Sergentul - partea I -

[Ion Ifrim]

                                                                                           

                                                   Sergentul

 - Într-o zi o să pun mâinile pe piept şi n-ai să-mi mai vezi nasul de flori, aşa că dacă vrei cu adevărat să scrii ceva despre mine, vino odată să stăm de vorbă pe-ndelete, să-ţi povestesc despre anii tinereţii mele, despre viaţa mea, care a fost un adevărat roman.

Sumbra lui presimţire, privind inevitabilul eveniment ce avea să se întâmple, căci demografia locului în care venisem pe lume era într-o continuă şi dramatică scădere, m-a determinat să dau curs invitaţiei şi acum mă aflam chiar la el acasă, stând pe un scaun cu spetează,  adus la repezeală de soţia lui, Jana, tocmai din camera de la drum. Din falnicul bărbat de altădată, cu nelipsitul rucsac de tractorist pe umăr, aşa cum mi-l aminteam de pe vremea când trăia bătrânul Manciu şi eu eram doar un „boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită”, ce fura piersici, căţărându-mă pe gard cu o hoţoaică făcută din stuf, Sergentul, rezemat în cârje, pare acum un biet invalid de război, unul din puţinii supravieţuitori ai colectivizării, aş putea spune Ultimul din familia Udeghe, vorba lui Fadeev, pe care, plin de mărinimie, se laudă că l-a citit. În apropiere se află un banc de lucru, cu menghina prinsă în şuruburi, unde obişnuieşte să stea, mai centrând o roată de bicicletă, pe care, un copil vine cu 5 lei în mână, rugându-l să i-o repare, mai ascultând Viaţa Satului la un aparat cu leduri pâlpâitoare, agăţat de o grindă. Până la crizantemele de toamnă târzie peste care cade zăpada, Sergentul, îşi petrece mai tot timpul moţăind pe un scaun, aşteptând ca într-o bună zi, să-şi revadă nepoata, pe scumpa lui nepoată - Diana Iarca -, actriţă la teatrul Nottara, însoţită de Florin Piersic şi alţi colegi de scenă.

- Două dorinţe mai am la viaţa mea. Prima: să-mi văd nepoata jucând în rolul Ofeliei şi cea de-a doua, să petrec o noapte cu ciocoflenderul acela de Mărgelatu, să beau cu el un pahar de vin original, făcut din terazul şi afuzaliul meu şi să-l rog să-mi recite Un pedagog de şcoală nouă a lui Caragiale.

Zicând asta cade pe gânduri, cu poza nepoatei într-o mână, cu bărbia aşezată pe curba cârjei, ca pe un butuc de tăiat capetele de pe vremea lui Robespeaire. Privirile i se pierd pe aleea plină cu flori. O tuse scurtă, hârâită. Sergentul are ceva probleme cu respiraţia. Din când în când, deschide gura şi pulverizează dintr-un spray un medicament pe bază de propolis, anulând în felul acesta accesul sâcâitor de tuse. Câteva raţe leşeşti se bălăcesc într-o troacă, plimbându-şi ciocul lat, pleoscăind prin apa murdară. Femeia, cu faţa veşnic îngândurată, se strecoară printr-o portiţă mică, ce separă orătăniile de tot felul, de unde se întoarce cu o poală plină cu ouă. Pe chip are imprimată o smerenie ce-i conferă un aer blajin, aparent molatic, de parcă s-ar dezvinovăţi până şi de venirea ei pe lume. Revoltate, găinile cotcodăcesc, ca în orwelliana fermă a animalelor.

Sergentul (ca să fac o mică digresiune într-un trecut ceva mai îndepărtat), se trage dintr-o familie de cojani, ce se pierde în negura vremurilor. Chiar şi acum, după mai bine de o jumătate de veac de la moartea bătrânului Manciu, tatăl interlocutorului meu, multă lume îşi mai aduce aminte de el. Ţâfnos şi aprig la mânie, atunci când era vorba de a-şi apăra proprietatea, avusese curajul sinucigaş de-a se opune haitelor de comunişti, veniţi la putere printr-o masivă fraudă electorală. Cine se opunea puterii populare, regim ce avea să se dovedească «ilegitim şi criminal», aşa cum fusese numit raportul final privind comunismul, era chemat la primărie, dacă nu venea, era adus cu forţa, i se punea o cerere în faţă, şi, cu pistolul la tâmplă, în numele justiţiei proletare (recte «boborului») era obligat să cedeze. Mardeala, constrângerea, erau mijloacele lor de convingere. Aşa se făcuse colectivizarea. Aşa se întâmplase şi cu bătrânul Manciu, lacom la muncă şi cam curvar. Venise bătut, cu capul spart, ochii înroşiţi, faţa plină de sânge, peste tot numai vânătăi şi cu pământul luat. Pe deasupra, o comisie formată din haidamaci, i-au mai călcat şi bătătura, ciordind din grajd un armăsar, bun de folosit la transportul afetului de tun şi tot ce-au mai găsit la vedere, prin bătătură, pe la umbra unui agud, ce făcea răcoare pe timp de vară, unde obişnuia să-şi ţină plugul, şi prăşitoarea, şi rariţa, şi boroana, şi cutia cu vaselină, agăţată prin crengi, cu care ungea osia carului, putrezit odată cu trecerea timpului, uitat pe undeva prin spatele curţii, înghiţit de bălării.

- Luaţi orice, luaţi-mi şi nevasta şi casa, dacă puteţi s-o duceţi în spate, numai p-astea nu vi le dau, îşi apărase bătrânul, cu îndârjirea lui Pantelei Procofievici, o pereche de hamuri cu căpiţea cu totul, noi nouţe, căpătate de la nemţii cantonaţi la marginea satului, aflaţi în drumul lor spre Stalingrad, dându-le la schimb o baniţă cu ovăz şi o vadră de lapte cu ciubăr cu tot. Practic, din toată agoniseala, nu mai rămăsese cu nimic, în afară de hamurile acelea, pe care le ţinea în braţe, stând în mijlocul bătăturii, nevenindu-i să creadă, privind năucit pustiul din jurul lui. De la întâmplarea aia cu zbirii noilor vremuri, ani de zile, bătrânul, se retrăsese la umbra răcoroasă a salcâmilor, unde avea şi via, care dădea direct în câmp. Spre sfârşitul vieţii, la cei peste optzeci de ani, cu o căciulă cât o baniţă, pe care-o purta şi vara, acoperindu-i craniul pleşuv, plin de vinişoare, cu o ceafă zbârcită, brăzdată de riduri, de parcă ar fi fost un veteran devotat palatului Buckingham, cunoscuta reşedinţă a monarhilor britanici, unde toată viaţa stătuse nemişcat în faţa unei gherete, obişnuia să se refugieze până la apusul soarelui, ascultând, cât era ziua de mare, cântecul mierlelor şi al ciocârlanilor, învârtind dintr-o morişcă cu care speria graurii, ce tăbărau pe struguri, amintindu-şi cum se luase la harţă cu misionarii noilor vremuri, dezlănţuiţi împotriva proprietăţii private, el, un simplu mijlocaş, ce-şi hărănise familia cu sudoarea frunţii de pe urma celor câteva hectare situate spre Crucea Comisoaiei, unde se afla pământul cel mai fertil şi unde, ţăranii, chiar acolo, pe câmp, în Marea Răscoală din ’907, i-au tăiat beregata vătafului de plasă. După instaurarea regimului „democrat-popular”, întâmpinat de unii cu entuziasm, considerat de alţii un blestem ce s-a abătut pe capul omenirii, mai tot timpul zilelor de vară şi le petrecea la umbra unei colibe din stuf, ridicată pe răzorul viei, împrietenindu-se cu un sturz, refugiat în plantaţia aia de salcâmi. Sturzul e o pasăre migratoare, căruia i se mai zice şi grangur, cu trilul sacadat, prelung şi sofisticat, ce-l depăşeşte, prin amplitudinea modulaţiei, chiar şi pe cel al mierlei, cu care se şi înrudeşte. Nimeni n-ar fi putut să-şi dea seama, cum, rebela pasăre, ce se lăsa din zbor, ciugulindu-i cu voioşie din căuşul palmei boabe de mei, îşi făcuse ciudata apariţie pe acele meleaguri.

- Au făcut ei ce-au făcut comuniştii ăştia şi până la urmă tot au venit la conducere. Cam câţi ani crezi că vor rezista la putere? întreba bătrânul, aşteptând cu mare interes răspunsul sturzului.

Sărindu-i din palmă pe umăr, sturzul, cu pliscul, din care ieşea minunatul cântec, repetă acelaşi sunet.

- Chiu, chiu, chiu, chiu, chiu!

- Numai atâţia? N-ai dreptate. Dă-mi voie să te contrazic: asta-i a paişpea, a cinşpea, dacă nu chiar a optşpea vară, nici eu nu le mai ţin minte, de când au venit. Candela mamei lor de bandiţi, se ciorovăia bătrânul, deşi în jurul lui nu era nimeni cu care să schimbe măcar o vorbă, în afară de pasărea aia, care-şi zbârlea penele, parcă încuviinţând, dând drumul unui interminabil şi sofisticat cântec plin de modulaţii, de care, nici privighetoarea, cu piculina ei, nu era-n stare.

- Crrrchiuchiu-crrrchiuchiu-crrrchiuchiu, it-it-it, pfiu-pfiu-pfiu, hiiichiu-hiiichiu-hiiichiu…

La sfârşitul toamnei, când nopţile au început să se răcorească şi frunzele viilor au îngălbenit, ca semn al afecţiunii, coborâse încă o dată pe umărul lui, cărăbănindu-se apoi spre ţările calde.

- Ducă-se! murmură, cu ochii umezi.

După plecarea înaripatului, într-o marţi, zi cu trei ceasuri rele, vrând să se ridice în pătulul, unde-şi ascunsese hamurile acelea, în speranţa că, după iminenta venire a americanilor, va primi pământul înapoi şi-şi va lua alt armăsar, picioru-i lunecă şi se prăvăli cu scară cu tot, căzând într-o grea suferinţă. De aici avea să i se tragă şi moartea. După taina Sfântului Maslu, a spovedaniei şi împărtăşaniei, o săptămână a stat lumânarea aprinsă la capul lui, gemând de durere, cu coastele rupte, zbătându-se în ghearele morţii, fără să se-atingă de mâncare, în afară de anafura, pe care, preotul, la plecare, i-o lăsase pe o noptieră, molfăind-o între gingii. Pe obrazul drept încă i se mai vedea o cicatrice rămasă de la smardoii zeloşi, pe care comuniştii i-au transformat în cozi de topor, trecând la represiuni, confiscând pământul rumânilor. Din când în când, o femeie, care stătuse la căpătâiul lui pe tot parcursul agoniei, îi uda buzele cu o batistă, primenind lumânarea înfiptă într-o oală plină cu mălai, să nu care cumva să-l prindă moartea fără lumină şi să orbăcăie prin întuneric pe lumea cealaltă. La vreo trei zile de la nefericitul eveniment, a început să aiureze. Delirul alterna cu luciditatea. Stătea aşa, cu ochii deschişi, împăienjeniţi, duşi în fundul capului, vorbind de una de alta, pronunţând numele unor persoane moarte de mult, cum că ăla-i rămăsese dator cu o sumă de bani, aia-i furase nu-ş ce bostani turceşti de pe câmp.

- Credeaţi c-o să scăpaţi de mine? Vin eu la voi acum să ne socotim, zicea.

- Daţi scândurile din pod şi trimiteţi să i se facă sicriul, aduceţi căciula, costumul, pantofii, pregătiţi copaia să-l spălăm, că nu mai are mult de trăit, ascultaţi aici ce vă spun eu! se auzi o voce în semiobscuritatea camerei, luminată de o lampă chioară, cu sticla afumată.

- Coţofenelor! Ce tot clămpăniţi voi acolo, credeţi că nu v-aud?!

Părea aşa de lucid, avea o atenţie aşa de distributivă, încât întorcea vorba femeilor ce stăteau de veghe în jurul lui, în acelaşi timp vorbind şi cu cei ce nu mai erau de mult pe această lume.

- Daţi-i să mănânce. După cum văd eu, n-are gând de moarte! s-a mirat una.

- Pân-aici! s-a răstit bătrânul, refuzând în mod categoric hrana.

- Lăsaţi-l, fetică, în pace. Nu-l mai întoarceţi din moarte. Voi nu vedeţi cum se frichineşte, chinuindu-se să-şi dea sufletul?

Trecerea într-o altă formă de viaţă, a fost o luptă la fel de grea ca şi lupta lui Iacob cu îngerul pe malul râului Yabokk, suferinţa lui amintind de stihurile marelui Ioan Damaschinul: „Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul!” În cea de-a şaptea zi, pe la ora şase, când palida geană de lumină a dimineţii cenuşii pătrundea prin oberlihtul ferestrei, în timp ce, moţăind pe o canapea, epuizate de nesomn, babele, cu spatele rezemat de perete, pândind momentul în care bătrânul urma să-şi dea obştescul sfârşit, cu mare efort, tremurând, şi-a ridicat degetul, îndoit ca o cange, spre bagdadia scundei încăperi, indicând ceva, ce numai el vedea.

- Uite sturzul! Aveţi grijă de el, să nu-l mănânce pisica, au fost ultimele lui cuvinte. Apoi, cu mâna descărnată, căzându-i pe piept, şi-a dat duhul. Capul îi lunecă într-o parte şi un uşor hârcâit, ieşit din coşul pieptului, se auzi în liniştea apăsătoare. Văzându-l cum a rămas nemişcat şi cu ochii pironiţi în neant, un omoi de femeie, frivolă prin nefireasca ei masivitate corporală (era aşa de înaltă, încât până şi pe uliţele satului mergea gheboşată, de teamă să nu dea cu capul de tavanul scund al cerului) se sculă de pe canapea şi cu degetele aspre, crăpate de atâta muncă, aşezându-le pe pleoapele lui, le trase în jos.

- Ciumecule, zise femeia, care rămăsese văduvă de mult. Cum te mai lăudai că n-ai iertat niciuna, uite că acum nici pe tine nu te-a iertat moartea,  adăugă, şi, cu un glas dogit de atâta alcool, cu faţa schimonosită de durere, c-un fir de salivă prelingându-i-se printre buzele răsfrânte, începu să-şi bocească bărbatul. Pe deasupra celui neînsufleţit, o mână plimba un ibric cu smalţul sărit, împrăştiind fumul înecăcios de tămâie arsă. A treia zi, lopeţile aruncau pământul peste el.

Din poziţia în care mă aflu, văd circumferinţa agudului de pe vremea bătrânului Manciu, care s-a prăpădit la vreo două decenii de la colectivizarea forţată, tot aşteptându-i pe americani. Tăiat cu drujba, din copacul de altădată, a mai rămas doar un ciot, pe care Jana îl foloseşte drept laviţă, aşezând pe el o cratiţă cu mâncare, sau o găleată cu apă. Femeia, nu-i venită de mult de la cimitir, unde a fost să-l tămâieze pe socrul ei, reacţionarul, aflat acum, după ce a traversat cele patruzeci de vămi ale văzduhului, în tot atâtea zile, cu căciula aia mare cât o baniţă, confiscată de arhangheli la prima barieră, într-o colectivitate de îngeri, de unde priveşte calvarul celor de pe pământ. Ca de obicei, chipul ei e blând şi trist. La biserică nu mai merge de mult, de pe vremea când, unul din preoţii ce s-au perindat pe aici, a băgat spaima în ea, auzindu-l cum psalmodia despre un anume Iov, care se lamenta, zicând: «Din pântecele maicii mele am căzut în groapă.» Un alt preot, plecat şi el, citise enoriaşilor Rugăciunea unui necăjit: «S-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au uscat.» Din acel moment n-a mai trecut pragul bisericii, închinându-se, de câte ori îşi aduce aminte de înspăimântătoarele cuvinte citite din Sfânta Scriptură, mulţumindu-se să meargă doar la cimitir, ţinând în mână un buchet de flori, în cealaltă, cărând după ea o tinichea ruginită, legată cu o sârmă, lăsând în urmă, pe uliţele satului, o dâră groasă de fum, ce se împrăştie în răcoarea dimineţii. Ajunsă la mormântul socrului, cade în genunchi, lipindu-şi fruntea pe mormanul de pământ, bocind în tăcere, fără să i se audă glasul, timiditatea ei mergând până-ntr-acolo, încât nici pe morţi nu vrea să-i deranjeze din somnul de veci în care s-au cufundat. Aici, printre crucile din lemn, cu scrisul decolorat de ploi, cu melcii ieşiţi din amorţire, plimbându-se prin roua dimineţii, am zărit-o când m-am dus să le pun câte-o lumânare părinţilor mei, morţi şi ei de ceva vreme. Recunoscând-o, mi-am amintit de Sergentul, care mă invitase cu ceva timp în urmă la el. „Eşti invitatul meu”, îmi spusese cu o galanterie reţinută, susţinut de cele două cârje, schiţând, în rigiditatea trupului său, o reverenţă, doar prin înclinarea uşoară a capului. Considerând că era omul alături de care n-ai fi pierdut timpul degeaba, m-am hotărât să-i fac o vizită şi acum, iată-mă stând de vorbă cu el, privind crinii, puşi în pământ cu ani în urmă, sub formă de bulbi, de soţia lui, Jana. Nicăieri n-am văzut o varietate mai mare de flori ca în curtea acestei paşnice familii de ţărani, a cărei linişte, nimeni şi nimic nu pare s-o tulbure. Aleea e plină de gura leului, gladiole, petunii, orhidee, zambile, lalele, narcise, anemone înflăcărate, crăiţele, puse aici ca să-ţi încânte privirea şi să-ţi îmbete creierul cu parfumul lor. Încă de la intrarea pe poartă, sufletul femeii, care e şi stâlpul casei, se cunoaşte după florile cultivate în grădină. Timida făptură a adus pe lume doi copii şi o fată. După terminarea claselor primare, fata s-a măritat, plecând nu se ştie unde. Rămaşi holtei, copiii, cărora, le-a cam trecut câşlegile, robotesc încolo şi-ncoace. Retrasă şi tăcută, Jana, care a făcut şi ea câteva norme în colhozul de altădată, primeşte o pensie lunară de vreo câteva sute de lei.

- Ia dă-i în pizda mă-si cu colhozul lor, i-a venit o dată zamparlâcul la cap rumânului, de mâine nu te mai duci. Stai ca o fraieră nemâncată şi însetată pe câmpul ăla şi când vine toamna, îţi dă două-trei pahare de grâu, zece-cinşpe ştiuleţi de porumb şi-a scăpat de proastă. Crăcănata aia a lui Şanticleru, care-a făcut bucile cât o lubeniţă de Astrahan, n-a făcut o normă la colhoz, o ţine bărbatul acasă şi nu mai moare de foame. Gata! S-a terminat cu bătaia lor de joc.

Şi Jana, femeie ascultătoare şi supusă, care n-a ieşit niciodată din vorba soţului, a pus sapa în cui, robotind prin curte, cârpind hanţele de pe el şi croşetând ciorapi de lână, ca iarna să nu-i degere picioarele-n bocanci. Cu sporul de vechime, pensia bărbatului e de trei ori mai mare decât a Janei. Dacă mai adăugăm şi pământul bătrânului Manciu, care le-a fost restituit până la urmă după evenimentele din Decembrie,  pare o familie, dacă nu fericită, cel puţin lipsită de griji şi necazuri.

- După ce ne-au vandalizat comuniştii, tata, repeta mereu că viaţa lui mai avea nici un rost. Văzându-l aşa trist şi abătut, am plecat şi eu de acasă, încercând să-mi găsesc un rost în viaţă. Terminând şcoala de tractorişti, am fost detaşat în Delta Dunării, unde am defrişat de sălcii mii de hectare, redând mlaştinile acelea întinse agriculturii. Tocmai împlinisem optsprezece ani. Cât am stat acolo, nici măcar o scrisoare nu le-am trimis la ai mei. Desţeleneam pământul, ca în cunoscutul roman a lui Mihail Şolohov - Podniataia ţelina - pe care l-am citit cu sufletul la gură, admirând entuziasmul proletar, ce-i cânta osanale tătucului Stalin.

Ce nu putea să uite, după mai bine de o jumătate de secol, când îl ajunsese şi pe el bătrâneţea şi nu mai putea să meargă decât sprijinit în cârje, erau imaginile pe care le văzuse, acolo, în Delta Dunării (chiar pentru asta venisem), unde fusese repartizat în primii ani ai tinereţii, trăiţi în lagărul infernului comunist, în care fusesem abandonaţi. Felul în care gardienii se purtau cu deţinuţii, îi amintea de cele mai inumane scene din istoria omenirii. Supravegheaţi de câini dresaţi, flenduroşi, plini de răni, erau exterminaţi prin muncă şi înfometare, cărând de-a surda pământul cu roaba, „ceea ce se putea face într-un foarte scurt timp cu lama buldozerului”, lovind cu târnăcopul la rădăcina sălciilor aflate în apă. Era o muncă absurdă, „adevărată bătaie de batjocură”. După ce văzuse realitatea, convins fiind că în spatele cuvintelor amăgitoare, ideologia comuniştilor era formată din aroganţă şi versatilitate, entuziasmul lui proletar avea să se transforme în ură şi dispreţ faţă de noul regim, venit la putere prin rapt, minciună, violenţă şi crimă. Cât vedeai cu ochii, mii şi mii de hectare, nivelate chiar şi la lumina farurilor, fuseseră redate agriculturii. Ăsta era un lucru bun. Dar ca să pui nişte oameni nevinovaţi, care-au ajuns acolo doar pentru simplu fapt că nu erau de acord cu venirea comuniştilor la putere, i se părea o nedreptate strigătoare la cer. Trăgeau ocnaşii de buturugile alea, ca edecarii de pe Volga, din celebra pictură a lui Ilia Repin. O parte din sălcii, ori erau luate de muncitori acasă, cărându-le cu remorcile la sute de kilometri, ori veneau ţiganii şi le târau cu caii, prelucrându-le în linguri de lemn, bote de băut apă, copăi de spălat rufe, pe care le meştereau, scobind în lemnul, ce nu se compară cu fibra nici unui alt copac.

- Dacă buturuga de salcie apucă să se usuce, haloimis, n-o mai spargi nici cu pana, care-ţi rămâne înţepenită în fibra ei. Când i-am spus unchiului tău, hahalera aia de Stan: „Măi Stane, a mai dracului buturugă e buturuga de salcie”, chisnovat cum e el, a adăugat: „Da, ştiam, dar şi mai al dracului decât buturuga de salcie e miliţianul, care răsare în mijlocul asfaltului.” Doi ani n-am dat pe acasă. Am lucrat şi pe un chirov cu şenile, de fabricaţie sovietică, cu care trăgeam rădăcinile din pământul pe care-l nivelam, transformându-l în orezării. Am şi acum o grămadă de buturugi de sălcii, pe care le-am cărat în şapte remorci, tocmai de acolo, din Delta Dunării. Dintr-un motiv sentimental nu le-am ars. Nu mă îndur să le bag pe foc. Le păstrez ca amintire. Dacă le-aş băga pe foc e ca şi cum mi-aş arde tinereţea pe rug.

Sergentul oftează. Tace. Rezemat cu bărbia în cârjă, îl văd cum plonjează din nou în spermanţetul reveriei.

- După ce m-am întors din armată, am revenit tot la meseria pe care am învăţat-o, şi anume, aceia de tractorist, ca şi Mihail Gorbaciov. Am lucrat pe toate tipurile, de la cele cu şenilă, până la clasicul Universal 650. N-ai tu ani câte campanii agricole am făcut prin toată ţara asta, care, acum, a ajuns o ruină. Vara, când se recolta grâul, plecam cu noaptea-n cap, înşiruiţi cu combinele pe drumul naţional, taman în Moldova, pe lângă statuia ecvestră a  generalului Suvorov: eu, unchiul tău - Stan Ciorbete, Măniţă, fratele Ducuşor şi câţi şi mai câţi, care acum nu mai sunt în viaţă. Stăteam acolo câte o lună, chiar şi două. Unchiul tău, Stan, a fost un curvar, un escroc sentimental de talie internaţională, cum i-o spuneam uneori chiar în faţă. Sprinţar şi berbant, ca un fante de mahala, mureau femeile după el. Câte n-au încercat să-i pună pirostriile, să-l adune de pe drumuri! Câte moldovence nu l-au strâns între picioarele lor şi n-au suspinat, lăsându-le cu mâinile întinse, fluturând din batic, la terminarea campaniei, ca în filmele alea ruseşti comandate de Stalin! Al dracului Stan! Eu n-am fost ca el. Deşi mi-a fost cel mai bun prieten nu semănam unul cu celălalt. El era gagicar. Băşcălia ce era de el. De fapt, n-ar trebui să vorbesc la trecut, pentru că încă mai e în viaţă. Ţin minte că, în drum spre Moldova, când ajungeam în satul Dragosloveni, pe unde se vedeau viile Vrancei, din respectul pe care-l purtam generalului rus, Alexandr Suvorov, ce nimicise armata marelui vizir, trimis de Selim al III-lea, despre care istoria aproape că nici nu vorbeşte, claxonam pe o distanţă de vreo zece kilometri. Târtanul ăla de Stan zicea că e statuia lui Kutuzov. „Cum să fie Kutuzov, dacă e Suvorov!” l-am contrazis. „Punem pariu pe o ladă de bere”, s-a încăpăţânat. La întoarcere, am ieşit din convoi, am tras combinele pe dreapta, la poalele tăpşanului, fără să oprim motorul şi ne-am apropiat de impunătoarea statuie. „E, mai ai ceva de zis?” l-am întrebat. „Ai avut dreptate doar într-o mână, cu cealaltă…”, zice. Aşa era el, pus tot timpul pe cioace. Până la urmă mi-a dat lada cu bere, din care i-am făcut cinste. „În sănătatea lui Kutuzov!” zicea. „Ba nu, habar n-ai de istorie, a lui Suvorov!” îl corectam eu, încercând să-l conving că nu întotdeauna ruşii ne-au fost ostili, dimpotrivă, pe vremea lui Cantemir (şi nu numai) acolo ne-am găsit scăparea de furia iataganului turcesc. „Asta cu exilul la ruşi e prea de tot!” s-a mirat coclitul şi-a început s-o dea pe bancuri. El era cu bancurile. Mie, în schimb, mi-a plăcut foarte mult să citesc. Am citit enorm la viaţa mea.

Nu-i prima dată când îmi spune asta. Îl cunosc de ani de zile. E un autodidact lăudăros. Ca şi Cocoşilă, prietenul lui Ilie Moromete, alias Parţanghel, are un «cufăr naiv» de cărţi, pe care nu i l-am văzut niciodată. Din Donul Liniştit a lui Mihail Şolohov - Tihii Don - (pronunţă numele şi pe ruseşte), cu miile lui de personaje, îşi mai aminteşte doar de Axinia.

- Afurisita aia de Axinia, pe care a violat-o taică-su pe mirişte, legând-o de mâini cu funia, cu care, cei din Tatarski, gubernia Saratov (dacă nu mă înşeală memoria), legau picioarele din faţă ale cailor, lăsându-i să pască slobozi. E mult de când am citit romanul, dar n-am uitat nici acum că familia Melehov avea purici.

Extraveral! Era tot ce-şi mai aducea aminte din fresca şolohoviană!

- De ce ţi se spune Sergentul? îl întreb.

- Asta e altă poveste. N-avem timp acum.

Ştiam de ce i se spunea aşa, însă aş fi dorit să aud din gura lui. Nu că s-ar fi întors din armată cu gradul de sergent. Deşi se apropie de venerabila vârstă de optzeci de ani, nu dă nici un semn de senilitate, numai că nu-l prea mai duc picioarele. De câţiva ani merge în cârje. În tinereţe avusese o memorie de invidiat. Tot recitând, ca un măscărici, prin cârciumi, pe la brigada de tractoare a Cooperativei Agricole de Producţie, unde lucra ca mecanizator, cunoscuta poezie a lui Vasile Alecsandri, aşa i-a rămas şi porecla. Pe vremuri îl cunoşteau chiar şi cei de la raion. Nu era mahăr, venit de la judeţ, care să nu-l cheme, atunci când se încingea câte un chiolhan, pentru că (nu-i aşa?!) clasa muncitoare trebuia să mai şi petreacă.

- Chemaţi-l pe Mitu, ziceau, cu pălăriile date pe spate, cu burţile şi cefele lor de rinoceri, atunci când se îmbătau.

Şi Mitu, se şi prezenta, cu promptitudinea poliţaiului Ghiţă Pristanda, chiar dacă uneori era îmbrăcat în salopeta lui de tractorist. Scamator cum era, reuşea să-şi distreze convivii, făcându-i să râdă cu lacrimi. Cu mimica sa, mitralia asistenţa până la ziuă cu fel de fel de creaţii literare, ce te emoţionau până la lacrimi din cauza patriotismului sublim, stârnind o adevărată efuziune sentimentală şi smulgând ropote de aplauze.

- Ce paştele mă-ti n-ai dat la actorie, bă?! îl interpelase o dată prim-secretarul comitetului judeţean, Tudor Postelnicu, obedientul, pe care, falanga bicefală a soţilor Ceauşescu,  avea să-l promoveze în funcţia de ministru al Internelor, temutul şef al Securităţii, deşi, berbecul, n-avea nici măcar armata făcută.

- Tovarăşe secretar, tata a fost sărac, n-a avut bani să mă dea la şcoală, îndrăzni să răspundă Mitu, cu gesturile unui măscărici, luându-l peste picior cu umilinţa lui simulată.

- Hai, hai, lasă linguşeala! zise hipopotamul cu pălăria dată pe ceafă. Treci aici lângă mine, ia un pahar cu vin alb şi mai zi o poezie.

- Ce vremuri! îl aud că oftează.

Ca să-i verific potenţialul, îl rog să-mi spună o singură strofă din poezia bardului de la Mirceşti. Se şi execută. Agitând cârja pe deasupra capului, odată stârnit, nu se mai opreşte. 

      Şi bietul om slab, palid, având sumanul rupt

      Şi o cămeşă ruptă bucăţi pe dedesubt,

      Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă

      Zbura ca o lumină de glorie măreaţă,

      Şi-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari

      Treceau lucioase umbre de eroi legendari.

      Opinca-i era spartă, căciula desfundată

      Dar fruntea lui de raze părea încoronată.

      Calică-i era haina, dar străluceau pe ea

      Şi crucea „Sfântul Gheorghe” şi a „României Stea”

      Românul venea singur pe drumul plin de soare,

      Când iată că aude fanfare sunătoare

      Şi vede nu departe în faţa lui venind

      Un corp de oaste mândră în aur strălucind.

      Erau trei batalioane de garda-mpărătească

      Mergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească.

     

În preajma mea văd mii de soldaţi, ce zac morţi şi răniţi pe jos, cu feţele desfigurate, aud trompeta cântând, toba răpăind, în timp ce, dorobanţii, victorioşi, înfig steagul în vârful redutei. Ca un invalid de război, rezemat în cârjele-i de toate zilele, cu pieptul în faţă, cu o gravă solemnitate, intrându-şi în rol, fără nicio tranziţie, Sergentul, începe să recite din George Coşbuc, poetul lui de minte, inimă şi literatură.

    

      Flămând şi gol, făr-adăpost, 

      Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,

      Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut

      Şi câine eu ţi-am fost!

      Ciocoi pribeag, adus de vânt,

      De ai cu iadul legământ

      Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!

      Răbdăm poveri, răbdăm nevoi

      Şi ham de cai, şi jug de boi

      Dar vrem pământ!

 

                       (…)

 

      N-avem puteri şi chip de-acum

      Să mai trăim cerşind mereu,

      Că prea ne schingiuiesc cum vreu

      Stăpâni luaţi din drum!

      Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,

      Să vrem noi sânge, nu pământ!

      Când nu vom mai putea răbda,

      Când foamea ne va răscula,

      Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa

      Nici în mormânt!

Pe măsură ce recită, gesticulând cu cârja prin aer, în faţa ochilor îmi apare celebrul tablou a lui Nicolae Grigorescu - Răscoala - în care, un ţăran în izmene, cu pumnii strânşi, cu o vizibilă sete de răzbunare, care reiese din privirea lui demenţială (câte generaţii n-au fost injectate cu dârzenia acelui răzvrătit!), aleargă să-şi facă dreptate.

Privindu-mă pe sub sprincene, dispreţuitor, cu zâmbetul discret, triumfător şi totuşi reţinut, satisfăcut că şi-a atins ţelul, manipulându-mi gândurile, Sergentul, rezemat în cârje, aşteaptă să-mi revin. Dintr-un salcâm se aude un uguit de porumbel sălbatic. Fluturii zboară în zigzag pe deasupra diferitelor specii de flori, cultivate de soţia lui de-a lungul anilor, unele semănând cu o pâlnie de gramofon, mirosul lor fiind de-a dreptul sufocant.

- Într-o zi văd că se opreşte un tir cu optşpe roţi în faţa porţii. L-am văzut pe şofer cum coboară şi intră pe alee, pe sub bolta cu viţă de vie. I-am ieşit în întâmpinare. ”Dumneata eşti Sergentul?” mă întreabă şi-mi întinde mâna plină de ghiuluri. Puţea a parfum de te trăsnea. „Da! Aveţi vreo problemă la maşină?” zic. Mi-am dat seama că fusese îndrumat de cineva. „Da. Mi te-a recomandat cineva. «Du-te la el că e meseriaş»”, zice. „Care-i baiul?” „Mi-a explodat un cauciuc şi acum mi-e teamă să nu se bulească şi cel care-l dublează, aşa că, te rog pe mata, poate reuşeşti să-i faci ceva.” „De unde vii?” „Din Grecia”, zice. „A, vechea Eladă! Cu marfă?” am continuat. „Ce Eladă, bre?! N-am nici o ladă. Am ulei de măsline şi pulpe de pui congelaţi, totul ambalat în cutii de carton.” „Bine, bine. Unde mergi?” zic. „La Însurăţei”, zice. „Lasă la băiatul zece sticle cu ulei de măsline, să-mi mai ung şi eu încheieturile şi vreo patruzeci de pulpe de pui şi te-am rezolvat.” „Nu pot. Am sigiliu. N-am voie să-l rup. Îţi dau bani.” „E bine şi-aşa. Ia levierul şi cricul şi dă jos roata, apoi vino cu ea la mine. Îi băgăm pe dinăuntru un manşon subţiat pe margine la polizor şi garantez c-o s-ajungi cu ea, nu până la Însurăţei, ci până la mama mamei Însurăţeilor. Cameră nouă ca s-o înlocuieşti ai?” „Nu. N-am crezut c-o să se spargă!” „Hm! Nu te cunosc, nu mă cunoşti, vorba aia. Îţi spun ceva, dar să nu te superi: Ce fel de şofer eşti dacă nicio cameră de rezervă nu eşti în stare să porţi în permanenţă după mata? Nu-i nicio problemă, îţi dau eu. Hai mişcă-te, că partidul nu te plăteşte ca să stai.” „Ce partid, nene? zice el, aprinzându-şi ţigara. Eu sunt angajat la patron.” L-am privit aşa, din cap până-n picioare: puţea a prostie, cum puţea a parfum. Ce să-l mai întreb de Lâna de aur, de Homer, de Iliada şi Odiseea, de calul troian, de Ulise, de Penelopa, de cântecele ademenitoare ale sirenelor?!

Fără nici o pauză sare din una-n alta.

- Furase unul, care cânta într-o fanfară de lăutari la tobă, nişte usturoi de pe tarla, şi un miliţian, un anume Mandalac, proaspăt detaşat aici, în comună, m-a pus să-l fugăresc pe câmp, pe arătură, cu tractorul, până când, ţiganul, de teamă să nu-l împuşte, cu ochii închişi, cu mâinile întinse, pregătit să i se pună cătuşele şi să fie trimis la pârnaie, s-a ghemuit la pământ. „Nu trage, dom şef! Mă predau de bună voie, am copilaşi acasă”, plângea, tremurând izmenele pe el. De la întâmplarea aia ne-am împrietenit. „Îţi fac cinste pentru asta”, zice, invitându-mă la bufet. De atunci am început să ne îmbătăm mangă, părăsind cârciuma pe patru cărări. O dată, după o beţie cruntă, pe care am început-o la Pomul Verde, ş-am continuat-o la Dealul Zorilor, sunând la primărie, să vină să ne ia cu IMS-ul colhozului, şi-a pierdut pistolul. „Am belit belengherul!” vine la mine cu noaptea-n cap. „Ce-ai păţit, de dai aşa buzna în casa omului, fără să strigi, fără nimic?!” l-am întrebat. Nu trecuse nici o oră de când ne despărţisem. Pe drum, în plin câmp, la farurile IMS-ului, în care miliţianul adormise, apăruse un iepure şi şoferul se luase după el pe mirişte, unde avusese pană. Întuneric beznă, o singură lanternă, chioară şi aia, până am înlocuit roata, ajunsesem acasă abia după miezul nopţii. Nici n-apucasem s-adorm. Mă ciondăneam cu muierea, că de ce-am venit beat, că am găsit alta şi din această cauză pe ea n-o mai băgam în seamă. Tot bâjbâind pe întunericul, în care, scârba aia de Ceauşescu, ne-a lăsat, chinuindu-mă să mă dezbrac, o aud că mă întreabă: „Tu eşti Mitule?” „Eu, cine să fie? Doar n-aşteptai pe altul?!” „Iar te-ai îmbătat. În loc s-aduci o pâine copiilor acasă, tu cheltui banii pe băutură”, zice muierea. „Porcul ăla de miliţian a făcut cinste”, m-am dezvinovăţit. „O fi făcut!” zice ea. Şi-a început să se vaite că umblu haimana prin toate cârciumile, că veneam acasă la ziuă, că uneori nu mai veneam de loc. „Dacă ştiam că eşti aşa beţiv nici nu te mai luam. Te-ai mai apucat să faci şi copiii. Creşte-i acum, dacă tot i-ai adus pe lume”, zice. „Auzi ceva, ia mai taci tu din gură, nu mă mai cicăli atâta. Mâine trebuie să plec la arat. Vreau să dorm măcar o oră. Dacă nu mă odihnesc, măcar un ceas, am să cad cu capul pe volan”, mi-a venit nebuneala la cap. „Ce să mai dormi, n-auzi cocoşii cântând?! Acum se face ziuă. Mitule, Mitule, nu-i a bună cu tine. Mare minune să nu-ţi fi găsit alta!” o aud că oftează. „Tu nu eşti zdravănă la cap! Sunt un om serios, am trei copii, sunt cap de familie”, i-am zis. „Da, dar simt eu că nu mă mai iubeşti, aşa cum o făceai altădată. Mi-ai turnat trei plozi şi acum ţi-ai găsit alta. Asta faci!” „Cai verzi pe pereţi! Auzi, ştii ceva? Ia mai du-te tu în pizda mă-ti cu aiurelile tale. Familia e mica celulă a societăţii, aşa cum ne-au învăţat porcii ăştia de comunişti şi aşa cum şi este de fapt. Ce spune acatistul sfintei Tomaida?: «Bucură-te, nevastă nestricată de împreunare.» Numai pe tine te iubesc, pacostea pământului!”, i-am zis. Spunându-i asta, am luat-o de gât ş-am sărutat-o pe frunte. „La cât m-ai neglijat în ultima perioadă nu prea se vede!” zice şi-ncepe şi ea să mă sărute, strecurându-se ca o mâţă la pieptul meu. Îmi pierise şi somn şi tot. Tocmai când eram pe punctul de a-mi regula nevasta, aud ciocănituri în geam. „Care eşti, bă, acolo?” „Eu sunt, Mandalac! Am păţit un necaz”, zice şi dă buzna în casă. Nici n-am apucat să mă-mbrac. Eram cu mâna pe fofoloanca nevestei, care mă tot cicălea la cap c-o neglijez. Ca să-i demonstrez că nu-i chiar aşa cum spunea ea… Şi deodată, miliţianul! „Ia zi, mă, ce-ai păţit?!” „Treaba-i nasoală. Purceaua-i moartă-n coteţ”, zice. „Hai, mă, zi!” „Ce să zic, bă? Ieri în încăierarea aia am pierdut pistolul, sau mi l-a furat, dracu mai ştie, că mi s-a tăiat filmul şi nu-mi mai aduc aminte nimic.” „Prost mai eşti la beţie! Puţin mai ai şi-ai să-ţi pierzi şi capul”, i-am zis. „Nu-i de glumit. Or să mă dea ăştia afară din miliţie şi-or să mă trimită la canal”, zice. „Asta în cazul cel mai fericit, dacă n-o să înfunzi puşcăria”, am mai turnat şi eu gaz pe foc. Se îngălbenise la faţă. „Ce mă fac eu acum?” se văita când a auzit de pârnaie. Numai că nu-şi smulgea părul din cap. Ciocoflenderul, nu ştia că pistolul era la mine, chiar acolo, în cameră, sub perna nevestei, care, nici ea nu văzuse cum l-am vârât uşor, fără s-o scol. L-am lăsat să se vaite vreo jumătate de ceas, timp în care, tot trântea şapca pe jos, o lua, o scutura, o punea din nou pe cap şi iar o trântea. Treziţi din somn, copiii râdeau de el, cu mâinile scoase din plapumă.  Au trecut ani la mijloc de atunci. A venit şi mult aşteptata revoluţie, sau, ce mama naibii a fost aia din decembrie. Mă întâlnesc cu el într-o zi. Ieşise la pensie. „Mandalac! Ce-i cu tine? Nu te-am mai văzut de mult. Fi-ţi-ar tresele de râs să-ţi fie! Mai ţii minte când am mers în ziua aia la Dealul Zorilor, când ne-am îmbătat de nici pe picioare nu ne mai puteam ţine şi când ai sunat la primărie să trimită de urgenţă IMS-ul colhozului să ne ia? Parcă şi acum îl văd pe Apostu Feraru cum a tras maşina în faţa restaurantului, aşteptându-ne ca un lacheu. Nici patru dimineaţa nu era când ai venit cu sufletul la gură şi-ai început să baţi ca un zăltat în geam, apoi ai intrat buluc în casă şi-ai început să te vaiţi că nu mai dai de pistol. Mi-ai speriat şi copiii. Dacă nu ţi-l luam eu ca să nu tragi cu el, acolo, în local, o mierleai. Prost cum erai la beţie, după câteva pahare ai început să-i mângâi şoldul chelneriţei, care venea la masă şi ne servea. O vreme am stat liniştiţi, retraşi în mod discret într-un separeu, unde nu intra oricine. Poate prim-secretarul judeţului cu protipendada lui, însoţit de vreun mahăr, venit de pe la Bucureşti. Era o atmosferă plăcută. Aerul, deloc viciat de mirosul împuţit al ţigărilor, era plin de mireasma buchetelor de liliac, aşezate la fiecare masă. Elicea ventilatorului, mare cât aripile unui condor, arunca o răcoare în care să tot fi stat, în timp ce, neobosiţi, prăpădiţii ăia de ţărani, munceau în bătaia soarelui pe câmp. «Vezi, Mitule, cum se trăieşte?! Dacă eşti prost mori de foame», ai zis. După ce am terminat de mâncat ciorba de burtă, ai mai comandat încă un spumos din acela la trei sferturi, pe care, chelneriţa, ţi l-a adus, înfăşurat într-un şervet alb. Cât s-a chinuit să-i scoată dopul cu tirbuşonul, tu ai întins din nou mâna, plimbând-o pe ştrampii ei remaiaţi, în timp ce mi-ai făcut cu ochiul. Ruşinată, după ce ne-a turnat în pahare, aşezând cu atenţie sticla în frapieră, chelneriţa s-a retras, fără să protesteze în nici un fel. «Bă, io p-asta tot am s-o fut până la urmă!» ai zis, holbându-te la mine. Ş-am continuat să bem şi să vorbim. Vinul dulce ne-a pus la amândoi un fel de ceaţă pe ochii. Nu mai vedeam aproape nimic în faţa noastră, nici liliacul, nici ventilatorul, nici scrumierele, lucind de atâta curăţenie. «Mitule, eu n-am fraţi, tu eşti ca şi fratele meu. Ceva oribil, ca o piatră de moară, mă apasă pe suflet. Simt nevoia să mărturisesc cuiva. Nu mai pot ţine-n mine. Juri că n-o să spui nimănui?» mi-ai zis la un moment dat. „Jur”, am zis. «Să te faci tu aşa?» ai zis şi-ai îndoit arătătorul de la mâna dreaptă, cu care apăsai pe trăgaciul pistolului. „Să mă fac, dacă n-am să intru în sicriu o dată cu secretul pe care mi-l vei spune, na!” am zis. «Ştiu, mă, Mitule, tu eşti ca şi fratele meu, de-aia ţin eu aşa de mult la tine!» mi-ai zis şi m-ai bătut pe umăr. Apoi, după ce te-ai uitat atent în jurul tău, să nu care cumva s-audă cineva, te-ai aplecat la urechea mea şi mi-ai spus în şoaptă: «Mitule, eu am ucis oameni. Înainte de a veni acolo în satul vostru am fost gardian la penitenciarul din Râmnicu Sărat. Noaptea intram în celula deţinuţilor politici şi-i luam, fie el popă, fie ministru, la poceală, bătând ca la fasole şi săltând cu cizmele pe trupurile lor, până se căcau pe ei. Într-o zi mă cheamă Vişinescu la biroul lui. -Îmi place de dumneata. De mâine o să pleci la canal. Acolo e şi mai mare nevoie de tine. Ai grijă, mila faţă de duşmanul de clasă e o stângăcie, pe care curba dreaptă a leninismului, pe care ne-am înscris şi noi o dată cu Uniunea Sovietică, n-o îngăduie. Ştii că tovarăşul Lenin a ridicat crima la rang de virtute! Ai tot viitorul înainte. Cu cât mormanul de cadavre va fi mai mare cu atât patria îţi va fi mai recunoscătoare.» Şi-ai început să-mi povesteşti cum ai plecat la Canal, condus de maşina penitenciarului, care a ajuns acolo, printre barăci, aproape pe înserat. Aici te-ai oprit şi-ai făcut semn chelneriţei să mai aducă încă o sticlă. Din nou i-ai plimbat mâna pe bulan. În acel moment a apărut şeful localului, însoţit de un chelner. La început te-a rugat cu frumosul să te potoleşti, să laşi femeia-n pace că era măritată şi nu-i ardea de haimanalâc, dar ţie ţi-a sărit ţandăra. «Futu-vă muma-n cur de reacţionari», ai zis şi-ai dus mâna la tocul pistolului, cu intenţia de a-l scoate şi-a trage-n ei. Aşa beat cum erai, abia reuşeai să te mai ţii pe picioare. Văzând că n-are cu cine se înţelege, şeful localului, te-a apucat de un braţ, chelnerul de celălalt şi-au început să te tragă afară. Erai turbat ca un taur. Ai început să te zbaţi. Şi, deodată, revenindu-ţi parcă din beţia aia, i-ai apucat pe amândoi de ceafă, i-ai lovit cap în cap şi i-ai împins cât colo. Atât şeful localului cât şi chelnerul au căzut pe sub masă, cu scaunele peste ei. Cu tava în mână, chelneriţa, pe chipul căreia se putea citi sentimentul vinovăţiei, căci din cauza ei se iscase scandalul acela, privea, tremurând, dintr-un colţ al localului, toată încăierarea. Atunci, în momentul acela de furie, fără ca tu să observi, şi nu numai tu, ci toţi cei care se aflau în localul acela n-au observat, cum, panicat, de teama că o să faci uz de armă, am dus mâna la tocul pistolului, de unde ţi l-am luat, convins fiind că-ţi fac un bine. Ştiam la ce mă expun în cazul în care s-ar fi aflat. Pe vremea aia dezarmarea unui miliţian era şi mai gravă decât dac-ai fi împuşcat tu un cetăţean, fie el chiar şi şeful unui local. Ce mai conta unul în plus? Şi toate astea din cauza unui cur de femeie. Te văd cătrănit. Ce ai? Ai păţit ceva?” m-am oprit din povestit. Mandalac nu părea în apele lui. „Zi, domnule, ai păţit ceva? Ţi-a murit nevasta? Ţi-au făcut ăştia pensia prea mică?” „Sunt supărat rău de tot, Mitule”, îl aud că-mi răspunde într-un târziu. „E un privatizat aici, în apropiere, care a deschis o cârciumă. Hai să bem ceva şi-ai să-mi povesteşti acolo”, l-am apucat de braţ. „Nu merg”, zice. „Domule (pardon: - tovarăşe) nu te mai recunosc! Cum, mă, acum când e libertate tu te-ai făcut băiat cuminte?!” m-am mirat. Mai târziu aveam să aflu de ce era el aşa de trist şi de abătut. Nu din cauza faptului că-i murise nevasta era el aşa posomorât şi nici a pensiei, care nu era chiar aşa de mică, ba nu era mică deloc, dimpotrivă, era de două, dacă nu chiar de trei, sau patru ori mai mare decât a mea, care muncisem pe brânci, tot timpul cu marmeladă şi conserve în rucsac, în timp ce el, în primii ani de prigoană stalinistă, bătuseră ca la fasole cu pulanul pe deţinuţii politici, chipurile, reeducându-i. Aşa de bine i-a reeducat încât i-a trimis pe lumea cealaltă. Cum vine chestia asta, domnule? Ce fel de revoluţie a mai fost şi asta, dacă tot politrucii sunt cei privilegiaţi, cu pensiile barosane? Câtă dreptate a avut torţionarul acela de Vişinescu! Parcă şi acum îmi sună în creier vorbele lui Mandalac, şoptite în restaurantul acela: „Cu cât mormanul de cadavre va fi mai mare cu atât patria îţi va fi mai recunoscătoare.” Cu toate astea, nu înţelegeam motivul supărării lui. Poate că apăruse o lege, prin care torţionarii erau traşi la răspundere şi eu nu ştiam, deşi nu prea-mi venea să cred după cum vedeam că evoluează lucrurile în parlamentul plin de hoţi şi de secături, de ţoape şi hrebenciuci, făcându-şi legi numai pentru ei, mărindu-şi salariile, care erau un mezelic pe lângă cât furau la adăpostul imunităţii, devenind, din comuniştii de altădată, baroni cu vile în străinătate şi bani prin paradisurile fiscale, plimbându-se în limuzine cu geamurile fumurii şi petrecându-şi, ca belferii, concediile, prin hoteluri de cinci stele, însoţiţi de amante mai tinere decât fiicele lor. Şi tot huzurul ăsta pe seama cadavrelor, a tinerilor care şi-au sacrificat viaţa. Mai ţii minte cum s-a strigat: „Vom muri şi vom învinge!” Sau: „Dreptate, ochii plânşi vor să te vadă.” În fine (că m-apucă disperarea şi n-am voie să mă enervez), păţise ceva şi mai rău. După evenimentele din decembrie, cu pilele pe care le avea, aşa, ca-ntre comunişti, deghizaţi în mari democraţi, („capitalismul de cumetrie”, nu zicea boul ăla de Iliescu, tu-l în cur pă mă-sa şi p-ăsta de bolşevic, cristoşii şi dumnezeii mamii lui, cu întinarea cui l-a căcat), îşi angajase fata în funcţia de dirigintă în cadrul Poştei Române. Aia, o prezbită, cu ditamai perechea de ochelari pe nas, ce semăna cu Olive, gagica lui Popey Marinarul, pe deasupra şi cocârjată, se înhăitase cu un vagabond, care-a fugit în Spania, după ce i-a făcut o gaură de vreo şase sute de milioane, bani vechi, pensiile ţăranilor de pe-o lună. Speriată c-o anchetează îşi pusese cinghelul de gât. O găsise spânzurată, îmbrăcată doar într-un furou, într-o magazie de lemne. De atâta tristeţe, la câteva luni de la ultima noastră întâlnire, aud că a murit şi Mandalac. Jana, adu-mi, te rog, o pastilă din aia, că iar m-a apucat durerea de cap.

[Sofia Sincă]

Deși textul este lung, frazele de asemenea lungi, unele foarte lungi - o particularitate a scrierilor tale -, lizibilitatea și modul de narare fac plăcerea lecturării.

Interferența registrului ludic cu cel grav, ironicul amestecat cu umorul sec, duc textul, care binedispune în mare parte, la o seriozitate dură a mesajului, cules printre rânduri. Îți construiești personajele foarte atent, departe de evidenta lejeritare narativă, prin lungi prelegeri, prin trăsături ivite din comparații - influențe ale personajelor din autori rusești. Alte elemente constituitive ale operei tale scrise. Relatări directe și indirecte lasă în urmă informații negre despre oameni, destine și realități stupefiante. Dar și plăcuta apreciere a semenilor simpli care au știu să citească și să-și îmbogățească orizontul chiar dacă au fost tractoriști.

Într-o mai mică frază, îmi place teribil cum scrii! Se observă plăcerea de a scrie, de a defula tot și interminabil prin amestecul de efecte în același text: acțiune, frământări, căutări, caracterizări și tensiuni polemice.

Am citit și am apreciat,

Sofy

Am găsit o mică eroare: legau picioarele din faţă a cailor, - ale cailor

[Corina Militaru]

Excelent scris! Am citit cu deosebită plăcere! 

[Ion Lazăr da Coza]

Notă: Titlurile operelor literar-artistice nu se scriu cu majuscule (ci doar cu majusculă)!

Când urmează o enumerare, înaintea conjuncției și se pune virgulă: unde obişnuia să-şi ţină plugul, și prăşitoarea, și rariţa, și boroana, și cutia cu vaselină, agăţată prin crengi, cu care ungea osia carului, putrezit o dată cu trecerea timpului,

o dată, de două ori, de trei ori etc.

ODÁTĂ - în cazul de față: concomitent, simultan, (pop.) deodată, în același timp... Deci, legat: odată.

mă-ti > mă-tii

mă-si > mă-sii

Evenimentele istorice se scriu cu majusculă: răscoala din '907 > Răscoala din '907

Plus alte astfel de greșeli!

Linia de dialog („–”), e mai lungă decât cratima mică (liniuţa de unire, „-”), se obţine (când lucrezi pe Word și ai tastatura setată pe România standard) apăsând simultan tasta Ctrl şi tasta semnului minus! Linia de dialog nu se lipeşte de cuvântul pe care-l precede!     – 

Paragrafele și dialogurile încep cu alineat! Am exemplificat eu la începutul postării.

Am citit un început de roman în care îi înjurăm pe comuniști și îi măgărim pe actualii! Ce-o urma, vom vedea!

O scriere naturală, plăcută.

da Coza

[Gabriela Grădinariu]

M-am lăsat prinsă în mrejele scrierii captivată fiind de un anume personaj: bătrânul Manciu. Foarte bine conturat portretul acestuia, cu ingeniozitate artistică și răbdare a detaliului psihologic. M-a încântat! După un asemenea personaj mi-a fost greu să mă focusez pe sergent și să mă întorc în realitatea debusolantă...Am remarcat ușurința cu care curge scrierea, ușurință care vine din har. Plecăciune!