Rug pe rugă - roman; fragment 2

[Nina Mariana Marcu]

S-a întrebat, mai ales după cele petrecute, ce scrie acolo, în agenda aceea. În permanenţă s-a întrebat. A bănuit. Şi-a făcut gânduri. A presupus. S-a contrazis. S-a sfădit el cu el. A lăsat imaginaţia să pască pe imaşul închipuirilor. A vrut, când realiza că din ea, femeia aia frumoasă, de stătea soarele-n loc s-o privească, nu mai e decât o încrengătură de cuvinte pe nişte foi amărâte de hârtie, să o dea naibii de agendă. Să o arunce în foc. Să o distrugă. Să scape de povară. Dar, mai mare decât furia lui, decât revolta lui, decât indignarea lui, a fost curiozitatea. Ce poate să fie în agenda aia? Ce poate să fie? Ce? Ce? Trebuia să afle asta. Trebuia să ştie asta.

Şi, când în sfârşit, a deschis afurisita de agendă, mai nimic acolo din care să înţeleagă ceva. Să priceapă, uite, ce se întâmplase. Să se dumirească. Să se lumineze, ca omul... Atâtea linii în paginile alea, atâtea bucle, atâtea puncte... Şi, conform opiniei lui, fără sens toate. Înşiruiri bizare. Semne nefireşti. Nimic clar, nimic concret, nimic răspicat. Numai la începutul agendei, ceva mai mult de patru pagini, scrise grăbit, alert, tensionat, dar delicat şi citeţ. Adică scrise de mână, în alfabetul latin, în care a învăţat şi el, ca tot românul, să citească şi să scrie, nu în semnele alea abramburite din restul paginilor. Din care, deşi s-a căznit nopţi în şir să priceapă, nu a priceput nimic. S-a uitat ca viţelul la poarta nouă şi atât. Era ca şi cum toate rândurile acelea erau aşternute codificat pe paginile agendei. Era ca şi cum... Auzi exprimare... Chiar aşa era, codificat scris. Şi el, deşi lui, LUI îi lăsase agenda, nu ştia cifrul. Nu îi era la îndemână să îl ştie. Era – îl macină gândul ăsta - ca şi cum numai ea şi încă cineva – dar cine, cine, cine? - trebuia să înţeleagă. Însă, nu el era, din păcate, acel cineva. Nu la el era cheia. Cel puţin deocamdată, când nu ştie, nu intuieşte, nu-şi imaginează, nici măcar nu bănuieşte vag, ce mai scrie în agendă în afara paginilor de la început.

Of, ploaie bezmetică şi nebună... Ploaie zăludă şi rece. Ploaie smintită de-a dreptul şi fără niciun căpătâi. Sună ciudat toate aceste aprecieri, dar aşa percepe acuma tăvălugul ăsta ud. Simte cum îi scârţâie, din pricina umezelii, ca moşnegilor de 80 de ani, toate încheieturile. Şi ce potop – mai ales! - de nostalgie revarsă ploaia asta peste el. Şi ce degringoladă de idei – deşi pare straniu - îi vâră în tainiţele inimii. Şi ce inundaţie de gânduri face în eul lui.

Ce vreme, ce vremuri! S-au dus dracului toate lucrurile despre care învăţase în copilărie şi adolescenţă că sunt literă de lege. Uite, prima chestiune pe care a aflat-o când a făcut ochi a fost, pe lângă zilele săptămânii, că anul are la români patru anotimpuri. Certe! Bătute în cuie! Fiecare cu caracteristicile sale. De Crăciun, te dai cu sania – ehei, unde or fi fiind acuma zăpezile de altădată? - şi de Paşti, miroşi liliacul. Mai are acum vreun anotimp vreo certitudine? Cine ar fi pomenit acum 30 de ani să plouă în februarie, mocăneşte, ca în noiembrie? Sau să ningă în mai ori august, ca în buza Revelionului, de se dau iubitorii sporturilor de iarnă cu schiurile pe văi mai ceva ca în plin sezon de schiat? Cui i-ar fi trecut, cui ar fi putut să-i treacă măcar, prin cap aşa ceva? Nu se exista, cum zice Carmela, aşa ceva... Şi acum... A naibii încălzire globală. Şi a naibii poluare. Şi a naibii, da, ploaie, că nu se mai opreşte odată! Cât mai are de gând să pice aşa, atât, peste lume? Cât? Uite, nici măcar la întrebarea asta, simplă, banală, puerilă, nu are răspuns. Şi mai vrea să înţeleagă ce s-a întâmplat atunci, în septembrie...

─ Mă scuzaţi...

Tresare. Un fior nechemat i se strecoară în suflet. Iar trebuie să-şi lase preocupările astea frecvente şi să se gândească la altele. La lucrurile curente ale vieţii. La realitatea în care trăieşte şi munceşte. Iacătă, a venit momentul să facă – aşa cum urla mai adineauri secretara lui pe hol – ca trenul. La un moment dat, o s-o întrebe, aşa, de curiozitate, ce înţelege ea prin a face el – sau cineva – ca trenul. Să vedem pe unde scoate cămaşa. Dacă tot e să ne referim la zicale din popor... Se întoarce apatic de la geam unde privea, de clipe bune, picurii la fel de apatici de ploaie:

─ Da, Carmela, spune.

─ Iar au venit pârliţii ăia de la poliţie.

Bărbatul are o privire neagră şi chipul i se încruntă şi mai tare decât pe parcursul potopului de gânduri de până acum. Au venit iar... Bine că vin mereu. Nu trece o zi fără să nu vină. De parcă şi-au făcut birouri aici, la Centrul Cultural, şi au grijă să semneze condica.

─ Spune-le să intre, Carmela. Să nu-i lăsăm pe domnii poliţişti să aştepte. Aşa e frumos.

─ Nu, că s-au dus la Turbatu’. Asta, la balaur... Asta... Da-r-ar dreacii... Offf... Ce dreacu’ am? Doamne sfinte! Na, că iar am dat cu oiştea-n gard! Vă rog să mă scuzaţi. La domn’ director am vrut să zic. Ştiţi dumneavoastră că aşa am vrut să zic. Dar am zis să vă spun că sunt iar în clădire. Poliţiştii lu’ Peşte. Ca să ştiţi...

─ Bine, Carmela. Acum, că mi-ai spus, ştiu. Mulţumesc. Probabil că vor veni şi încoace. Mai ai cafea? Adu-mi una, te rog. Şi, Carmela... Ai mai vorbit cu doamna aceea de la tribunal? Vine sau nu vine?

─ Am vorbit, cum naiba, mereu vorbesc. Mai mult ca cu mama vorbesc. Adică... mai mult decât cu mama... Decât! Nu? Scuzaţi-mă. Dar hoaşca dreacu’ zice că are treabă. Că o ţin ăia la serviciu până noaptea târziu. Dar că vine ea, într-o zi, că nu arde centrul cultural acuma. Ştiţi ce cred eu? Că e o hodoroagă mincinoasă şi neserioasă. Parcă-i vreo domnişoară care a făcut pensionul la Paris, aşa se lasă de greu, asta... aşa se poartă... Ce ifose pe capul ei de proastă... Io pe ăştia, domn’ inspector, pe pamblicarii ăştia, pe sclemberiştii ăştia, pe jagardiţii ăştia, nu-i sufăr. Să mor io dacă nu i-aş bate de să-i ascult cu urechea. Ca să se înveţe minte, dreacu’, să nu mai amăgească oamenii cinstiţi!

─ Te rog, Carmela... Fără de-astea. Ce-am vorbit noi mereu? Nu e frumos. Ia, zi, nu mai găsim pe altcineva care să ştie ce-i aceea o stenogramă? Cum se descifrează? Cu ce se mănâncă?

─ Eu, pe cuvânt, nu mai ştiu pe altcineva, în afară de băbătia asta. Că dacă ştiam, aci era. În dinţi îl aduceam. Chiar dacă mi-a scos dentistul ieri o măsea... N-am prea auzit să mai ştie cineva stenografie în ziua de azi. La ce dreacu’ să îţi mai umpli cerebelul şi cu aşa ceva, când sunt calculatoarele, laptopurile, tabletele? Dar o s-o sun iar pe babeta asta împuţită şi neseriosă, că o lălăie de nu s-a văzut, fir-ar mă-sa a dreacu’, că mă scoate din sărite! Coclita naibii! Japiţa mă-sii! Scuzaţi-mă, domn’ inspector. Scuzaţi vocabularul. Da’ mai ştiţi, poate vine, sărăcia dreacu’...

─ Vine, vine, dar nu mai ajunge. Se rătăceşte pe drum. Pierde calea. Mda... Iar eu, şi nu glumesc, Carmela, îmi pierd răbdarea. Toate au o limită. La un moment dat, se umple, de dă pe din afară, paharul. Ştie oricine asta. Dar - mă gândesc şi eu, căci nu mai ştiu cum s-o abordăm în afară de rugăminţi şi telefoane - dacă trimitem o maşină după ea la tribunal, chiar azi? Poate dacă o punem în faţa faptului împlinit, nu se mai codeşte, nu mai tergiversează, nu mai găseşte scuze. Şi, cum zici, poate vine.

─ Bună idee, domn’ inspector. Cum de nu ne-am gândit mai demult? Aşa, cred că vine. Că n-o avea scame în sânge să se dea lovită şi aşa. Îşi urcă fundul ăla-n maşină şi gata, o debarcăm aci, la noi, în curte. Vorbesc chiar acuma cu Ronaldo, să văd dacă nu are treabă Tur... directorul cu el. Şi dacă nu are, l-am şi trimis după muierea asta afurisită şi perversă, care îmi mănâncă ficaţii şi creierii de câteva luni încoace. Când o dă jos din maşină Ronaldo, eu stau cu arcanul şi-o prind. Jap, jap, gata... Şi până aici, în birou, n-o las nici să respire, darmite să se opună. Lua-o-ar toţi dreacii împieliţaţi s-o ia, de paparudă! Ca să nu zic altfel... Că îmi venise să zic într-un fel...

Carmela... De parcă nu zisese destule. De parcă nu se răcorise suficient. Nu vrea să ştie ce-i mai venise pe vârful limbii să zică. Să fie la ea, acolo. Nici n-ai zice uneori, după exprimarea pe care o foloseşte frecvent, că lucrează de câţiva ani într-un centru cultural. Nici n-ai zice că scrie, când îi dictează el, texte elevate şi fine. Nici n-ai zice că intră, numai în cursul unei zile, în contact cu mulţi oameni deştepţi şi rasaţi. Nu, n-ai zice. Şi, cu el, când vorbeşte, se abţine mult, pentru că i-a mai făcut observaţie şi ştie că nu-i place un astfel de mod de a vorbi. Da, îşi muşcă limba până la sânge ca să nu zică vreo prostie şi vreo înjurătură, se cenzurează, e atentă, caută sinonime care să nu îi şifoneze auzul şefului, căci ştie că nu-i place să folosească nu ştiu ce expresii de la coadă de la paşapoarte sau de la administraţia financiară, când îşi pierde omul răbdarea şi o ia, cu limbajul, pe arătură. Se cenzurează şi tot iese ce iese... Se chinuie să folosească un limbaj cât mai potrivit, dar gura, o pacoste adevărată în dotarea omului, o mai ia, fără voia ei şi cu toată atenţia, pe dinainte. Hmm, de câte ori n-a auzit-o pe holuri sau când credea că el n-o aude, înjurând birjăreşte, cu năduf, din tot sufletul.

De fapt, vorbind deschis, toată lumea înjură şi grăieşte azi colocvial. Oriunde, peste tot... Pe româneşte, direct, sau în altă limbă, oricare ar fi ea, chipurile să nu înţeleagă oricine ascultă ori se află prin preajmă ce se spune. Dar înjurăturile, în orice limbă se rostesc, sunt de îndată înţelese. Le pronunţăm, noi, oamenii, cu plăcere, cu năduf, cu toată gura. Sunt, pesemne, chestiunile care trădează o înjurătură mai mult decât o declaraţie de dragoste. Şi scriitorii, sau poate, mai ales scriitorii, din tagma cărora face şi el parte, vorbesc între ei şi cu alţii, la fel. Direct. Fără perdea. Licenţios. Porcos, chiar. Ştie asta din totdeauna. De la chiolhanurile pe care le trage cu ei, căci le mai trage, de la discuţiile literar – filozofice pe care le poartă, căci le mai poartă şi pe astea... Din viaţa de zi cu zi. Sincer acuma, na... Şi Eminescu, vorba confratelui Emanoil Mareş, cât a fost el de Eminescu, tot a scris şi a vorbit licenţios, poate chiar trivial. Başca – ştie toată lumea – Creangă. Şi n-a mai leşinat nimeni, n-a mai făcut nimeni tahicardie, n-a mai roşit nimeni. Nici pudibonzii, nici iconodulii, nici doamnele în vârstă educate decent, nici el. Păi nici el, că doar nu e maica Tereza. Da, şi marile condeie – a nu se citi cu sensul strict de toc, plaivaz, stilou, pix - de mai demult, de la noi sau de aiurea, au vorbit uneori porcos, au înjurat, au stâlcit şi au dat de toţi pereţii limba de mahala. Darmite ei, cei de azi, pe care tentaţiile şi viaţa îi descătuşează neîncetat de vreo zicere mai puţin ortodocsă. De vreo ocară mai tendenţioasă. De cine ştie ce sudalmă care nu mai are loc în baierele limbii. Şi care, categoric, nu se găseşte în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Nu poţi să nu înjuri, ca să dăm cele mai simple şi la îndemână exemple, când aştepţi la semafor ca să ieşi din coada de maşini de te cântă cucii, nu poţi să nu zici una de dulce când şeful te încarcă iar cu o mie de proiecte, pe care poţi sau nu poţi să le faci în timpul stabilit, nu poţi să rămâi pasiv când vecinul te înjură, deşi tot el a parcat anapoda, de toţi morţii, sfinţii, dumnezeii şi, mai ales, că asta sună bine, de origini. Aia cu a mă-tii este pe limba oricui din lumea asta. Nu o ratează unu’! Asta, ca să nu mai vorbim despre înjurăturile din casă, la adresa soţiei şi soacrei – cine are – care te pisează la cap să baţi covorul taman când citeşti din nu ştiu care mare clasic în viaţă...

Şi de la concursul ăla cu pretenţie de festival îşi ştie colegii şi prietenii. Normal, absolut normal să-i ştie. Au fost de multe ori alături, umăr lângă umăr, în tot felul de circumstanţe şi situaţii. S-au întretăiat, s-au intersectat, s-au interferat, au lucrat împreună de atât de multe ori. Au fost pe aceeaşi lungime de undă, ori, dimpotrivă, au avut divergenţe serioase de opinii. Ca peste tot, ca în orice alt domeniu de activitate. Desigur, nici la concursul din septembrie nu au făcut excepţii. Au avut, că de aia e libertate, păreri proprii, puncte de vedere personale, credinţe individuale. Şi, da, şi la concursul acela, au vorbit toţi licenţios, au înjurat, au folosit expresii nu tocmai adecvate evenimentului...

Hm, tot la concursul ăsta ajunge, orice ar face şi oriunde l-ar purta, o vreme, gândurile. Ca un tren care, după ce străbate mii de kilometri, după ce opreşte în sute de staţii, după ce duce dintr-un loc într-altul călătorii, se întoarce mereu şi mereu să gareze în aceeaşi locaţie. La capăt de linie. În triajul de gânduri. Acolo unde şi-a făcut, aproape fără să ştie, culcuş.

Câte concursuri de astea organizase el şi nu a avut niciodată, niciodată, nicio problemă! Totul a curs mereu conform planului prestabilit. La milimetru, chiar. Şnur a fost totul de fiecare dată. Nicio depăşire ori neîncadrare în program, nicio neregulă, nicio problemă, nimic! La fiecare bilanţ, când trăgea linie şi aduna, doar aduna, era mulţumit. Fusese bine, fusese în regulă, fusese perfect. Avea mână bună. Era tipicar şi responsabil. Conştiincios şi atent. Pedant şi serios. De aia se şi ocupa de organizarea concursului în fiecare an. El şi nu altcineva. Pe umerii lui era, da, răspunderea, dar lui îi reveneau şi laurii de final. Mereu se vorbea despre concurs. Mereu scriau ziarele de bine despre evenimentele din cadrul acestuia. Mereu era lăudat. El, el era lăudat.

Dar în septembrie trecut totul a fost un haos. O nebunie. De neţinut sub control din niciun punct de vedere. El, de fapt, a scăpat - inexplicabil şi de neaşteptat în ceea ce îl priveşte - frâiele. Chiar din clipa în care a văzut-o pe tânăra aceea, uşor atipică pentru tot ce văzuse şi ştia el în materie de femei, mai ales vorbind despre caracter, a ştiut că nu mai deţine controlul. Degeaba a încercat, degeaba s-a străduit, degeaba s-a căznit. Nimic n-a mai fost ca în anii trecuţi. Nimic n-a mai fost în regulă. Toată rigurozitatea lui, toată temeinicia cu care făcea desfăşurătorul evenimentului, tot aplombul destinat acţiunii s-au dus dracului. Alandala a fost totul! Deşi ea nu a făcut şi nu a spus nimic, absolut nimic, care să işte şi să întreţină jeraticul acela nefiresc din el... Nici, fără doar şi poate, din altcineva... Stătea cuminte, în banca ei, uneori excesiv de serioasă, cu soţul ei. Şi cu toţi din concurs.

L-a considerat, însă, pe el, chiar pe el, neîndoios, un prieten, un bun prieten. Reieşea asta din lungile discuţii pe care le aveau împreună, din liniştea pe care o degaja când era cu el, din încrederea pe care ea i-o acorda, din faptul – de ce nu? – că lui, nu altcuiva, i-a lăsat în noaptea aceea nebună agenda în care mâzgălea haotic, chiar şi în timpul petrecerii. Da, au vorbit, au discutat... Dar nimic din ce i-a spus nu l-a făcut să înţeleagă ceva. Nu l-a alarmat. Nu l-a pus în gardă. Nu i-a iscat atunci întrebările de acum. Pe toată perioada celor cinci zile, el ştia atât, doar atât: că ea îl făcuse, aşa cum nu se mai întâmplase de ceva vreme, să simtă cum îi curg prin vene, prin tot sângele de regulă molcom şi aşezat - ca ploaia asta care cade, tot cade acum - flăcări mari, dense, grele, copleşitoare, acerbe. Tot asfaltul pe care călca era, în mod neaşteptat şi bizar, stupefiant aproape, fierbinte. Ca şi cum constructorul vârâse pe acolo, şi peste tot pe unde era cu ea, tone de cărbuni aprinşi. Frigea totul, de parcă se încinsese dintr-o dată, la un semn indescifrabil al divinităţii, întreg pământul. Frigea prin talpa pantofilor, prin ciorapi, prin tot ce era încălţări. Desculţ, nici n-ar fi putut să calce. Nici măcar un pas nu ar fi reuşit să facă. Nefiresc sentiment pentru bărbatul aşezat, cum a avut mereu pretenţia că e. Dar nu şi pentru poetul din el, acel nebun care ocupa, pe merit, de câţiva ani, un post bun la centrul cultural. Nici n-a avut, de fapt, vreme să adulmece bine ce se întâmplă. Au fost cinci zile doar. Cinci şi atât. Scurt, prea scurt răgaz pentru înţelesuri neînţelese. Pentru limanuri nelimănite. Pentru conspiraţii nedeconspirate. Cinci zile, însă, cum n-au mai fost altele. De mult, ehei, n-au mai fost unele aşa.

Apoi, a venit, bezmetică şi copleşitoare, nenorocirea. Mare şi cumplită nenorocire! Şi el, fără să vrea şi fără să ştie, dar şi fără să înţeleagă o iotă, nici măcar acum, după mai bine de cinci luni, protagonist principal în toată povestea...

Scoate din sertarul biroului – pentru a câta oară? – agenda aceea. Corpul delict. Obiectul torturii. Singura, în definitiv, mărturie a existenţei ei. A trecerii ei, chiar dacă doar sporadice, prin viaţa lui... Uite, sunt atâtea pagini scrise aici, mă rog, stenografiate, atâta viaţă încrustată - poate - în ele, toate răspunsurile căutate, poate, şi el nu înţelege. Nu ştie. Nu are idee. Nu simte. Şi babeta aia, vorba Carmelei, că mai are şi ea dreptate când se exprimă aşa, nu mai vine odată să descifreze semnele alea încâlcite... De parcă aşteaptă invitaţie scrisă de la preşedintele ţării, de n-o fi aşteptând chiar de la Obama. Se lasă rugată ca o fată mare, care năzuieşte cu toate simţirile după tainicul altar. Da, dom’le, importantă treabă mai are ea pe la tribunalul ăla, nu mai face nimeni ce face ea, este indispensabilă întregului proces de justiţie, nu se învârteşte nicio rotiţă fără aportul ei, nu se dă nicio sentinţă şi nu se ia nicio hotărâre, dacă nu e ea, moţ, acolo! Asta, cum ar zice Carmela, prezentă... De zici că nu e doar o biată grefieră, care stă de ani de zile în umbra judecătorului, ci, cel puţin, preşedintele tribunalului, de n-o fi fiind chiar ministru la Justiţie. Da, îl enervează teribil de acuma şi pe el muierea asta cu toate amânările ei. Sunt câteva luni de când o tot roagă şi-i tot transmite să vină până la birou, ca să descifreze hieroglifele alea din agendă. Şi ea nu zice verde că nu vine, nu zice clar că nu vrea să treacă pe la centru, nu! Căci, dacă ar fi aşa, ar vorbi şi el, serios, cu altcineva. Ar găsi, oricât e penurie de stenografi în ziua de azi, altă persoană care să ştie să bunghească înţelesul cuvintelor ălora şi n-ar mai sta încurcat s-o aştepte pe madama asta.

Nu, că acum chiar îl enervează. E gata să treacă dincolo de linia răbdării de care a dat dovadă toate lunile astea, de la producerea tragicului eveniment. Şi, aşa molâu cum zic unii că e, sau educat cum îl cred alţii, ajunge să-i zică, volens, nolens, vreo două de neamul ei, precum Carmela. De se răsuflă şi el, că om e, de tot năduful adunat în lunile astea. Măcar atâta...

 

[Corina Militaru]

Pătrundem ușor, ușor în miezul romanului. Portretul eroului principal se desenează în continuare. Pe de-o parte prin sentimentele atât de bine descrise, pe de alta prin informațiile furnizate de autor. La fel, el se definește prin contrast cu pitorescul personaj secundar intrat în scenă - Carmela. 

Tânăra care a dat peste cap ultimul concurs rămâne un mister deocamdată, cum altfel? :) Curiozitatea mea este maximă! :))

Așadar, draga mea scriitoare, am citit lacom și aștept cu nerăbdare continuarea :)

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Deci, prezentă, Cory a mea... Îţi sărut ochii care stau să buchisească mereu la ce scriu eu. Şi mâinile care îmi tastează cuvinte apreciative. Şi sufletul din care, generoasă, dai şi altora. Şi îţi mulţumesc pt tot. Da, Cory, intrăm uşor în miezul romanului. Misterele sunt, însă, departe de a fi elucidate. Unele se vor clarifica mai repede, pe măsură ce înaintează acţiunea, altele doar la finalul romanului se vor lăsa descoperite. Asta, bineînţeles, este opinia mea de la momentul ăsta, dar cum nu am terminat de scris, se prea poate să o dau şi de gard şi să fac lucrurile să curgă, fără să vreau, altfel. E, cum ţi-am zis, poveste în poveste şi, cum nu am obiceiul să recitesc ce am scris - căci, dacă o fac, nemulţumită şi cârcotaşă cum sunt de ce scriu, şterg tot şi o iau de la capăt, convinsă fiind că pot să folosesc mai bine cuvintele - e posibil să o dau în bară. Sper să nu se întâmple asta. Dar o iau, pentru că sunt realistă, în calcul. Şi, da, am încercat să creionez cât mai bine, cât mai profund, cât mai vizibil personajul care a intrat deocamdată în scenă, poetul cu capul în nori, care încearcă să întrepătrundă misterele unei, unor vieţi, pornind de la agenda lăsată lui de tânăra încă nelavedere, ca să zic aşa, la finalul concursului, în seara, de fapt, când are loc premierea câştigătorilor de la concursul literar. Ai să vezi, se vor contopi pe parcursul lecturii, de foarte multe ori, prezentul şi trecutul. Linia de delimitare dintre ele este, aşa zic eu, fină, abia perceptibilă, greu sesizabilă, dacă nu ai exerciţiul lecturii şi ochiul atent şi format. Desigur, nu este cazul tău. Vorbesc în general. Cred, analizând la rece, că va fi mai dificil de citit şi ţinut pasul, ca în celelalte romane. Nici nu ştiu dacă e bine sau rău, doar constat acum... Vom vedea. Şi ştii tu, mulţumesc!  

Corina Militaru a spus :

Pătrundem ușor, ușor în miezul romanului. Portretul eroului principal se desenează în continuare. Pe de-o parte prin sentimentele atât de bine descrise, pe de alta prin informațiile furnizate de autor. La fel, el se definește prin contrast cu pitorescul personaj secundar intrat în scenă - Carmela. 

Tânăra care a dat peste cap ultimul concurs rămâne un mister deocamdată, cum altfel? :) Curiozitatea mea este maximă! :))

Așadar, draga mea scriitoare, am citit lacom și aștept cu nerăbdare continuarea :)

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Şi mie îmi place cumîţi place. Şi, da, văd că eşti, cu adevărat, pe foc automat. Ceea ce nu poate decât să mă bucure. Ca să vezi că e aşa, adaug un mulţumesc din suflet! Trag nădejde ca misterele din roman să te ţină, pe mai departe, lângă mine. Mă rog, lângă personajele romanului...

Mihaela Popa a spus :

ritm alert, mister...

într-un cuvânt: îmiplace!

;)

[Sofia Sincă]

Dragă Nina eu îţi cunosc dragostea pentru scris. Şi pentru că romanul nu este editat îndrăznesc să-ţi spun ceva ce aş fi dorit să-ţi spun şi la celălalt roman, dar mi-am zis că este inutil, fiind deja tipărit. Anume, te pierzi prea mult în amănunte, în descrieri. Eşti în stare să explici un fenomen, un lucru, un gând pe pagini întregi, uneori chiar te repeţi. În loc de o propoziţie sau o frază, tu scrii trei sau poate chiar mai multe, cu acelaşi sens. Ai revenit la ploaie de câteva ori, la babeta aia, la fel. E ca şi cum ai bate pasul pe loc. Adică descriere este bună, necesară într-un roman, dar excesul ei devine agasant. Poate este doar părerea mea.

De exemplu, asemenea fraze, S-au întretăiat, s-au intersectat, s-au interferat, au lucrat împreună de atât de multe ori. - sunt prea dese.

Să o arunce în foc. Să o distrugă. Să scape de povară. Dar, mai mare decât furia lui, decât revolta lui, decât indignarea lui, a fost curiozitatea. Ce poate să fie în agenda aia? Ce poate să fie? Ce? Ce? Trebuia să afle asta. Trebuia să ştie asta.

Şi, când în sfârşit, a deschis afurisita de agendă, mai nimic acolo din care să înţeleagă ceva. Să priceapă, uite, ce se întâmplase. Să se dumirească. Să se lumineze, ca omul... Atâtea linii în paginile alea, atâtea bucle, atâtea puncte... Şi, conform opiniei lui, fără sens toate. Înşiruiri bizare. Semne nefireşti. Nimic clar, nimic concret, nimic răspicat.

Oricum eu citesc cu plăcere, iar despre acest fenomen nu o să-ţi mai zic. Poate altceva :)))

Sofy cu drag.

[Nina Mariana Marcu]

Da, Sofy, draga mea, realizez că e cum spui. Păcătuiesc uneori cu excesul, de orice  fel ar fi el. Ştiu că poate să devină agasantă insistenţa asupra unei descrieri sau idei. Chiar ştiu. Cel puţin la romanul ăsta, mi-am asumat, din capul locului, riscul ăsta. Pentru că am zis că trebuie să marchez, cu insistenţa asupra unei idei, importanţa ei. Chiar dacă pare insignifiantă, ea, ideea. Am zis că trebuie să accentuez, să subliniez o stare, să o imprim pe retina celui care citeşte. Ca să simtă. Ca să ştie. Ca să se identifice cu ea. Desigur, poate să fie o percepţie eronată, asta a mea. Şi să dea, dimpotrivă, efectul invers, în locul celui scontat. Pe de altă parte, ştiu din gazetărie, din scrierea de reportaje, că repetiţia, atunci când foloseşti sinonime pentru a expune aceeaşi idee, prinde, agaţă, înşfacă foarte bine. Uite că şi acum - ah, dependenţa asta - păcătuiesc cu repetiţia. Cred că e şi deformaţie profesională, da, la mijloc. Să te uiţi la toţi ziariştii - care chiar ştiu să vorbească şi să scrie, nu mă refer la ăia care fac un text cu copy - paste despre Drăguşanca, Doamne, iartă-mă că o bag şi pe asta în ciorba noastră - că au mania asta de accentua un lucru, subliniindu-l prin folosirea unor sinonime. Dar să ştii că iau în calcul la modul serios ce mi-ai spus şi, pe cât posibil, voi încerca să mă dezbar de tendinţa asta. De năravul ăsta. De deprinderea asta. Na, ca să închei în forţă!

Sofia Sincă a spus :

Dragă Nina eu îţi cunosc dragostea pentru scris. Şi pentru că romanul nu este editat îndrăznesc să-ţi spun ceva ce aş fi dorit să-ţi spun şi la celălalt roman, dar mi-am zis că este inutil, fiind deja tipărit. Anume, te pierzi prea mult în amănunte, în descrieri. Eşti în stare să explici un fenomen, un lucru, un gând pe pagini întregi, uneori chiar te repeţi. În loc de o propoziţie sau o frază, tu scrii trei sau poate chiar mai multe, cu acelaşi sens. Ai revenit la ploaie de câteva ori, la babeta aia, la fel. E ca şi cum ai bate pasul pe loc. Adică descriere este bună, necesară într-un roman, dar excesul ei devine agasant. Poate este doar părerea mea.

De exemplu, asemenea fraze, S-au întretăiat, s-au intersectat, s-au interferat, au lucrat împreună de atât de multe ori. - sunt prea dese.

Să o arunce în foc. Să o distrugă. Să scape de povară. Dar, mai mare decât furia lui, decât revolta lui, decât indignarea lui, a fost curiozitatea. Ce poate să fie în agenda aia? Ce poate să fie? Ce? Ce? Trebuia să afle asta. Trebuia să ştie asta.

Şi, când în sfârşit, a deschis afurisita de agendă, mai nimic acolo din care să înţeleagă ceva. Să priceapă, uite, ce se întâmplase. Să se dumirească. Să se lumineze, ca omul... Atâtea linii în paginile alea, atâtea bucle, atâtea puncte... Şi, conform opiniei lui, fără sens toate. Înşiruiri bizare. Semne nefireşti. Nimic clar, nimic concret, nimic răspicat.

Oricum eu citesc cu plăcere, iar despre acest fenomen nu o să-ţi mai zic. Poate altceva :)))

Sofy cu drag.