Tenebre ale destinului X

[Sofia Sincă]

        

Nu foarte devreme îi luă un camion până la Braşov, apoi altul până în Sinaia.

Din cabinele mari ale maşinilor, Firuța privea panorama pădurilor întinse peste munţi, îmbrăcate în culorile toamnei târzii şi garnisite cu petice de zăpadă, pe creste. Adâncimile lor dădeau curs râurilor limpezi, cristaluri sclipitoare ale raiului alpin. Îi răpeau pur şi simplu privirea şi îi încălzeau sufletul, natura fiind aliatul ei dintotdeauna. Însă de data aceasta, oricâtă putere ar fi avut pădurile, nu reușeau să o încarce cu destulă energie, deoarece gândul îi era din nou acasă, la mama care o aştepta.

Potrivit obişnuinţei, banii ce i-au rămas, au trecut în buzunarul lui Nitu.

Picaseră intempestiv în casa unei familii onorabile, cu doi copii sub şapte ani – capul familiei fiind un fost camarad de armată cu Nitu. Oamenii nu se aşteptau la musafiri. Erau de condiţie modestă, ca majoritatea celor din România, însă femeia simţită, își trimise soţul la cumpărături.

– Noi am venit pregătiţi, se lăudă Nitu, desfăcând pachetele din sacoşa Firuței, neştiind ce conţin.

Înşiră pe masă nişte slănină cu un strat gros de sare deasupra, o bucată de carne din care Ana Frăţilă trebuia să gătească o tocană, o lingură de icre semipreparate, luate de la Gospodina, împreună cu două cremşnituri, prăjitura preferată a Firuței, şi bineînţeles sticla de alcool rafinat, destinată preparării rachiului cu zahăr ars. Le aranjă frumos lângă el pentru a le admira ca pe nişte trofee. Gazda împărţi prăjiturile copiilor şi mulţumi de restul alimentelor.

Femeile se apucaseră de gătit în bucătărie, bărbaţii se omeneau cu câte un păhărel, iar copiii alergau printre picioarele lor, făcând zarvă. A doua zi, au ieșit cu toții la plimbare prin Sinaia – Firuța îndurând un frig groaznic, fiind îmbrăcată şi încălţată nepotrivit, cu iarna instalată deja în mica staţiune de munte.

– Ţ’-am spus io să te îmbraci gros, că la Sinaia-i frig? minţea Nitu de faţă cu cei doi, sau cine ştie, poate că trăia o fantezie familială alături de Firuța. Vrei să-ţi dau pardisiuu’ meu?

Veşnicul pardesiu verde-petrol din buret, care ţinea loc de orice, inclusiv de palton.

– Nu... nu mi frig! răspunse Firuța repede, fiindu-i teamă că va fi obligată să umble ca o paparudă în pardesiul lui.

În scurt timp, se uitase despre această problemă, urmărind rolul de ghizi al gazdelor.

Escapada a durat până luni, când s-au întors acasă, în Sibiu:

– Du-te şi te angajează, că mă duc şi io înapoi la Independenţa... Mă primesc ei... au nevoie de mine, că-s cel mai bun sudor.

La despărţire, sărutul. Veşnicul sărut pe gură. Nelipsit în nicio împrejurare, indiferent unde s-ar fi aflat şi oricât de supăraţi erau. Firuţa nu mai aşteptă alt îndemn și plecă ușurată. Mama era acasă. Pe faţa ei se citea doar nedumerire şi amar.

– De unde vii tu, fată? Unde ai dispărut iară?

– M-am trezit cu el în autobuz, mamă, vineri. Tata n-o mai vint cu mine pănă acasă și m-o obligat să mă dau jos la Spitalu’ Public.

– Un drac! Cum o hi vintă el chiar atunci... întrebă cam circumspectă, Ana Frăţilă.

– Întreabă-l pe tata, unde m-o lăsat.

– Ştiu... ştiu... L-am trimis pe Ilie în parc şi o vorbit cu el. I-o spus că te-o lăsat în staţâie la '90.

Tonul Anei curgea a resemnare. Până una alta era bucuroasă că a văzut-o în casă întreagă, mergând pe ideea că de ea depindea foarte puţin rezolvarea situaţiei, din acest moment înainte.

– Iar mi-o spus Nelu să te las să te duci cu golanu', auz’. Îmi tot spune povestea aia cu deştele. Nici nu mă mai duc la el... că numa’ pe asta mi-o cântă.

– Io, nu vreau să mă duc cu ăsta, mamă, da’ mi frică că mă bate, dacă nu fac cum zâce.

– Di ce nu zbieri, tu, Firuţă? Strâgă în gura mare, să te auză lumea! Plânji! Strâgă după ajutor!...

– Io?... Nu mamă, io nu pot face aşa ceva. Mă fac şi mai mult de râs şi tot cum vrea el va fi. Nuu... nu pot.

– Batăr, te lasă să te duci la servici’?

– Da. M-o trimis chiar să mă angajez. O zâs că să duce şi el înapoi la Independenţa. Poote mamă după ce-mi iau servici, pote mă lasă în pace... Sau ştii ce m-am gândit? Să plec din oraş... da’ nu acum. Mai pe la primăvară. Să mă duc în lume, mamă! rosti Firuța amărâtă.

– Unde să te duci, fata mami, sângură în lume?

– Nu ştiu. Mă mai gândesc. Parcă aveai dumneata o soră prin Bucureşti.

– Nu mai stă în Bucureşti. O vint în Şeica-Mare, am auzât. Mi-o spus una din chiaţă, de la Cibin. O ieşit în penzie şi o plecat din Bucureşti. Şi aşe... io n-am mai vorghit cu ie de vo’ trizăci de ani… mai zise Ana rar şi tânguitor, ca şi când își vedea năruindu-se şi ultima speranţă.

– Atunci... nu mai ştiu... Mai vedem noi ce și cum…

Firuţa se îmbrăcă în alte haine şi plecă să finalizeze actele de angajare. Se întâlni cu Renate, căreia nu-i povesti nimic despre viaţa ei drama prin care trecea. Nu-i făcea plăcere să se destăinuiască, sperând neîncetat că aceste întâmplări nu sunt de durată, că se vor sfârşi odată şi că va scăpa cumva de Nitu Băran.

Cu liberul lor consimţământ, fetele se angajaseră ca ziliere, deocamdată. Aşa era procedura. Angajarea se făcea după un timp de probă a aptitudinilor, îndemânărilor şi a disciplinei la locul de muncă. Firuţa aştepta cu multă nerăbdare să înveţe meseria de ţesătoare. După vreo două zile de instruire teoretică, un funcţionar de la protecţia muncii le duse în secţie. Când se deschise uşa ţesătoriei le izbi un zgomot asurzitor care se dezlănţuia din ce în ce mai puternic, prinzând auzul într-o menghină fără scăpare. Parcă te aflai într-un teatru de luptă, unde din toate părţile veneau bubuituri de arme la aceeaşi intensitate și ritmicitate. Cu cât pătrundeai mai mult în secţie, vacarmul se intensifica, apoi se uniformiza, la o cotă înaltă. Cine a fost într-o ţesătorie nu uită niciodată zgomotul în urma căruia, imediat după ce-l părăseşti ai impresia pentru câteva minute, că ai rămas surd. În timp, auzul se obişnuieşte şi nu-l mai percepe atât de groaznic, nu-l mai percepe aproape deloc, dar se diminuează ca performanță. Muncitorii aveau un mod al lor de a comunica prin semne, sau după mimica buzelor, dar se înţelegeau. Era lumea lor, în care puteai pătrunde doar cu timpul, după ce căpătai experienţă şi artă, ca surdo-muţii.

Întreprinderea tocmai primise nişte războaie noi, complexe şi moderne, Officine Galileo, din Italia, dotate cu tehnologie avansată. Erau mari. Săbiile de bătaie trimiteau suveica printre firele ţesăturii, dintr-o parte în alta, lovind cu putere şi nesaţ, încât îţi era frică şi să te uiţi. Ele făceau atâta zgomot. Construite din lemn, se spărgeau dacă maşina nu era reglată, fapt ce ducea la ruperea firelor cu duiumul, ori putea sări suveica în capul celor ce se aflau prin apropiere. Din acest motiv marginile războaielor erau prevăzute cu nişte apărători din plasă de sârmă.

Tinerele novice fuseseră repartizate pe lângă ţesătoare vechi, însă lor nu le era permis nimic. Meseriaşele spuneau că deprinderea în ale ţesătoriei se face în timp, cu răbdare şi iscusinţă, că este o meserie tradiţională care se fură... Nepriceperea ucenicelor putea dăuna calităţii stofei pentru export, iar dacă aceasta era albă, cerea o curăţenie deosebită a mâinilor şi a hainelor. Uneori femeile îmbrăcau halate albe, ca de spital. Ucenicele nu erau dorite, pur şi simplu pentru că încurcau locul, lucrătoarele se împiedicau, la propriu, de ele, pierzând timp şi bani.

A fi ţesătoare, se începe prin a învăţa cum se face nodul ţesătorului, aşa cum pescarul uceniceşte prin a învăţa nodul pescarului, iar marinarul pe cel al marinarului. Toate sunt complicate, dar cel mai încurcat este al ţesătorului. Cel puţin o zi trebuie executat numai noduri, pentru a se reuşi, cât de cât. Lucrătoarele îl făceau cu îndemânare şi iuţeală, încât fascinau privirea şi stârneau admiraţie printre ucenice, dar şi teama că nu vor putea fura această meserie, niciodată. Apoi se trecea la mici manevre cu maşina. Foarte rar era permis unei începătoare să pornească războiul de la maneta de pornire şi doar cu mâna ţesătoarei peste a ei, pentru a simţi manevra.

În săptămâna următoare, pe cele două prietene, le chemă şeful de secţie, în biroul său, aducându-le la cunoştinţă că deocamdată vor lucra la curăţenie. Urmau să cureţe războaie opt ore pe zi. Inima Firuţei se umplu de dezamăgire şi îl întrebă pe inginer:

– Tovarăşe inginer, noi vom fi femei de serviciu? Noi ne-am angajat pentru a fi ţesătoare.

Renate se uita când la unul, când la celălalt. Se vedea clar că nu pricepe nimic.

– Nu, Frăţilă! răspunse omul calm. Doar pentru o săptămână, două, până angajăm personal pentru curăţenie şi pentru că avem contract cu foarte mult alb, iar ţesătoarea se murdăreşte pe mâini şi va pierde timpul, curăţind războiul. Vă dau cuvântul meu, că voi nu rămâneţi aici şi veţi ajunge ţesătoare! adăugă inginerul, un bărbat între două vârste, înalt şi frumos, chiar şi în halatul de lucru, bleumarin.

Firuței îi mai veni inima la loc, iar Renate o sărută când ieşiseră din birou, împreună cu meşterul desemnat să le arate ce aveau de făcut. Erau în tura de noapte, schimbul III, cum se mai numea, adică de la unsprezece seara, la şapte dimineaţa. Astfel cele două fete nou angajate, cu perii şi cârpe, toată noaptea curăţau războaiele de scama ce se aşeza în straturi considerabile peste tot, de uleiul curs de prisos, înnegrit. Una la un capăt şi cealaltă la altul al maşinii de ţesut, după ce ţesătoarea oprea motorul. Şi într-un ritm alert, altfel se pierdea timp, iar lucrătoarea le arăta pe geam ceasul din turnul Sibiului, vedeta Pieţii Mari. Doar el era sfânt şi marca cel mai fidel trecerea timpului. Unele se mai duceau la toaletă câteva minute, fapt ce-i înlesnea Firuței posibilitatea de a încerca să pornească şi ea un război. După ce reuşi, îndrăzni şi a doua oară. Săsoaicei, încă îi era frică de acești monștri şi nu avea curaj să-i mânuiască. De oprit era şi mai dificil. Dacă mişcarea nu era efectuată corect, cu suveica în caseta ei, aceasta se prindea între spată şi rostul ţesăturii, se rupeau fire multe, fapt ce atrăgea după sine o adevărată tragedie. Însă îndemânarea Firuței şi dorinţa de a învăţa meseria cât mai repede o ajută, prinse curaj să roage ţesătoarele pentru a-i permite să oprească şi ea maşina. Unele se învoiau, şi ca drept mulțumire curăţa foarte repede capătul ei de război, apoi o ajuta şi pe Renate, veşnic îmbujorată de viteza în care trebuia să lucreze. Din admiraţie, săsoaica zicea mereu:

– Eşti ca un fluture!

Pentru ea nefiind nicio diferenţă între fluture şi albină.

Cele două săptămâni la curăţenie au trecut repede. Acum erau iarăși pe lângă ţesătoare. Firuța rămânea uneori singură la câte un război, atunci când lipsea vreo muncitoare din anumite motive. În scurtă vreme fură destulă meserie şi deveni una dintre cele mai bune ţesătoare.

Imediat după angajare luă adeverinţă pentru seral, dar nu o mai acceptaseră nici un liceu din cele patru existente în urbe. La fiecare dintre ele primise acelaşi răspuns: şcoala începe la cinsprezece septembrie, nu mai târziu cu două luni şi jumătate.

Peste oraşul de la poalele munţilor Cibin, se zvonea iarnă grea. Nici nu se terminase noiembrie, că o primă zăpadă şi un îngheţ îl amorţi. Fulgii începuseră să-şi danseze clasicul vals, vântul îşi intrase în rol. Noaptea muşca maliţios din ce în ce mai mult din zi, scurtând-o. Copacii din Dealul Guşteriţii îşi acoperiseră scheletele cu straiul alb al zăpezii, etalându-se ca nişte cavaleri gătiţi de bal, purtători de iluzii. Pământul îngheţat lăsa impresia că mergeai pe un pod fără căpătâi.

Firuța începea să ducă o viață liniștită, alături de mama ei, deși spectrul lui Nitu Băran o urmărea peste tot. Spera cu toată ființa sa ca acel individ scabros, cu treisprezece ani mai mare decât ea, să n-o mai caute niciodată. Îi făcuse destul rău, îi marcase dramatic viaţa. Dorea mai mult ca orice să fie lăsată în pace, să se reabiliteze. Şi din nou îşi făcea planuri. „La anul mă duc la seral şi am să învăţ doar la materiile importante. Pot face şi facultate. Aici în Sibiu este Institutul de litere şi dacă medicina, prima mea iubire, a căzut, mă pot face profesoară de limba română. Mă simt capabilă să învăţ orice ţine de cuvânt, de literă.” Însă cum visele sale nu depindeau doar de ea, se împrăştiau adesea ca pulberea prin văzduh.

Într-o sâmbătă, la terminarea programului de lucru, în tura de zi, pe partea cealaltă a străzii, se postase Nitu, împreună cu gaşca. O aștepta. Ca întotdeauna, Firuța era în compania Renatei și, deși îl zărise, se prefăcuse că nu-l vede. La acea oră muncitoarele ieșeau buluc pe poarta fabricii. Firuța spera să se piardă printre ele. În zadar. După câțiva pași fusese abordată:

– Firă, ia stai tu!

Renate se opri şi ea câteva clipe încurcată, nepricepând nimic, se înroşi până în vârful urechilor, apoi plecă fără un cuvânt, lăsându-şi colega în mijlocul celor trei bărbaţi.

– Ce, tu, nu mai văst? Di ce n-ai vint la mine?

– Nu te-am văzut Nite! rosti Firuța domol, cu ton dulceag, pentru a-i intra în graţii şi pentru a-l determina să nu înceapă vreun scandal în fața colegelor ei de serviciu.

– Hai să merem!

O luă de braţ ca de obicei. După un timp îi vârî mâna cu a lui cu tot în buzunarul pardesiului verde, pentru că era frig. Oricum el ţinea mâinile numai în buzunare, indiferent de anotimp. Urmă să fie dusă din cârciumă în cârciumă, ca de obicei, doar era sâmbătă seara. Peste noapte, au dormit la un prieten. Ajunsese să o cunoască mulţi amici de-ai lui, în schimb ea nu-i reţinea, deoarece nu avea voie să se uite către ei. Îi observa doar în treacăt şi din întâmplare, sau îi recunoștea după îmbrăcăminte. Nici nu o interesa, de fapt, el îi pomenea pe nume în diferite discuţii. Duminică o trimise acasă. O conduse până la autobuz, trasându-i sarcina de a găsi gazdă pentru a locui împreună. Să-şi ia actele şi hainele şi să se mute, după care va veni şi el.

Desigur fata aprobă.

De când îşi luase Firuța serviciu, maică-sa nu se mai ducea la sere, ci pe la fraţii ei ca să-i ajute cu copiii. Mergea la cel care avea mai multă nevoie. Acum era la rând Niculae, al patrulea născut, fiindcă Anuţa, soţia lui, trebuia să se ducă iarăși la lucru, la o fabrică de tricotaje, după postnatalul celei de a două fetiţe, şi nu avea cine să stea cu micuţele până se schimbau părinţii. Lucrau întotdeauna în ture inverse.

Găsi casa îngheţată, noroc cu lemnele stivuite, parte din ele în tindă. Aprinse focul repede şi se încălzi. „Bine că nu i-am spus despre mama că mai pleacă noaptea de acasă. Pote ar fi avut ideea să vină să doarmă cu mine aici. Cu asta aş omorî-o... Mi-o spus, că atât cât va trăi ea, nu-i trăbă ăsta, şi în casa ei nu va intra un puşcăriaş, care mi-a stricat viitorul… şi are dreptate.”

Înaintea plecării la serviciu, veni şi mama şi-i povesti noua întâmplare cu Nitu Băran.

– Io te-am aşteptat sâmbătă şi dacă am văst că nu vii pănă la şasă, am plecat la Niculae. Nu poci sta sângură aici. Sâmt că mi să pune ceva ui’ aici, aşe... şi arăta în dreptul gâtului, ca şi cum ar sugruma-o ceva. Şi nu mai poci să-mi trag sufletu’.

– Bine ai făcut, mamă, că ai plecat. Lasă că m-oi descurca io cumva.

– Da’ să ştii, că actele să te mărit cu el, nu ţî le dau.

– Nici nu vreau. Eu nu vreau să fac acte cu el.

– Te aştept io, desăra. Stau la Niculae până la unşpe şi viu la poorta fabricii. Şi vinim amândouă acasă.

– Bine, mamă. Hai s-o încercăm şi pe asta.

Zis şi făcut. La ora unsprezece, Ana Frăţilă, îmbrăcată cu paltonul ei negru şi cu o broboadă groasă pe cap, slabă şi mică de statură şi puţin adusă de spate, sta la poarta fabricii, exact unde se pune primul picior afară din incintă. Plecaseră în staţie, aflată la cinci minute de mers.

– Lasă-le, mă, în p...a mă-sii pe amândouă, că o vint mumă-sa după ea. Las-o că pui io mâna pe ea! auzi Firuța prin zarva străzii vorbele lui Nitu, şi-i spuse mamei, luând-o de braţ, tremurând:

– Îi în spatele nostu!

– Unde, tu? întrebă aceasta.

– Lasă, nu te întoorce! și o trase printre alte femei din staţie, apoi se opriră să stea de vorbă cu nişte cunoscute.

– Ce trămuri aşe, tu? o întrebă Ana Frăţilă, nu mai puţin speriată.

– Mi frică tare de el!

– Lasă-l să vie aici, că-i scoţ ochii. Nu vine el când eşti cu mine... hmm...

Şi nu veni. În autobuz se uită bine, pe furiş, dar nu-l văzu. Mama ei nu-l cunoştea. Au ajuns fericite acasă, împreună.

– Lasă, fata mamii, că te aştept în fiecare sară. Viu cu tine şi la amiază’, când te duci la lucru.

– La amiază’, nu-i nevoie. Că el face numa’ în tura de dimineaţă, la Independenţa. Când intru eu, el îi la servici’.

Ținuse strategia şi a doua seară. Firuța îl ochi pe partea cealaltă, îl văzu cu prietenii, dar se îndreptă către mama ei şi plecaseră împreună şi cu alte femei.

În seara următoare nu-l mai văzuse. Ce bucuroase erau amândouă, gândind că a renunţat. Coborâseră la staţia lor, la penultima, străbătuseră încă o stradă, iar după ce cotiseră la dreapta ca să se înscrie pe ulița care ieşea din sat, Firuța auziră nişte paşi repezi şi un foşnet în urma lor. Întoarse capul şi-l văzu pe Nitu Băran, venind într-un ritm alert spre ele, cu o mână în buzunar şi cu cealaltă fluturând-o pe lângă el.

– Mamă, îi în spatele nostu!

– Nu te opri! Nu te ia el de lângă mine! rosti femeia emoţionată şi o apucă zdravăn de mână.

– Firă... ia stai, tu! auzi tonul poruncitor al lui Nitu Băran.

Ele nu se opriseră. Din contră, măriseră pasul pe strada puternic luminată de becurile din stâlpi, iar zăpada curată îi sporea lumina.

– Tu, n-auzi să stai?!

Se apropie de ele și imediat o înhăță pe Firuța de cotul drept. Ana Frăţilă îşi prinse fiica în braţe şi o strânse cu toată puterea. Firuța, care slăbise mult în ultimul timp, încăpu foarte bine în strânsoarea mamei.

– Ia, tu, mâna de pe ea! se răsti Băran, la Ana Frăţilă.

– Tu să iei mâna de pe fata me’... mă puşcăriaşule! Bagabontule! Pleacă de ’ci! începuse Ana să țipe cât putea: Săriiiiţ, oameni buni, că-mi fură fata de la mine din braţă!!

– Tu, ia mâna de pe viitoorea mea soţie, n-auz’? urlă Băran, întărâtat.

– Ana lu’ Tănasăăă!! Mia lu’ Bodiii!! Ieşiţ’ afară că ui’ ce face golanu ăsta! Lele Paraschivăăă!...

În zadar implora cu disperare mama cât o ţinea gura, nimeni nu-i sărise în ajutor. Se auzeau zgomote scurte ale tăbliilor de la ferestre, care se deschideau foarte puţin, atât cât să se poată vedea circul, se mai aprindea câte un bec pe ici pe colo, dar cine-şi băga pielea în saramură pentru cele două femei ale ceferistului? Lumea se ferea de încurcături.

Nitu Băran împreună mâinile sub formă de ic, le ridică mult deasupra capului şi lovi cu putere între cele două urgisite. Amândouă căzură în fund, pe zăpadă, fiecare în partea opusă. O luă pe Firuța de mână, o ridică şi o trase după el.

– Du-te acasă, mamă, îi zise Firuţa, cu voce rugătoare.

– Golanule! Derbedeule!... Puşcăriaşule, care mi-ai furat fata... Să te duci la femeile tale, mă... şi să laşi fata me' în pace, că nu eşti tu de nasu’ ei! vocifera Ana, căutându-şi ochelarii prin zăpadă, vărsându-şi focul şi privind cum cei doi se pierdeau în umbra nopţii.

Și Firuța pierdea, prin tenebrele destinului, orice sprijin, fie el cât de firav.

– Di ce-ai chemat-o, tu, pe mumă-ta să te aştepte?

– Crezi că io am chemat-o, Nite. Ea o vint, ca să nu merg cu tine, răspunse Firuța pe un ton drăguţ, pentru a-şi apăra pielea.

– Şi o crezut că io nu te pot lua? Hai, că am găsât gazdă, io, aici în Guşteriţa ta.

– Da? se prefăcu Firuța mirată, primind altă suliţă în suflet.

– Da. La Părău, la Ion. Acolo merem acum.

Ion Părău era un bărbat matur, trecut bine de treizeci de ani. Contrasta puternic cu fratele său geamăn. Acesta, om muncitor, vrednic, căsătorit, avea doi copii și locuia cu părinții. Ion, leneş, nu ţinea serviciu, fusese căsătorit de vreo trei ori până la acea vârstă şi trăia pe spinarea părinţilor şi a fratelui. Familia îi cumpărase o căsuţă, mai la marginea satului, pe strada Rovine. Casa, încăpută pe mâna acestui neisprăvit, ajunse în scurt timp o ruină: gardul stătea să cadă, în curte creşteau bălăriile cât el de înalte, iar grădina din spatele casei era veşnic nemuncită, scocurile de la streşini se rupseră în multe locuri, lăsând apa de ploaie să se infiltreze pe unde dorea, să se adune în mici bălți pe lângă ziduri, ce căpătase igrasie, atât în exterior cât şi în interior. Pe moment, soţia lui era fugită de acasă în urma unei bătăi, în satul natal. Îl aranja să aibă chiriaşi. Strada era una laterală, dar din păcate, prin preajmă locuia Lena, sora cea mai mare a Firuţei. Deci în fiecare zi trebuia să treacă pe la poarta soră-sii, fiind singura cale spre autobuz.

Intraseră pe portiţa care scârţâia puternic, în curtea neluminată. Îi primi un câine dând din coadă şi gudurându-se pe lângă ei, bucuros că intră, în sfârşit, cineva pe domeniul său. Din tindă, într-un antreu, pătrunseră în camera sărăcăcioasă şi rece, austeră, destinată lor. Nitu aprinse becul, din mijlocul tavanului, înșurubându-l mai bine în fasung. În cameră erau lucruri puţine: un dulap vechi, aproape gol, două paturi, unul la gura sobei, iar celălalt vizavi de dulap, lângă unica fereastră mică, nespălată. O masă șubredă ocupa, stingherind, centrul odăii. Podeaua era acoperită de un covor mic de iută, iar pe marginile lui, preşuri ţărăneşti. Nu exista niciun fel de radio. Despre televizor, nici nu putea fi vorba.

Nitu încropi un pic de foc, din nişte lemne de sub sobă şi înnoptaseră acolo. Dimineaţa plecă la serviciu, ridicând amenințător degetul către Firuța. Aceasta mai rămase în pat trează, încercând să-şi lingă rănile sufleteşti. „Cât de rău am ajuns... Stau în gazdă la Ion Părău, căruia nici nu i-am dat vreodată bună ziua, pentru că nu-i dă nimeni. De râsul satului!...”

Pentru masa de prânz, se duse şi ea la Libertatea, la cantina din incinta acesteia. Lucra la câteva războaie în locul unei ţesătoare ce lipsea momentan. Peste două zile avea să ia primul ei salariu. Noroc că-i rămăseseră vreo cinci lei în buzunar de la maică-sa şi mâncă, de trei lei şi cinzeci de bani, două feluri de mâncare caldă, acceptabilă. Oricum era prima masă din ziua aceea.

 va urma

[talpos silvia]

Ați trezit în mine amintiri demult uitate...1992-Steaua-Sibiu,un drum făcut cu pași pierduți.

Aș vrea să cred că eroina noastră va avea puterea să-și înfrunte propriul destin, făcând loc iubirii și respectului de sine.

Citit cu deosebită atenție!

[Corina Militaru]

Mai mult decît până acum sunt înfiorată, știi de ce. Mă impresionează regenerarea Firuței, încercările ei de a se redefini din poziția unde soarta crudă o așează întruna. La fel, în acest episod m-a impresionat dăruirea mamei. În simplitatea ei, cu puținele ei mijloace și puteri își ajută copila. Trist este că nu-i sare nimeni în ajutor. Întâlnim aceeași nepăsare, lașitate a semenilor, Și uite așa, fata ajunge iarăși în mizerie. Cum se va mai ridica, cât va mai avea putere s-o facă... Mă întreb și aștept, încă aștept raza de soare. :)

Drag,

[Gabriela Grădinariu]

 Ești inițiată într-ale țesătoriei, Sofia! Un autor care se respectă trebuie să se informeze...

S-a lărgit cercul celor care se eschivează...În fiecare episod adaugi alte personaje pasive, lașe, resemnate. Prețuire!

[Sofia Sincă]

Mă bucur că ţi-am trezit amintiri plăcute, Silvia. Deci, eşti microbistă?...

Desigur, eroina mea îşi va înfrunta destinul... nici nu prea are altă cale, din păcate. Despre iubire... încă nu se întrevede asemenea luxuri.

Mulţumesc că ai trecut peste textul meu!

talpos silvia a spus :

Ați trezit în mine amintiri demult uitate...1992-Steaua-Sibiu,un drum făcut cu pași pierduți.

Aș vrea să cred că eroina noastră va avea puterea să-și înfrunte propriul destin, făcând loc iubirii și respectului de sine.

Citit cu deosebită atenție!

[Sofia Sincă]

Destinul, Corina. Poate va sări cineva în ajutorul ei, deoacere, s-a văzut, singură nu este în stare. Are prejudecăţi... o mai preocupă gura lumii, lipsa de experienţă îşi spune cuvântul, situaţiile inedite, supunerea dictată de tată său, frica... frica de pumni... Mama? Da, dar puterile sale sunt umile.

Mulţumesc pentru atenţia cu care citeşti şi sufletul pus în lectură!

Corina Militaru a spus :

Mai mult decît până acum sunt înfiorată, știi de ce. Mă impresionează regenerarea Firuței, încercările ei de a se redefini din poziția unde soarta crudă o așează întruna. La fel, în acest episod m-a impresionat dăruirea mamei. În simplitatea ei, cu puținele ei mijloace și puteri își ajută copila. Trist este că nu-i sare nimeni în ajutor. Întâlnim aceeași nepăsare, lașitate a semenilor, Și uite așa, fata ajunge iarăși în mizerie. Cum se va mai ridica, cât va mai avea putere s-o facă... Mă întreb și aștept, încă aștept raza de soare. :)

Drag,

[Sofia Sincă]

Da, Gabi, cunosc ţesătoria. Soţul meu a fost maistru ţesător, unul dintre cei mai buni din ţară. Stau mărturie diferite diplome. Pe vremea ceeea erau ataşaţi şi bani (destul de mulţi) la aceste premii. Şi discţiile noastre nu au fost puţine în acest domeniu. De aceea am adus scrierea pe acest făgaş.

Mulţumesc că eşti printre cititorii acestei drame.

Gabriela Grădinariu a spus :

 Ești inițiată într-ale țesătoriei, Sofia! Un autor care se respectă trebuie să se informeze...

S-a lărgit cercul celor care se eschivează...În fiecare episod adaugi alte personaje pasive, lașe, resemnate. Prețuire!

[Emil Dumitru]

Semn de placuta lectura!

,,Si Firuta, pierdea, prin tenebrele destinului, orice sprijin, fie el cat de firav."