Revederea

[Corina Militaru]

         

          Motto: Fiecare om își scrie propria poveste în jurul unei experiențe, nu mai puțin adevărată decât oricare altă versiune.

 

          Am ezitat mult până să confirm participarea la întâlnire. Pe de-o parte aș fi mers pe de alta nu aveam chemare. Poate odată cu înaintarea în vârstă am devenit comod sau poate nu voiam să-mi revăd colegii și implicit să mă privesc în zeci de oglinzi deformate. Să le sesizez degradarea fizică - au trecut totuși douăzeci și cinci ani de la absolvirea facultății -, burțile mai mari ori mai mici, dar aproape nelipsite, părul albit dacă nu pierdut, obrajii ofiliți, ochii lipsiți de strălucire și inevitabil să-mi amintesc de imaginea străinului care mi-a luat locul pe negândite. Pe furiș aș spune pentru că nu știu când m-a înlocuit și nici unde l-a alungat pe cel ce obișnuiam să fiu. Câteodată îl urăsc pe tânărul fugar. S-a lăsat izgonit fără luptă, fără glorie, fără cea mai mică reacție. Somnolent, incapabil să prindă clipele, s-a scufundat în negura timpului, a devenit o amintire tot mai palidă. N-a fost acolo să predea ștafeta și totodată zestrea de trăire celui de mâine. Mereu absent la apelul vieții și preocupat să-și găsească scutiri medicale false ca să nu rămână repetent. Efort inutil. Risipă de energie deoarece lecțiile netrăite s-au adunat în urma lui și n-a mai avut cum să le recupereze. Nisipul clepsidrei curge doar într-o direcție.

          Așadar, inițial am socotit că nu are rost să particip. La ce bun să mă expun. Apoi am revenit, gândind că degeaba mă sperii acum de nimicul din urmă și mă revolt pe necunoscutul din oglindă. Odată și odată trebuia să-l accept, iar întâlnirea ar fi fost un prilej numai bun să înfăptuiesc acest lucru. Să privesc realitatea în față. „Până la urmă toți suntem la fel!”, mi-am spus. Toți am navigat în ape când liniștite când zbuciumate, ne-au purtat vânturile în toate direcțiile, am încercat să devenim din ce în ce mai iscusiți, ne-am străduit să stăpânim corabia, să preluăm controlul. Cei drept am uitat cu desăvârșire să acostăm la mal, să poposim, să ne simțim, să ne înțelegem, să ne căutăm bucuria și frumusețea. Sau poate nu. Poate doar eu m-am încăpățânat să rămân orb.

          Obosit de atâtea supoziții m-am răzgândit iarăși, agățându-mă de argumente născocite ad hoc. „Nu, nu merg! Mă voi cruța!” m-am încurajat. Nu-mi voi jigni bunul simț participând la o festivitate unde fiecare dintre noi - inclusiv eu - va încerca să ascundă blazarea, resemnarea și neputința afișând cu dezinvoltură imaginea fericirii, împlinirii. Unde se vor spune cuvinte sclipitoare, alese cu grijă dinainte, poleială menită să ascundă aceeași buimăcitoare întrebare ce ne bântuie pe toți: „Când și cum a trecut timpul?” și mai ales: „Ce am înțeles din această trecere?”

          Hotărâsem deci să nu mă schingiuiesc, și chiar mă liniștisem. Viața mea se reașezase în vadul ei binecunoscut și searbăd. Odată râu tumultuos izvorât din vis, acum apă străbătând câmpia comodității, lent și previzibil până la vărsarea în neființă. Dar am primit acel mail cu lista participanților și îndoiala m-a cuprins din nou. Un soi de curiozitate, mai exact nostalgie a studenției, mă zgândărea. Dorința de a mai sta încă o dată în bancă alături de colegii mei, irezistibilă, era gata să-mi înfrângă resentimentele. Sau - ca să fiu întru totul sincer - faptul că Oana Cazacu își anunțase venirea mi-a schimbat dispoziția. Deodată nu-mi mai păreau atât de complicate lucrurile și pe nepusă masă am devenit indulgent, descoperindu-mi disponibilitatea de a înțelege chiar și prefăcătoria. „Cine nu poartă măști!” mi-am zis și am dat să scriu confirmarea. Însă am descoperit o altă piedică. Nu voiam să merg însoțit de Irina, soția mea, și nu știam cum să-i spun. Era peste puterile mele să fac față concomitent celor două femei, deopotrivă însemnate pentru mine la un moment dat. Iubite cândva în egală măsură și în același timp, fără să știe una de alta. Strecurate în sufletul meu pe neașteptate. Fără să prind de veste m-am trezit îndrăgostit de amândouă sau poate am fost doar neserios, am crezut că am atâta farmec încât îmi este permis să înșel. Și am făcut-o cu seninătate până când mi s-a înfundat și a trebuit să aleg. Mai mult forțat decât de bună voie. 

          Nu mă vedeam în stare să le suport prezența simultan. Și așa de câteva luni eram bântuit de gândul că n-am luat decizia bună. Că într-o dimineață nefastă îmi hotărâsem destinul, crezând că până la urmă nu-i chiar așa de important cine îmi stă alături. Categoric, n-aș fi făcut față. Îmi era teamă că una va simți cât de fals și resemnat a fost traiul nostru - deși nu pare să-și pună întrebări -, iar cealaltă mă va pune la zid - n-a avut niciodată ocazia deoarece am fugit. De aceea îmi doream să repar lucrurile ori măcar să-mi cer iertare, dar cu niciun chip nu puteam s-o fac în prezența soției.

          Totuși  iată-mă în amfiteatru - Irina a refuzat să mă însoțească. „N-am chef, vreau să mă odihnesc!” s-a justificat și deși nu sunt mândru de asta, m-am bucurat. Oricum i-am povestit despre întâlnire cu precauție, gata să găsesc o scuză, să mă eschivez în cazul în care i-ar fi surâs ideea. Odată relaxat și hotărât am numărat zilele până să ajung azi, aici. Deja se strigă catalogul și rând pe rând colegii iau cuvântul. Ascult și nu ascult, mai degrabă urmăresc mișcările Oanei, așezată câteva rânduri mai jos. Este atentă, când și când vorbește zâmbind celor din preajma ei, râde odată cu toată lumea de câte o glumă spusă de cine știe cine - eu nu prea mai simt pulsul festivității - și adeseori, cu un gest grațios își înlătură de pe obraz o șuviță rebelă din părul ei lung și negru. Aș privi-o la nesfârșit.

          N-am avut încă ocazia să discut cu ea. I-am pândit apariția și începusem să mă impacientez când în sfârșit a intrat în holul facultății unde eram aproape toți adunați. Deși n-o mai văzusem de atâția ani - n-a participat la întâlnirile precedente -  am recunoscut-o din prima. Pierduse aerul de puști obraznic dat de tunsoarea băiețească și silueta subțire, însă câștigase feminitate și mister. În ochi păstra aceeași scânteie jucăușă unică. M-am repezit înaintea ei, dar n-am apucat decât s-o salut fiindcă imediat a fost asaltată de colegi. După nici zece minute am intrat în sală și a început festivitatea din care n-am înțeles mare lucru până acum. Deodată o văd ridicându-se - doamna profesoară Stancu îi strigase numele:

          - Prezent! răspunde Oana la apel și după ce privește împrejur câteva secunde continuă: În primul rând, sunt fericită că mă aflu aici... Șii, am emoții... De parcă aș aștepta nota la examen! chicotește scurt, râd și colegii, apoi inspiră adânc și reia: Am... Nu, n-o să vă spun ce am ori ce n-am, nici cât am câștigat ori cât am pierdut, ce am ajuns ori ce n-am reușit să ajung fiindcă în tot acest timp n-am făcut decât să exersez viața. M-am străduit să nu mor din timpul vieții...

          „Exersez viața!” gândesc amuzat. Da, asta făcea și pe vremeri. Trăia cu o poftă molipsitoare. Niciodată alături de ea nu m-am plictisit, nu exista așa ceva în preajma ei. Nu știu de unde izvora atâta prospețime, voioșie, imaginație, dar transforma tot ce atingea în bucurie. Nu conta că învățam pe rupte sau ne distram la vreun chef. Că stăteam pe holurile facultății așteptând să intrăm în examen sau la o terasă în fața unei beri. Că eram în pauza dintre cursuri sau aiurea prin Cișmigiu. Că mâncam la mine acasă ce ne pregătea mama sau în camera ei de cămin, ceva preparat pe reșoul care ținea loc și de calorifer. Petreceam aproape tot timpul împreună și ne potriveam atât de bine încât mă întreb cum de n-am atins-o niciodată. Nici măcar un sărut, deși l-am dorit enorm. N-am găsit niciodată momentul, îmi părea că nu este pregătită, că nu are încredere și pe undeva intuiam motivul. Fusese mințită, înșelată, părăsită de fostul ei iubit. I-am respectat reținerile și am avut răbdare cu ea. Sau de fapt am fost doar superficial. Nu o dată am lăsat-o baltă invocând fel de fel de motive - minciuni toate - când Irina mă anunța că este liberă. Învăța atunci pentru bacalaureat, își făcuse un program foarte strict și ne vedeam rar. De regulă când simțea că este în grafic își permitea o pauză și o consumam făcând sex nebun. Îmi convenea să fur de la fiecare dintre ele tot ce se putea fura, și tot amânam momentul unei decizii. Însă a venit pe neașteptate și m-a prins nepregătit. În după amiaza dinaintea ultimului examen de student. Repetasem ore bune cursurile împreună cu Oana la mine și tocmai coboram gălăgioși scările. După efortul de concentrare făcut, eram în stare să râdem și de un deget. Voiam s-o conduc o bucată de drum, apoi să ies în oraș, dar pe la etajul unu am dat nas în nas cu Irina. Am înghețat pur și simplu, fetele s-au privit câteva secunde, una nedumerită - părea și plânsă -, cealaltă cu un zâmbet întârziat pe față. M-a salvat cea din urmă. Dezinvoltă s-a prelins mai departe pe scări spunându-mi peste umăr:

          - Vă las, vorbim mâine!

          N-am mai vorbit, n-am avut curaj să-i explic. Cum să-i spun că urma să am un copil, că urma să mă însor cât de curând, că viața parcă se răzbuna pe mine. N-am avut puterea asta.

          Deodată simt că mă scutură cineva de braț. Parcă trezit dintr-un somn profund observ toți ochii ațintiți asupra mea. Îmi dau seama că mi-a venit rândul la catalog și în sfârșit reacționez. Mă ridic în hohotele de râs ale colegilor. Deși îmi pregătisem un discurs destinat să impresioneze, acum nu-l mai știu și pace. Mi s-a șters memoria. Așadar improvizez:

          - Nu sunt multe lucruri de adăugat în ultimii cinci ani... Totuși, văd chiar în acest moment o situație ciudată. Soarta mea - până acum n-am sesizat - a fost determinată de doi decani. Primul, domnul Marcu. Când trebuia să fiu exmatriculat la sfârșitul primului an m-a întrebat: „Dom'ne, dar tu de ce nu vii la școală?” Eu am fost cinstit și i-am spus: „Eu mă duc la filme la Cinematecă!” Atunci i-a cerut secretarei: „Șterge-i dragă absențele că poate ajunge regizor!”, povestesc, iar colegii se distrează copios. Aștept puțin să se liniștească lumea și continui: Ca anul trecut domnul decan Popescu să aibă încredere în mine și să-mi dea posibilitatea să fac un film de prezentare a facultății. Și iată cum destinul meu de regizor printre ingineri s-a împlinit! închei râzând la un loc cu toată lumea, dar după câteva clipe cer liniște fiindcă mai am ceva de adăugat: Să vă mai spun o mică istorioară. Acum cinci ani unul dintre colegii noștri, nu dau nume, la masa festivă de la restaurant trecea și ne întreba pe fiecare în parte dacă am făcut milionul de euro. Doamne și am avut așa un fior de neîmplinire în momentul ăla!... Mi-am dat seama că sunt un ratat. Un coleg de lângă mine îl făcuse... sunt întrerupt iarăși de glume, dar nu mai țin cont și vorbesc mai departe acoperind larma: Și vreau să aflați că nici între timp nu l-am făcut, dar fiorul acela de neîmplinire mi-a trecut. Vă doresc și dumneavoastră același lucru!

          Mă așez bineînțeles cu privirea spre Oana. Îmi face un semn discret, ca pe vremuri când se bucura de vreo reușită de-a mea. Încep să sper, nici eu nu știu ce. „De fapt ce vreau?” mă întreb. Ea a venit însoțită. Arată foarte bine partenerul ei. Îl invidiez și simultan mi-e ciudă pe el. „Prostule, puteai să fii tu lângă ea!” mă muștruluiesc în gând. Dar nu poartă niciunul verighetă - am remarcat de la început - poate nu-i decât o cunoștință, un văr, un frate descoperit de curând. Un nimeni. Devin complet irațional, dar cumva mă simt viu cum n-am mai fost de mult.

          Între timp festivitatea s-a încheiat, iar eu sunt în continuare absent, distrat, devorat de o singură dorință. Puteam să lipsesc că tot aia era. Puteam să stau acasă și să gândesc câte în lună și în stele, nu trebuia să vin până aici pentru asta. Dar poate așa trebuia să fie. Poate soarta ne oferă ocazia să ne explicăm, să reparăm trecutul. Poate nu numai eu, ci și ea dorește să ne lămurim. N-am nici cea mai vagă idee ce aștept să se întâmple după aceea, dar vreau măcar să-mi cer iertare.

          Părăsesc sala printre ultimii. Glumesc, întreb, răspund, râd, mă îndrept spre mașină, ajung la restaurant, mă așez undeva la întâmplare, toate acestea pe pilot automat. Mesele se ocupă treptat, muzica luptă să acopere rumoarea din salon, iar primele două perechi ies pe ringul de dans. Cele mai curajoase. Ard de nerăbdare s-o invit și eu pe Oana - ce moment mai bun să-i vorbesc decât când o țin în brațe -, dar aștept să se mai aglomereze ringul fiindcă orice s-ar zice, sunt un timid. Spre norocul meu nu durează mult. Nici zece minute și aproape jumătate din sală este în picioare. Pândesc un moment prielnic, beau un pahar de tărie de îmbărbătare și mă reped spre ea. În câteva secunde suntem pierduți printre cuplurile de dansatori.

          - N-am apucat deloc să vorbim!... nu prea știu eu cum să încep.

          - Avem tot timpul, seara abia a început! sună răspunsul ei cam neutru și nu foarte încurajator.

          - Știi m-am tot gândit de-a lungul timpului la acea zi...

          - Care? se îndepărtează și mă scrutează nedumerită.

          Chiar pare sinceră ceea ce-mi suflă și ultima urmă de curaj, dar nu mai am cum să mă opresc, așa că îi explic:

          - Atunci... Știi tu! Sunt sigur că știi! M-am purtat ca un măgar. Te-am înșelat fără rușine, te-am rănit și apoi am fugit ca un laș...

          - Ohoo, oprește-te! Chiar nu înțeleg despre ce vorbești, se preface în continuare că nu-și amintește, iar eu mă simt ca ultimul om. Cu cea mai caldă voce o rog:

          - Iartă-mă! Cred că te-am făcut să suferi cumplit... Dacă nici după atâția ani nu...

          Cuvintele îmi rămân în gât. Sunt descumpănit de reacția ei. Râde, și tot râde nestăpânit.

          - Tu ai crezut că eu... mă întreabă sau constată - nu mai sunt sigur de nimic - printre hohote, dar sesizează că eu nu mă distrez defel. Atunci încearcă să se stăpânească și puțin stânjenită îmi spune: Scuză-mă, n-am putut să mă abțin. Dar chiar este hazliu! Eu... Eu nu te-am văzut niciodată altfel decât ca pe un frate. Chiar ai crezut că...     

                   

          (Martie 2014)

          

[Ion Nălbitoru]

Sincere felicitări doamna Corina Militaru! Povestea dv mi-a adus aminte de reîntâlnirile cu colegii de facultate. Anul viitor vom sărbătorii 33 de ani de la terminarea facultăţii. De fiecare dată parcă aveam emoţii la aceste întâlniri (anuale) dar când ne trezeam faţă în faţă unii cu alţii parcă reveneam la mintea studenţilor de atunci înlăturând orice complex legat de vârstă. Ba chiar ne simţeam din nou tineri şi puşi pe şotii!

[Corina Militaru]

Mulțumesc, domnule Ion Nălbitoru! Mă bucur că v-am trezit amintiri plăcute. Și noi ar trebui să ne întâlnim anul viitor - 30 de ani de la terminarea facultății :)) 

[Sofia Sincă]

Corina superb scris! Știu că ești naratoarea sufletelor, ale simțirilor. Știi să faci dintr-un subiect comun, o poveste strălucitoare. Astfel revederile colegilor de facultate, amintirile studențești... creează atâta nostalgie, atât de reale redate încât putem fi oricare dintre noi, eroul principal. Și suspansul creat, ineditul de la sfârșit. Intrigi ușoare, plăcute ies la confruntare între colegi de facultate. Ai format atmosfera caracteristică, intriga și deznodământul în o pagină.

Felicitări!

Sofy

[Corina Militaru]

Mulțumesc, draga mea Sofy! Mereu alături de mine... :) Întotdeauna îmi citești textele și găsești cuvinte frumoase pentru mine. Mă bucur că rezonezi cu ceea ce am pus în poveste, asta speram să se întâmple. :)

Cu drag,

Sofia Sincă a spus :

Corina superb scris! Știu că ești naratoarea sufletelor, ale simțirilor. Știi să faci dintr-un subiect comun, o poveste strălucitoare. Astfel revederile colegilor de facultate, amintirile studențești... creează atâta nostalgie, atât de reale redate încât putem fi oricare dintre noi, eroul principal. Și suspansul creat, ineditul de la sfârșit. Intrigi ușoare, plăcute ies la confruntare între colegi de facultate. Ai format atmosfera caracteristică, intriga și deznodământul în o pagină.

Felicitări!

Sofy

[Valeria Merca]

Încântată, dragă Corina, de modul în care ai redat o poveste de viaţă din perioada celor mai minunaţi ani! Fiecare parcurgem un traseu, acumulăm o experienţă, ne confruntăm cu probleme fel de fel, însă ne întoarcem uneori cu gândul în trecut, acordând importantă unor momente care ne-au marcat.
Te felicit! Preţuire şi drag,

[Corina Militaru]

Mă bucur că ai poposit aici, Adelaide! Mulțumesc din suflet pentru semnul lăsat!

Cu drag,

Adelaide a spus :

Încântată, dragă Corina, de modul în care ai redat o poveste de viaţă din perioada celor mai minunaţi ani! Fiecare parcurgem un traseu, acumulăm o experienţă, ne confruntăm cu probleme fel de fel, însă ne întoarcem uneori cu gândul în trecut, acordând importantă unor momente care ne-au marcat.
Te felicit! Preţuire şi drag,