la salariul următor.
A doua zi, sâmbăta, abia ce venise de la lucru şi schimbă nişte vorbe cu mama, că se pomeniseră cu Viorel a lui Oală, băiatul vecinilor, mai mare decât ea cu vreo doi ani, la fereastra camerei. Mare le fusese mirarea deoarece ele nu aveau nicio tangenţă cu singurii lor vecini. Viorel bătu în geam, cam timid:
– Firuţă, deschide un pic geamu’! îndemnă băiatul.
Aceasta deschise geamul neîncrezătoare. Venise şi mama pentru a afla ce vânt îl aduse pe Viorel.
– Auz’, tu, Firuţă? Bărbat-o, Nitu Băran, îi la noi şi o zâs să vii şi tu pănă la noi.
Cele două femei schimbară câte o privire, iar mama spuse:
– Nu te duci nicăirea, Firă! Stăi aici! Şi tu pleacă mă acasă şi spune-i să o laşe-n pace. Ce mai vre’ acum, după ce o lăsat-o cu burta la gură?!... se răsti, închizând fereastra.
Băiatul plecă. Ele încuiaseră la iuţeală uşile, iar geamurile le acoperiră cu nişte pături. Firuța se uită printr-un colţ ridicat al păturii şi-i văzuse pe Nitu şi pe Viorel cum veneau hotărâţi spre casa lor:
– Mamă, vine-ncoace! Io mă duc, că cine ştie ce mai e în stare să facă, spuse precipitată.
– Nu te duci nicăirea... Dacă ne omooră, batăr să ne omoore pe amândouă, rosti mama resemnată.
Firuța nu mai aşteptă altă vorbă, deschise geamul şi sări afară, îndreptându-se direct spre călăul său.
– Di ce n-ai vint tu, când te-am chemat io?
– Ui’, am vint acum, Nite... Știi, mama...
– Să-mi spui, tu, mie acum di ce-ai plecat de la Ion Părău? întrebă Nitu rar, bătând tacticos din picior.
– Păi dacă tu n-ai mai vint acasă...
– Da?... Ia hai pănă aci, să stăm de vorbă!
Şi s-au întors pe cărăruie, spre casa vecinilor. Firuței îi venea greu să se afle acolo, deoarece familia Frățilă nu-i prea agrea pe aceşti vecini, care trăiau din furat. Nu mai fusese atât de aproape de casa lor, de când fusese copilă. Viorel plecă, iar ei se aşezaseră pe un dâmb puţin mai departe de casă, sub un cireş înflorit. Petale albe erau picurate peste tot în jurul lor, ca nişte solzişori de gând imaculat, peste verdele crud al ierbii primenite.
– Ai luat ieri bani? intră Nitu direct în subiect.
– Da... răspunse Fira cu voce înceată, bănuind unde bate.
– Cât ai luat, tu?
– Vreo cinci sute, minţi Firuța, căci, de fapt, luase opt sute de lei.
– O... ce-de bani!... Ai câştigat bine luna asta!
– Da... Dar dacă-mi mergeau războaiele mai bine… începu fata să prindă curaj.
– Şi unde-s banii?!
Cu vocea gâtuită, abia răspunse:
– Nu mai am decât o sută cinzeci, pe care i-am dat lu’ mama, de mâncare.
Zâmbind răutăcios, Nitu continuă:
– Şi cu ăilanţ’, ce-ai făcut?
– Mi-am cumpărat nişte materiale, să-mi fac rochie de gravidă şi un balonz...
Nu apucă să termine cuvântul, că se trezi cu o ploaie de pumni în cap, în urma cărora urechile începuseră să-i ţiuie strident, iar prin ochi să se perinde o droaie de stele verzi. Încercă să se ferească, să fugă, dar se pomenea trântită iarăși la pământ, sub urgia acelorași pumni puternici. Obosit de atâta efort, Nitu Băran se ridică şi-i trase și câteva picioare pe unde nimerea. Firuța se ghemui, ferindu-şi burta, din instinct, atât cât putea. Nu se văita, nu plângea, doar gemea.
– Ridică-te!... ordonă bruta.
Se forţă să se ridice, dar reuşi să înalțe numai capul. O altă ploaie de pumni se prăvăli asupra ei. De data aceasta se abandonă furiei. Simţi, ca prin vis, ceva cald curgându-i din nas. Călăul, fost boxeur, părea că se imagina lângă sacul de box și se antrena în reprize. Când obosea, se aşeza lângă ea, pentru o altă rundă de întrebări:
– Tot de mâna mea mori, tu! Dumnezăii mă-ti de curvă, cu mumă-ta cu tot! Nu ţ’-am spus că te omor dacă nu faci ce zâc io? Ţ’-am spus io să pleci la mumă-ta? Spune, tu! Spune! urla cât îl ţinea gura, cu ochii ieşindu-i din orbite, a turbare.
– Dacă tu... n-ai... mai vint... acasă... putu să mai bâiguie, Firuţa.
Şi se trezi cu altă serie de pumni în cap, până nu mai simţi nimic, pierzându-şi cunoştinţa. Când își reveni, două femei aplecate asupra ei, o stropeau cu apă. Era bătrâna Sinefta şi fiică-sa, mama lui Viorel şi a Persidei. Firuța deschise ochii cât putu, fără a realiza clar ce se întâmplă cu ea. Îşi reveni apoi, destul de repede şi îşi roti privirea speriată după opresor.
– Nu mai îi aici, Firă. O plecat şi te-o lăsat aici moartă, rosti bătrâna Sinefta. Am crezut că te-o omorât şi ne bagă şi pe noi în puşcărie...
Firuța se ridică în șezut, ajutată de cele două femei. Luă câteva înghiţituri de apă şi încercă să se ridice. Cu puţin efort reuşi şi se îndreptă spre casă, clătinându-se. O găsi pe mama ei cu cartea de rugăciuni pe genunchi, ca de obicei, şi, în special atunci când intuia ceva rău. Când o văzu se ridică iute, lăsând cartea să-i alunece din poală:
– Tulai, Doamne!... Tulai, Doamne!... Fata mamii... O vrut să te omore!
Firuța nu rosti niciun cuvânt, se aşeză încet pe pat, lăsându-şi cu grijă faţa tumefiată şi plină de sânge pe pernă. Ochii erau umflaţi, iar buzele sparte şi învineţite.
– M-o bătut şi pe mine tat-o... totă viaţa, da’ niciodată aşe de rău, cum eşti tu bătută, acum. Şi io eram aici acasă, lângă tine şi el o vrut să te omore, repeta Ana Frăţilă confuză.
Făcu repede nişte tampoane din cârpe moi, le înmuie în apă rece şi-i puse comprese pe ochi, pe buze, având grijă să le schimbe des. O ştersese pe Firuța de sângele închegat de pe mâini şi de pe picioare. Rar se găsea câte un peticuţ de piele pe unde să nu fi fost lovită. După vreo oră de somn chinuit – un coșmar – Firuța îşi mai reveni şi aruncă toate bandajele.
– Di ce le ţâpi, Firă? Di ce le ţâpi?
– Nu trăbuia să le pui deloc. Mă duc să-mi iau certificat medical. Aşe mi-o spus doamna Jecu să fac, dacă mă mai bate. Şi nu vreau să mi se vindece pănă luni.
– Nu să vindecă vânătăile astea... nici în două săptămâni, fata mamii, da’ pănă luni...
– Da’ ia stai aşe! De ce să nu mă duc io mâne? La urgenţă. O fi cineva şi la urgenţă. Vii cu mine mamă?
– Viu Firuţă, viu... cum să nu viu... răspunse Ana, cu sufletul plin de amărăciune.
Blânda seară de mai sosise cu lună plină peste cele două fiinţe neputincioase, mamă şi fiică, uitate de lume într-o căsuță, pe un deal, în voia sorţii, în voia tenebrelor.
va urma
Cuvinte cheie :
M-am înfiorat de-a dreptul! Câtă cruzime, Doamne! Mi-e greu să mai spun ceva!
Cruzime înfiorătoare, am rămas fără grai. Totuși mă agăț de speranța firavă că Firuța va fi ajutată de doamna Jecu. Mă uimește în continuare voința copilei, puterea ei de a se ridica mereu și mereu. Descrieri și dialoguri excelente.
Aștept, dragă Sofy, cu nerăbdare.
Drag de tine și de scrisul tău,
Foarte captivant! Aştept continuarea!
Cu drag şi admiraţie!
Aşa este, Mihaela. Din păcate s_au/se întâmplă şi asemenea lucruri pe acest pământ. Situaţii limită, din care este greu de ieşit.
Mulţumesc de trecere!
Mihaela Roxana Boboc a spus :
M-am înfiorat de-a dreptul! Câtă cruzime, Doamne! Mi-e greu să mai spun ceva!
Mulţumesc de aprecieri draga mea Corina. Probabil că va fi pe undeva o mână întinsă şi pentru Firuţa, deoarece cu umilele ei puteri e greu să iasă din acest coşmar. Instinctul de apărare şi gândul ei de a scăpa oricum, primează. Puterea tinereţii.
Cu mult drag şi recunoştinţă!
Corina Militaru a spus :
Cruzime înfiorătoare, am rămas fără grai. Totuși mă agăț de speranța firavă că Firuța va fi ajutată de doamna Jecu. Mă uimește în continuare voința copilei, puterea ei de a se ridica mereu și mereu. Descrieri și dialoguri excelente.
Aștept, dragă Sofy, cu nerăbdare.
Drag de tine și de scrisul tău,
Mulţumesc de aprecieri şi de trecere, Lavinia!
Lavinia Elena Niculicea a spus :
Foarte captivant! Aştept continuarea!
Cu drag şi admiraţie!
Sofia, am citit cu mare placere si acest fragment!
O mica carcoteala:,,De fapt, tu va trebui sa vii pe la aici o data la doua luni..."
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor