SFÂRŞITUL

[Ionel Mony Constantin]

Nicolae simţi o durere cumplită undeva în stânga pieptului şi ştiu că aceasta înseamnă sfârşitul.
Prin faţa ochilor cu o viteză ameţitoare începu să i se deruleze filmul vieţii, fotogramă cu fotogramă, minut de minut, secundă după secundă . Nu se auzea nici un sunet, buzele personajelor se deschideau mute, rostind cuvinte pe care doar el le mai putea înţelege. Pe unele, le uitase demult sau abia, abia de îşi mai aducea aminte de ele. Pe altele nu le cunoscuse niciodată şi se întrebă de unde răsăriseră din senin şi de ce acum îl trăgeau la răspundere.
Evenimentele nu se se dăsfăşurau cronologic. Marele Regizor făcuse un film haotic care pentru altcineva nu ar fi avut nici un sens. Uneori fusese mărită viteza într-atât, încât actorii păreau că se mişcă automat, ca nişte marionete mânuite de sfori. Alteori intercalase la montaj imaginile în alb şi negru, cu unele intens colorate, în special cele cu steaguri, multe steaguri roşii, ca nişte buchete de trandafiri, amestecate printre cele tricolore. Printre ele mai puţin numeroase, revăzu altele cu însemnele unor ţări pe care nu le mai ţinea minte. Şi oamenii pe care îi vedea, erau diferiţi la culoare, unii tuciurii cu buzele groase, cei mai mulţi galbeni cu ochii pieziş, dar şi albi, de vârste diferite, care îl aplaudau. Ştia că este vorba despre el, dar uneori simţea un fel de detaşare, un deja-vu, ca şi cum s-ar fi privit de la distanţă, era el şi parcă nu era.  Prin faţă îi trecu o caleaşcă cu blazon regal, în care stătea o doamnă distinsă, alături de un domn cu părul buclat şi amândoi făceau semne cu mâna, lumii care se înghesuia curioasă să-i vadă. Trecu şi un Lincoln Imperial cu steguleţe înstelate, trecură apoi maşini de teren şi din nou limuzine luxoase, majoritatea decapotabile şi în toate se afla mereu el, în zeci de ipostaze, alături de domni sau doamne cu îmbrăcăminte elegantă, cu zâmbetele bine înfipte pe obraz.
Uneori filmul făcea stop cadru, mai ales la secvenţele alb-negru, cele pe care n-ar fi dorit să le mai vadă niciodată. Operatorul insistase mai ales pe clădirile şi bisericile ucise, pe satele rase de lama buldozerelor şi pe străzile capitalei aruncată în haos de tenebrele cutremurului. Văzu lacrimile curgând pe  feţele schimonosite de durere.
Din străfundurile memoriei pătrunse deodată în prim plan, mare cât tot ecranul, chipul brăzdat, de anii grei de muncă, al unui ţăran. Paloarea morţii îl făcuse cenuşiu, părul alb îi cădea în dezordine peste ochii închişi, era o simfonie de tonuri de la gri, la alb şi negru, doar printre buzele strânse, i se prelingea rebelă o şuviţă purpurie de sânge.
Brusc îşi aminti, ăsta era ţăranul ăla nesupus, care refuzase să semneze. Se revăzu în uniformă, livid, după ce pistolul i se descărcase, mai mult fără voie,de teamă, când acesta se ridicase uriaş în faţa lui, cu pumnii strânşi, apărându-şi pământul...
Încercă să se înpotrivească avalanşei de amintiri, să le determine să asculte de ordinele lui, aşa cum făcuse toată viaţa,  cu cei pe care îi condusese. Constată curând, că putea chiar să le deruleze, înainte sau înapoi, folosind câteva cuvinte
-Mamă unde eşti mamă, îşi spuse, şi se regăsi în genunchi, îngrămădit printre ceilalţi fraţi, pe podeaua de lut, lângă măsuţa joasă, cu mămăliga aburindă pe fundul de lemn, pe care Alexandra o închina întotdeauna, înainte să o taie. Mamă, rosti  iar, şi acum era la înmormântare în biserică, unde intrase pentru prima oară după atâţia ani, fulgerat de bliţurile orbitoare ale reporterilor, doar pentru că aşa îşi dorise ea.
-Am fost iubit, îşi zise din nou, şi se revăzu în balcon , în lumina soarelui de august cu mulţimea de oameni aclamându-l entuziastă, numai pe el, doar pe el, multiplicat in miile de portrete , pe fiecare pancartă, pe fiecare zid, în fiecare casă. El, marele cârmaci, urmaşul voievozilor de odinioară, cu topuzul în mână, ctitor şi întemeietor de ţară nouă.
Filmul căpătase deodată sonor, aceeaşi mulţime se adunase din nou, tălăzuind sub balcon, cu aceleaşi portrete.  Se auzeau vocile crescând în intensitate, sub cerul plumburiu de iarnă, dar de data aceasta nu se mai sacandau lozinci,de jos urca un vuiet cumplit, ca un vânt prevestitor de furtună.
-Imagini frumoase, vreau imagini frumoase, rosti, dar în loc de imagini, din subconştient, pătrunse până la el o voce groasă, tăbăcită de tutun:
-Nicule, acum în decembrie, e frig, să vii deseară să dormi cu mine în celulă.
-Nea Ghiţă,mata eşti? se auzi spunând fericit şi declicul se produse, era acum la Doftana, el adolescentul peltic, luat sub aripa ocrotitoare a marelui şef comunist.
- Dă-le bani, se insinuă de undeva o altă voce ascuţită, de femeie, promite-le ceva, repetă vocea şi imaginea reveni asupra mulţimii, huiduind indignată.
-Lenuţa, şopti, folosind numele ei de odinioară, unde ai fost până acum regina mea ? Încercă să o regăsească, aşa cum o cunoscuse demult, în tinereţe, la serbarea câmpenească unde fusese aleasă regina balului, dar nu mai reuşi. Imaginea se blură treptat, apoi se întunecă şi dispăru.

Soldaţii începuseră să tragă fără să mai aştepte vreo comandă. Pe revoluţionarul de profesie Nicolae Ceauşescu, al doilea glonţ îl lovi la câteva secunde, după primul,   fără să reuşească încă să-l omoare .
Încercă să se întoarcă, spre tovarăşa sa de luptă, să o încurajeze, dar simţi că i se înmoaie picioarele. Începu să cânte Internaţionala şi se prăbuşi.

[Corina Militaru]

Se spune ca,  in preajma mortii revedem intreg filmul vietii. Un text construit frumos pe langa aceasta idee. Din cateva cadre, autorul contureaza un personaj complex. Cred ca l-as fi recunoscut chiar daca nu as fi trait in epoca aceea. Doua imgini m-au impresionat in mod deosebit. Chipul taranului nesupus si cel al Lenutei de odinioara.

Mi-a placut! Felicitari!

Cu prietenie,

[Ionel Mony Constantin]

 Multumesc mult  doamna Corina. Aţi intuit foarte bine, ce doream sa sugerez. La cele doua  tuşe remarcate, eu as adauga şi pe cea alui Ghiţă Dej.

[Sofia Sincă]

Impresionant... foarte impresionanta poveste/aluzionara!... Acum dupa 23 de ani putem privi detasat ceea ce a fost. Nicolae Ceausesu a fost si el un produs al comunismului, nesolidar noua, celor mai multi... Comunismul ne-a fost impus, el nu a facut parte din memoria ancestrala a romanului. El, Ceusescu doar a fost indoctrinat ca si noi toti, cu exceptia ca el a fost mai  convins de doctrina  si s/a supus. Pacat, ca revolutia l/a cuprins batran, fara putere de discernamint ca pe Gorbaciov sau pe alti conducatori comunisti. Nu l/am iubit, dar declar sus si tare, nu trebuia omorat! Trebuia lasat in viata pentru a putea recunoaste si alte fete ale societatilor statale ale lumii, care sunt compatibile si cu romanii.

Am citit cu interes si cu placere, textul, Sofy!

înpotrivească