Rug pe rugă - roman; fragment 5

[Nina Mariana Marcu]

─ Nu pot să cred! A adus-o Ronaldo pe babetă... Acum urcă scările. Vine!

Carmela e fericită de-a dreptul. Păi la cât a bătut-o la cap cu stenograma lui inspectorul Andreescu... Vorbeşte cu grefiera, vorbeşte cu grefiera... Vine sau nu vine? Ai mai sunat-o? De ajunsese să viseze şi noaptea că dă telefon după marţafoaie. Dacă Andreescu a insistat atâta, probabil că e important. Că, la cât de raţional, cumsecade şi delicat e de regulă, nu face de astea. Recunoaşte şi inspectorul, în sinea lui, că a fost pisălog cu biata Carmela.

Ronaldo, despre care n-a crezut niciodată că are ceva în tărtăcuţă, în afară de multă seriozitate şi conştiinciozitate la locul de muncă, elemente definitorii, la urma urmei, pentru un individ, a reuşit s-o aducă pe doamna Ela... El, Ronaldo, că doar de aia îi şi spun cei de pe aici aşa, le are cu fotbalul. Adică aşa zice el. Vlad Andreescu nu se pricepe. Nici nu ştie ce-i aceea pasă sau acela gol, darmite să mai şi înţeleagă de ce este atâta violenţă pe stadioane, de ce suporterii, unei echipe sau alteia, că toţi sunt la fel, nu sunt unii mai breji decât ceilalţi, se lasă astfel măcinaţi de pasiuni şi sfârşesc prin a-şi sparge capetele, de ce se ceartă atâta între ei. Dar Ronaldo, poreclit astfel, după câte a înţeles literatul, după un fotbalist autentic din Brazilia, mai mult pe baza kilogramelor oarecum în exces, şi la el şi la celălalt, şi nu a talentului nativ, mereu, când nu îl cheamă şefii la scară pentru vreo deplasare pe undeva, prin judeţ, bate mingea pe terenul din spatele clădirii. Şi o bate cu simţ de răspundere, nu se încurcă. Îi trage şi cu piciorul şi cu pumnul, şi cu tot trupul, şi cu capul, ca să fie sigur de efect. Adică şi-o ia biata minge ca la miliţie, pe vremuri... Poc, poc, zbang, zbang... De vine Ronaldo, când îl chemi la apel, pentru vreo trebuinţă, categoric, nu de frunza frăsinelului, abia trăgându-şi sufletul de atâta alergat şi şutat – mă rog, cel mai adesea, el lui îşi şutează, driblează, pasează - asudat ca ţăranii ciuşdiţi pe coada sapei în plină lună a lui Cuptor, plin de praf greu şi înnecăcios, cu cămaşa, oricum scoasă din pantaloni pe trei sferturi, ca pe maidan, ştampilată peste tot de excesele cu balonul rotund. Inspectorul n-ar băga mâna în foc că e taman rotund cel pe care îl foloseşte Ronaldo, dar dacă specialiştii aşa spun că e, că a mai auzit şi el comentarii, aşa o fi fiind. Rotund... Geometria plană, cu toate figurile sale, n-a fost cea mai îndrăgită materie din şcoală.

Dar uite că, dincolo de toate, nu ştiu cum, necum, a adus-o pe madam Ela la centru... Ce i-o fi spus, ce i-o fi ciripit, cum o fi sedus-o, cert e că, după atâtea rugăminţi şi încercări eşuate din partea Carmelei, el a adus-o. Chiar a adus-o. Nici nu mai contează dacă, Doamne Sfinte, a luat-o şi cu japca. Acum va afla ce scrie în agenda aceea. Ce mistere se ascund acolo. Ce nebuloase au fost încrustate în foaia velină. Ce tainice povârnişuri stau să i se aştearnă în faţă. O să-l cinstească pe Ronaldo, chiar azi, pentru asta. Că la primă nu poate să-l propună.

Grefiera, o femeie în vârstă, care ar fi trebuit, pesemne, mai demult să iasă la pensie – nu degeaba o tot numesc cei de la centru baba – intră în biroul lui Andreescu, împreună cu Carmela şi Ronaldo. O flanchează amândoi, precum gorilele pe Putin la Soci, de teamă, probabil, la cât au stat după hachiţele ei, să nu fugă naibii din clădire. Inspectorul o întâmpină cu căldură:

─ Doamna Ela... Ce bine că aţi venit! Vă mulţumesc mult.

─ Păi da, să-mi mulţumeşti... Că nu vreau să cred că am venit degeaba. La câtă treabă am şi la câte probleme... M-am rupt un pic să vedem ce acte ai dumneata aici. Ce documente... Că m-ai înnebunit cu ele. A sunat fetica asta după mine, Carmela, de m-a şi sictirit de cât a sunat...

─ Doamna Ela, o cafea? Adu, Carmela, te rog, o cafea pentru doamna!

─ E, acuma poate să mai fie şi ceva pe lângă cafeaua aia... Nişte haleală, nişte păpică, ceva... Că cafea am băut şi la servici. Şi cum te vede unu’, hodoronc - tronc, îţi dă o cafea. Da’ la masă nu te pune, că poate îţi chiorăie, cu criza asta, maţele... Toată ziua beau, tinere, cafea, că muncesc mult. Şi pentru vârsta mea, nu e tocmai indicată. Cafeaua... Că creşte tensiunea arterială. Ştii ce-i aia, nu? Şi-a cumpărat una în tribunal aparat de-ăla de tensiune şi mai mi-o ia şi mie. Da’ face pe nebuna, că cică i se consumă bateriile dacă mi-o ia şi mie... Zgârie-brânză, neam de traistă... Vrea să îi dau doi lei de fiecare dată când mi-o ia! Că eu găsesc doi lei în zarzărul vecinilor, nu trag pentru ei din greu... Dumneata n-ai treabă cu tensiunea, nici cu glicemia, nici cu arterele, nici cu scleroza, că eşti tânăr. Se vede. De aia îi dai cu o cafea în sus, cu o cafea în jos...

Andreescu n-aşteaptă la protocolul instituţiei, scoate nişte bancnote din buzunar – ca să afle ce scrie în agendă ar da şi tot salariul pe luna februarie - şi se îndreaptă spre Carmela:

─ Du-te şi tu... Adică trimite pe cineva să ia nişte prăjituri, nişte foietajuri, nişte fursecuri, ceva... O pizza...

Grefiera intervine, în timp ce se aşază, neinvitată totuşi, pe divanul din încăpere:

─ O friptură, culturalule... Are la colţ şi pui la rotisor, şi şaoarmă, de aia, cum îi zice, şi hamburgeri cu maioneză... Am văzut eu, zău, când m-a adus băiatul ăla încoace.

─ Să fie o friptură, atunci, Carmela. Ce au ăia făcut, ca să nu pierdem timpul. Şi nişte suc, completează inspectorul cultural, în timp ce ridică depăşit de situaţie, din umeri şi din sprâncene. Vezi şi tu să fie un suc bun. Fără cofeină, că doamna Ela are probleme cu tensiunea... Şi fără acid, zic eu...

─ Am probleme cu tensiunea, da... De aia e mai bun vinul. Că de la suc şi râgâi, că am probleme şi cu colesterolul şi cu stomacul. Am şi io o vârstă, nu mai am 16 ani!

─ Vin?! Serios? Nu vă face rău?

─ E, îmi face... N-ai auzit şi dumneata că vinul face bine la sănătate? Trebuie să bei trei pahare pe zi. Adică, nu, fii atent cum trebuie. Eu ştiu sigur cum trebuie, că am citit mult despre asta... Trebuie să bei un pahar de vin alb, că previne infarctul, unul de vin roşu, că îţi pune sângele în mişcare şi, neapărat, unul de vin negru, ca să nu fii nervos. Câte unul de ăsta la fiecare masă. Că fiecare are proprietăţile lui şi trebuie să-l bei pe fiecare, ca să fii sănătos. Apoi trebuie să bei şi un pahar cu bere. Ca să nu zic sticlă! Măcar la o masă, dacă te baloneză să bei la fiecare masă. Ehei, ce ştiu tinerii din ziua de azi. Ei îi trag cu mărul care ţine doctorul departe de casă, cu portocala, care are vitamina C, cu banana, care nu ştiu ce mai are şi asta, cu doi litri obligatorii de apă... De lichide trebuie doi-trei litri, că şi vinul şi berea sunt tot lichide. Ha, ha, ha... Că doar n-or fi fiind solide... Lichide sunt... Şi fac mai bine ca apa. Că, de atâta apă, şi rugineşti, naibii, pe la maţe. Ce, eşti bou să îi tragi cu apa asta? Te zgârceşti la arginţi, bre, literatule. Ptiu... Şi prin oraş vă merge pâra la toţi că s’teţi oameni filotimi. Cu dare de mână şi liber la pungă. Aşa mi-a şi zis una: a, te duci la ăia la centru... Ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap, că ce paranghioare fac ăia... Şi cum aruncă ei cu banii, mai ceva ca ăia cu manelele. Fără număr, fără număr... Să pui ceva de-o parte şi pentru consultaţie, cred că te duce capul că nu se mai face nimic gratis în ziua de azi. Eeee... Un vin bun e greu de pronunţat, nu, pentru unul ca matale... Se opreşte vorba-n gât. Dă documentele alea încoa’, să le văd. E multe? Stau aci toată noaptea, de mă cântă cucii şi mierlele?

─ Este vorba despre o agendă.

─ O agendă? Adică aia din mâna ‘mneatale? Da’ ce scrie în ea, de e important?

─ Păi nu ştiu ce scrie. De aceea v-am chemat pe dumneavoastră, ca să mă edificaţi. Ca să îmi spuneţi ce scrie în ea. Nu cred, însă, că poate fi ceva anodin în paginile astea.

─ Ano...cum? Mă rog, nu mă interesează. Ai şi îndosariat, ceva?

─ Nu, doar agenda o am. Nu mai e nimic altceva. Niciun dosar. Niciun act. Niciun document. Este foarte important să descifrăm ce scrie în paginile agendei.

─ Hm... Agendă... Cine dracu’ scrie în agendă, să se piardă foile din ea? Nu tu dosar, nu tu încopciat... Mă rog... Câte bordee, atâtea obicee. Culturalii sunt mai împrăştiaţi. Dacă scriam noi, la tribunal, în agende, ne duceam dracu’i toţi.

Culturalului îi stă pe limbă o replică, dar, din mai multe motive, n-o dă. Măcar să citească nebuna asta – că e mai mult decât bizară, cum a crezut la început - agenda, pe urmă... Chiar el a văzut cu ochii lui cum o grefieră de asta neîmprăştiată, de la tribunal, scrisese în dreptul vârstei unuia care era parte într-un proces: 1949. Adică era ăla matusalemic de-a dreptul. Şi mai mult de atât! Şi nu murise încă! Era viu, în instanţă, dar avea vârsta asta, 1949 de ani. Deocamdată... Mai auzise şi altele de ale grefierelor. În loc de nu ştiu câte pături furate de unul dintr-un magazin, vreo 15, parcă, au scris paturi. De s-a mirat tot justiţiabilul din sala de judecată cum a ieşit ăla cu atâtea paturi şi nu l-a văzut nimeni.

─ Bine, consimte doamna Ela. Să fie şi agendă. Da’ te costă, culturalule, te costă... Vine fetica aia cu cafeaua aia sau nu mai vine? Zici că o aduce în ibric tocmai de la Istambul. Auzi, da’ să nu fie de aia reîncălzita de o sută de ori! Că n-am ajuns aşa... Ori o face acuma, proaspătă, de stă lingura în ea, ori nu mai face deloc. Dă agenda aia încoa’, ce stai cu ea în mână, de zici că e de leac?

Bărbatul încearcă să fie pe mai departe afabil şi întinde obiectul solicitat. De-ar veni mai repede cu friptura aceea, ca să nu se enerveze la maximum coana mare...

─ Îhâm, zice aceasta, a scris ceva în agenda asta. A scris mult... Da’ cine a scris? Că poate mai are şi notări personale şi nu le înţeleg. Auzi, pe ăia i-a uitat toţi sfinţii şi toţi Dumnezeii pe drum cu mâncarea aia? Sau o mănâncă ei, dracu’i, de nu mai ajung? Nu, zău, bre, vine cu copanul ăla rece, să mă ia lihneala de la stomac? Hai, dă-o dracu’ de treabă pe care o faceţi voi aicişa!

Inspectorul cultural se foieşte încurcat. I-ar atrage atenţia, ca la şcoală, interlocutoarei, că face greşeli de exprimare, dar nu vrea s-o supere. Parcă lui nu i s-a părut că întârzie aşa de mult. Până se duc, până cumpără – o mai fi fiind şi coadă – până vin...

─ Cine zici că a scris în agenda asta? E femeie sau bărbat?

─ O femeie... O femeie a scris....

─ Sigură eram, precisă! Numai o femeie scrie într-o agendă, în loc să dichisească un dosar. O fi una de aia... Îmm? Care scrie poezii, ca dumneata. Că am auzit că ai şi cărţi publicate cu poezele de alea. La ce-ţi trebuie? La ce-ţi trebuie? La ce-ţi trebuie? Auzi, nu te supăra, îţi ţine poezia asta de foame? Îţi cumpără haine de îmbrăcat? Te duce la Herculane, o dată pe vară? Cu ce te încălzeşte poezia asta? Întreb şi io, na, că nu mă pricep. Puteai să-ţi alegi şi dumneata o meserie ca lumea, nu să freci menta pe aci, că te văd bărbat în vână. Să fi făcut o meserie de bărbat, nu aşa. Uite, un tinichigiu, un mecanic, un strungar, un şofer... Că şi preşedintele a zis că nu mai avem oameni ca lumea, care să facă munci de astea, serioase. Auzi, să scrii cărţi cu poezele... Dacă ar fi după mine, aş arde toate cărţile din lume, că ocupă loc mult şi colectează şi mai mult praf în ele, şi aş lăsa numai dosarele. Astea se păstrează ca lumea. În orice clipă poţi să iei un dosar şi să cauţi în el ce-ţi trebuie. Orice informaţie găseşti acolo. Orice... Te duci la litera cutare, la speţa cutare, la judecătorul cutare şi gata, găseşti ce ai nevoie. Dar cu cartea de poezele, ce Doamne Sfinte să faci? Că poporul nu se mai lasă minţit cu cărţi de astea, de poezii. Nici dreacu’ nu mai citeşte! Geamuri nu poţi să ştergi cu ele. Nici să împachetezi ceva, că e mică pagina, nu e ca aia de ziar. Nici la wc-u, ca să zic pe româneşte, nu e bună cartea asta... Că are hârtie care zgârie...

Poetul tace şi îşi muşcă, precum Carmela în prezenţa lui, limba, ca să nu riposteze. Dar e şocat, năucit, bulversat. Ca fata cu ochi măslinii, când i s-a revărsat, subit, marea peste faleză. Auzi ce-i trece prin cap cotoroanţei ăsteia, să pună foc tuturor cărţilor din lume! Doamne, asta e cea mai cumplită crimă despre care a auzit vreodată! Un genocid al cărţilor... La aşa ceva nu s-a gândit, în mod expres, nici Nero, când a pus foc Romei, de au ars în incendiul acela toate miile de manuscrise, papirus şi pergament, din biblioteca din Capitoliu, ca şi din cea a împăratului Tiberiu...

─ Nu poţi, zice potenţiala piromană, fără să bage de seamă că inspectorul cultural are obrazul împietrit de abominabila posibilitate, s-o chemi şi s-o pui pe persoana aia care a scris, să-ţi citească?

─ Nu, nu pot. Dacă aş fi putut, n-aş fi mai apelat la dumneavoastră.

─ Bine. I-ai zis lu’ secretară să nu pună zaharină în cafea, că nu o beau dacă are zaharină? Zi-i! Că ori e cafea, ori e zeamă lungă, de teci... Şi poate vine şi cu mâncarea aia, că ne prinde năstavărul aci. Şi mai am şi io treabă, că muncesc la tribunal. La vârsta mea, şi tot mai muncesc... Că nu mă ajung cu banii, culturalule, de aia!

Andreescu tace. E intrigat şi circumspect. Aproape nervos. Credea, îşi imagina, presupunea, până s-o audă şi s-o vadă pe grefiera asta, că e mai degrabă bigotă, la vârsta ei, decât cupidă, maliţioasă şi nebună. Wow! Vrea, totuşi, să îl intereseze doar ce scrie în agendă, nu ce trăncăneşte ea... Doamna Ela, cum îi spunea respectuos, până mai adineauri. Aberează cam mult. Ca să vorbească doar despre aspectul ăsta, cu cărţile puse pe foc, nu şi despre restul aspectelor, multe, că e el bine educat... Se uită cum femeia răsfoieşte pagini după pagini şi vrea să fie cu ea, deşi nu mai simte, cât de afabil poate fi. Din decenţă. Din bun simţ. Din omenie. Din necesitate.

─ Ce document e ăsta, că scrie şi de matale prin unele locuri. Nu te cheamă Andreescu Vlad? Da’ nu zice aşa, zice invers, Vlad Andreescu... Anapoda total! Poetesă care scrie în agendă... Ce să aştepţi de la una ca ea? Şi nu zice deloc subsemnatu-n sus, subsemnatu-n jos... Aşa se scrie, dom’le, ştie tot prostul. Nici inculpat sau parte vătămată nu zice. E alandala. Nu-mi place deloc cum scrie. Cine a scris, bre, hârtiile astea?

Poetul tresare. Ce scrie, oare, despre el, în agenda aceea care nu-i place măciucii ăsteia? Dacă el apare în paginile agendei, înseamnă că toate lucrurile acelea, sau cele mai multe, sunt scrise când a venit la concurs. Căci înainte, chiar dacă se prezentase la telefon, când vorbise, ba cu un membru al familiei ei, ba cu altul, nu îl cunoştea. Nu avea ce să scrie despre el înainte. Nici de bine, nici de rău. Doar dacă nu făcea parte din gruparea aia teroristă şi se interesase de cei prezenţi, mai mult sau mai puţin, în hotel în zilele alea. Poate că mai apar şi alte nume acolo. Poate că el, ca organizator, era direct vizat. Cel mai mult vizat... Hai că începe să abereze mai ceva decât grefiera asta care se lăfăie pe divanul lui. Îl viza pe el şi îi dădea chiar lui, în mână, agenda. Se demasca ea pe ea, în cel mai derizoriu mod cu putinţă. E, clar, aiurea. Jurnalul acela – sau ce-o fi fiind – s-a scris pe timpul celor cinci zile de festival. Aşa trebuie să fie şi nu altfel!

─ Da, ce scrie despre mine?

─ Zice că v-aţi întâlnit la hotel. Ce crai îmi eşti, poeţelule, ce crai! Şi nu păreai, zău. Fi-r-ai al naibii!... Aş fi zis că eşti doar un mocofan. La hotel, deci...

─ Nu, vă rog, nu e ce credeţi dumneavoastră. A fost un eveniment important şi eram mai mulţi acolo.

─ Aoleu... Dar ce făceaţi, Maică Preacurată, acolo? Orgie? Că dacă se adună mai mulţi la hotel, ce să facă altceva? Eraţi în grup, adică? Hai, lasă, nu-mi spune, că sunt femeie bătrână. Şi iar mi se ridică tensiunea, dacă aud nu ştiu ce... Dar uite că aşa scrie. Că v-aţi întâlnit la hotel. Ai dreptate că aţi fost mai mulţi, că uite, zice de mai mulţi.

Andreescu nu mai spune nimic. N-are niciun rost să se justifice în faţa acestei femei. Şi dacă ar face-o, ea tot n-ar înţelege. E limitată, are idei preconcepute şi el, la momentul acesta, nu vrea, nu ţine să i le schimbe sau să i le scoată din cap. La început, i-a vorbit cu condescendenţă – nu se putea altminteri - dar acum, după ce a lăsat stolurile de porumbei să zboare, nu mai face diferenţa între ea şi un magot. Să zică şi să creadă ce-o vrea. Acum e important doar să afle ce scrie în agenda aceea. Şi tocmai i-a spus, doar la o primă răsfoire, că scrie şi despre el. Dacă se precizează că s-au întâlnit în faţa hotelului, cum a citit femeia asta, scrie, cu adevărat, aşa cum a intuit, despre concurs. Despre cele cinci zile petrecute aici. Despre toţi participanţii la acest concurs. Despre el. Despre ea. Despre marea revărsată şi cântecul susurat la streaşina sufletului. Mda... Povestea fetei cu ochi măslinii stă gata să se desfăşoare în faţa lui. Întreagă. Intactă. Pe deplin. Şi, aşa cum nu s-a întâmplat până acum, va înţelege.

Carmela, însoţită de Ronaldo şi altă angajată, intră ca o furtună în încăpere. Toţi, precipitaţi – i-au luat frica nesuferitei de grefiere şi nu vor s-o supere, s-o stârnească, s-o nemulţumească, s-o irite cu ceva – încep să întindă pachetele cu mâncare şi paharele pentru vin şi suc pe masă. Zici că e vreun dineu oficial şi totul trebuie să iasă bine. Băbătiei i se scurg ochii la bunătăţile de pe masă şi, chiar înainte ca Ronaldo să deschidă sticla de vin, a pus mâna pe pahar cu simţ de răspundere. Şi aşteaptă. Cu ochii dilataţi de plăcere. Cu buzele molfăinde. Cu zâmbetul cât toată faţa. Cu tot sufletul la conţinutul sticlei. Inspectorul nu e, din acest punct de vedere, chiar fată mare. Mereu şi-a spus că vorba care circulă prin branşa lor, cum că vinul şi cartea se potrivesc foarte bine, se completează, se îngemănează, este foarte adecvată. Sunt două lucruri frumoase, deosebite, care, da, se potrivesc mănuşă. Încing şi ei, oamenii de litere, pe la diferite ocazii, paranghelii şi chiolhanuri serioase. Se lasă cu damigeni şi găleţi pline cu vin, cu butelcuţe de coniac, cu bidoane de rachiu. Şi se sacrifică toată lumea, nu se dă nimeni la o parte de la „citit cărţile” astea. Câte „biblioteci” nu s-au epuizat de „volume” de top... Dar n-a văzut Vlad Andreescu la niciun coleg să-i sclipească irişii în halul acesta, să i se dilate pupilele într-atâta, să-i curgă balele astfel. Asta da beţivancă! Asta da gâtlancă!

Hmmm... Cine mai ştie... Poate că, dacă n-ar fi dat cu bâta-n baltă în halul în care a dat, nu-i vedea nici el defectele în acest fel. Uite cum plescăie din limbă precum cunoscătorii, când dă de duşcă, de parcă e apă chioară, cel mult de la izvor, vinul roşu, adus de Ronaldo. Doar roşu, n-a adus şi din cel negru ori alb, cum zicea băbătia că are reţeta... fericirii. Şi cum trage de friptură cu amândouă mâinile. De zici că tocmai a traversat o mare foamete şi n-a mai văzut, de când era tânără, carne... Şi cum îmbucă, mai ceva ca nemâncaţii de prin gară. Doamne, zece nebuni par că se bat la gura ei. Oare de când n-a mai mâncat şi n-a mai băut femeia asta? Mare abstinenţă a mai fost pe capul ei, tare mult a mai postit. Numai aşa se explică apetitul ei ieşit din comun, ca să nu gândească întru totul rău despre grefieră şi să folosească altfel de cuvinte, mai grele, ca lăcomie, nesimţire, scroafă, care îi vin, ai zice firesc, în minte. Lung post a mai avut, săraca... A fost oropsită îndelung.

Nici în vis n-a mai văzut Andreescu, nici în filme, aşa ceva.

Hai că o ia şi el pe urma Carmelei. Uite ce înseamnă convieţuirea asta, ajungi să vorbeşti şi să te porţi cum vorbesc şi se poartă cei de lângă tine. Îţi însuşeşti, fără să vrei, expresii şi înjurături de-ale lor, gesturi, mimică, replici. Te pliezi unul după altul, te copiezi, te molipseşti cu celălalt fără să-ţi dai seama. Şi nu sunt decât colegi, el şi Carmela. Darmite să trăieşti într-o casă cu un om. O nevastă sau un bărbat. Eşti, indubitabil, unul ca altul.

Într-un fel, pe lângă faptul că n-a găsit pe nimeni care să corespundă cerinţelor lui, chiar exigenţelor lui, Andreescu s-a temut şi de asta, de nu s-a însurat încă până acum: că-şi pierde identitatea, că propria amprentă se şterge, că devine un tot cu altcineva, că se contopeşte prea mult şi prea fără sens, cu acea persoană. El are tabieturile lui, expresiile lui, năravurile lui, maniile lui, pretenţiile lui, chiar – şi o recunoaşte deschis - fiţele lui. Cum să vină altcineva, o străină, care să-i aşeze lucrurile în dulap ori pe birou, care să-i spună la ce oră să mănânce şi ce, care să-i aleagă hainele cu care să se îmbrace, care să hotărască pentru el absolut orice, care să imprime în toată casa aerul ei de nevastă atotştiutoare şi atotimplicată? Cum să-şi piardă independenţa şi drepturile câştigate în toţi anii de burlăcie? Cum să accepte de bună voie să-şi pună juvăţul de gât? Da, inspectorul cultural se teme de asta, că-şi pierde, printr-o căsătorie, libertatea.

Trăieşte de multă vreme singur. Are, nu departe de Ploieşti, părinţi şi două surori. Măritate, cu copii... Nici nu-şi ştie bine nepoţii. Nu i-a văzut crescând, nu a fost părtaşul lor la prostii şi nebunii, nu s-a omorât să le cumpere bomboane. Arar se duce la ai lui, la toţi, fără deosebire, arar vin ei la el. Nu s-au certat, nu se duşmănesc, nu au nimic de împărţit. Doar că nu se ţin de familie, de clan, de apropiaţi. Nu mănâncă împreună măcar o dată pe săptămână, nu îşi spun problemele, nu îşi fac cadouri. El s-a învăţat singur. Ai lui s-au obişnuit cu răceala lui. De fapt, nu e niciunul din cale afară de afectuos. Nu sunt învăţaţi cu dorul unul de altul, cu cuvintele calde... Şi dacă se duce uneori la ei, nu ştie cum să ajungă mai repede înapoi, acasă, în cuibul lui. Doarme bine doar în patul lui, pe perna lui, aşezată într-un anume fel pe pat, are poftă de mâncare doar la masa lui, mâncând din farfuriile lui, puse ordonat pe faţa de masă, merge vinul numai din paharele lui, spălate atent şi clătite bine, se simte liniştit numai în fotoliul lui de lângă fereastră, numai în faţa televizorului lui din sufragerie... Ţâfne, cum ar veni, de celibatar. De om singuratic şi închis. De bărbat solitar cu frâul nepus încă pe el.

Când fata cu ochi măslinii l-a întrebat într-o zi de ce nu s-a însurat, el s-a gândit serios la toate astea şi a realizat că îi va fi foarte greu s-o facă, la un moment dat, dacă întâlneşte femeia aşteptată. Are prea multe ale lui ca să le amestece cu altele, ale altcuiva. Ţine prea din cale afară la hachiţele lui. Numai să găsească pe cineva care să-l înnebunească peste poate, ca să admită, pentru toată viaţa, o convieţuire. Cu tot ce implică ea. Cu toate renunţările lui. Cu toate mofturile ei. Fata cu ochi măslinii făcuse – şi nici nu şi-a dat seama - în parte asta. Îl înnebunise. Într-un mod în care nu l-a înnebunit nimeni până acuma. Cu ea, da, ar fi împărţit totul, ar fi renunţat la orice.

 

[Nina Mariana Marcu]

Miha, mulţumesc, la rându-mi, de zâmbetul pe care mi l-ai provocat. Şi mă bucur dacă doamna Ela a avut efectul acesta asupra ta. Am scontat, recunosc, pe asta. Doar că, până la tradus... mai va, cum zice poporul. Răbdare şi tutun. Sau, mai bine fără tutun, că dăunează grav sănătăţii. Oricum, îţi mulţumesc mult pt promptitudine şi pt  cuvintele apreciative. Şi, desigur, pt că eşti cu mine. Te salută... doamna Ela. 

Mihaela Popa a spus :

:)) m-ai omorât cu doamna Ella și rețeta fericirii (vin alb, roșu, negru și o bere!- waw!!!)

sunt nerăbdătoare să-și mănânce friptura (că posti mult) şi să traducă odată!

Am citit cu zâmbetul până la urechi...

[Sofia Sincă]

În sfârşit ajunge şi babeta cu limbajul de coloratură :))) Simpatică foc! Şi mai ales stăpână pe meserie, chiar îndoctrinată cu ea. Dacă biata femeia nu a văzut decât dosare la viaţa ei... acestea au ajuns să fie totul pentru ea, pe lângă puiul fript şi paharul de vin. Asta o întrece şi pe Carmela... Sau fiecare cu talentul ei.

Ronaldo - un alt personaj pitoresc al romanului.

Aştept să se deruleze povestea. Deocamdată culturalul nu află foarte multe din agendă, deoarece este foarte important să se hrănească grefiera mai întâi. :)))

[Corina Militaru]

Vlad Andreescu față în față cu doamna Ela! :))) Contrast maxim, scenă de nota zece. Ce trebuie să înghită bietul om ca să obțină informațiile dorite! 

Am citit, râs și dezgustat totodată, într-un cuvânt am fost acolo în poveste și mor de curiozitate. Ce scrie în jurnal? :)(nu zice, aștept!)

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Aşa e, Sofy, culturalul mai are de aşteptat, până să pătrundă în tainele agendei. Până una, alta, mai "conspectează" la madam Ela şi la ce face ea... Căci, ştii, aşa e-n tenis. Mulţumesc de aprecieri. Mă bucur că doamna Ela grefiera a trecut, ca să zic aşa, sticla şi te-a încântat cu felu-i de-a fi.

Sofia Sincă a spus :

În sfârşit ajunge şi babeta cu limbajul de coloratură :))) Simpatică foc! Şi mai ales stăpână pe meserie, chiar îndoctrinată cu ea. Dacă biata femeia nu a văzut decât dosare la viaţa ei... acestea au ajuns să fie totul pentru ea, pe lângă puiul fript şi paharul de vin. Asta o întrece şi pe Carmela... Sau fiecare cu talentul ei.

Ronaldo - un alt personaj pitoresc al romanului.

Aştept să se deruleze povestea. Deocamdată culturalul nu află foarte multe din agendă, deoarece este foarte important să se hrănească grefiera mai întâi. :)))

[Nina Mariana Marcu]

Ai sesizat foarte bine contrastul dintre cele două personaje, Cory, adică Andreescu şi doamna Ela. Şi, da, dacă el vrea să ştie ce scrie în agendă, trebuie s-o înghită pe doamna Ela, care înghite puiul şi vinul. Pe principiul suferă baba la frumuseţe... E bine dacă astea sunt stările pe care le-ai încercat citind. Pe astea am vrut să le încerci. Îţi mulţumesc mult, Cory, ştii tu, pt tot. Mai ales pt faptul că rămâi în poveste cu personajele mele.

Corina Militaru a spus :

Vlad Andreescu față în față cu doamna Ela! :))) Contrast maxim, scenă de nota zece. Ce trebuie să înghită bietul om ca să obțină informațiile dorite! 

Am citit, râs și dezgustat totodată, într-un cuvânt am fost acolo în poveste și mor de curiozitate. Ce scrie în jurnal? :)(nu zice, aștept!)

Cu drag,