REGĂSIRE (fragmet)-1-

[Exemplu de Titlu]

 

 

      Iarna fusese lungă și urâtă. Cel puțin așa a simțit-o Mara.

La firmă problemele parcă nu se mai terminau. Era din ce în ce mai convinsă că sosise timpul să pună capăt afacerii. Din păcate deciziile nu îi aparțineau în totalitate. Iar partenerul ei de afaceri nu vroia să îi asculte argumentele.

Se simțea obosită. Și extrem de singură. Dar parcă nu ea era cea care trebuia să ia o măsură. Ba mai mult, fără să îi ceară cineva, se adâncea, cu fiecare zi ce trecea, mai mult în muncă.

 Sâmbătă. Ea era la muncă. Raze jucăușe îi intrau prin fereastră încercând să o ademenească. Doi porumbei se opriseră pe pervazul ferestrei și o priveau țintă.

  - Ce aveți cu mine? Ce aș putea face altceva?…O plimbare ?! De una singură?... Poate nu ar strica. Ar prinde și pielea mea ceva culoare... Dar unde?... Victor ar știi?... El, sigur, este astăzi pe ceva coclauri. Doar e sâmbătă… Nu mă costă nimic să dau un telefon?... Poate aveți dreptate. Iar dacă nu va răspunde, o să vă potoliți iar eu voi putea să muncesc mai departe.

De dincolo, o voce veselă i-a răspuns:

  - Lasă-mă să ghicesc: ești la muncă. Probabil nu ai sesizat că a venit Primăvara.

  - Niște raze calde de soare ce mi-au intrat pe fereastră încearcă să îmi spună asta, iar doi porumbei mă trimit la plimbare.

  - Doar că tu ai papuci cu toc și sigur un costum bine călcat. Iar în portbagajul mașinii nu ai haine sport.

  - Nu foarte departe de adevăr.

  - Ce număr porți la încălțăminte?

  - Treizeci și șapte.

  - E perfect. Sunt acolo în douăzeci de minute.

 A ajuns chiar mai repede. În punga ce o pusese cu un zâmbet triunfător pe biroul ei erau o pereche de ghete sport și un costum de trening.

  - Repede, deja am pierdut timp prețios astăzi.

 A cotit undeva la dreapta și după o bucată de drum a realizat că știa locurile. Doar că uitase de existenta lor.

  - Știu locul ăsta. E undeva pe aici o vale. Veneam uneori cu tata. Prindea raci.

  - Așa este. Doar că nu mergem la valea aceea... Oricum nu cred că se mai găsesc raci. Poate nici pește. Ne batem joc de ce ne-au lăsat moșii nostri. Aruncăm toate prostiile în ape, pescuim indiferent de sezon… Sper să îți placă locul unde te voi duce.

 Abia că au intrat în satul ce îi întimpina cu case îngrijite, spoite în alb și obloane verzi, că au și cotit pe o uliță ascunsă printre ele. Poate dacă nu ar fi cunoscut locurile, ar fi găsit-o cu greu.

Ulița îngustă se strecura șerpuind printre case și trebuia să ai ceva îndemânare să ocolești mulțimea gropilor . Câte o găină sau gâscă fugeau speriate din calea mașinii ce îndrăznise să le conturbe liniștea. Ici colo, în porțile caselor, femei cu basmale negre și bărbați în bastoane își întrerupeau pentru o clipă poveștile, ca să acorde o minimă atenție mașinii ce ridica, un ușor nor de praf, în urma ei. Parcă Dumnezeu îi așezase acolo și apoi îi uitase.

În stânga lor, o casă mai avea încă acoperișul de paie, iar o alta stătea într-o rână. Un nuc uriaș o apăra de ploi și vânturi.

Erau case nelocuite, bătrânii muriseră, iar tinerii pribegeau probabil de ani buni prin orașe, locuind  într-un mic apartament cu apă curentă. De ce s-ar mai întoarce la vechea casă părintească. Acolo trebuiau spoiți pereții, pământul săpat, iarba din curte cosită…

  - Ajungem imediat, îi opri Victor gândurile.

 La capătul străzii s-a terminat satul.

Un peisaj sălbatec cu stânci și păduri se revărsa în fața ei.

  - Locuiesc la zece kilometrii de locul acesta și nu l-am văzut până acum.

  - Dacă nu îți lași privirile să zboare… Uite, acolo ne vom duce. Și i-a arătat cu mâna locul.

 Pe vârful unei stânci calcaroase abrupte, cea mai înaltă dintre toate, se vedeau zidurile unei cetăți medievale.

Au pornit la drum. După câțiva metri făcuți de-a lungul văii, Victor i-a spus:

  - Trebuie să trecem pe aici. Mai încolo, va fi dificil pentru tine.

Nu i-a dat timp de gândire, că a și fost pe malul celălalt. Valea nu era adâncă, nici foarte lată, dar știa că nu va putea sari peste ea. Sigur piciorul ei va face cunoștință cu apa rece de munte. Victor îi citi și de data asta gândurile:

  - Sari mai întâi pe bolovanul acela. Apoi, dă-mi mâna.

I-a ascultat sfaturile și a ajuns dincolo mai ușor decât își închipuise. Privi în jur. Drumul spre cetate era abrupt, presărat pe alocuri cu mărăcini  sau bolovani, cu terase cu pomi fructiferi înmuguriți și iarbă din care își scoteau capul spre soare, primele flori de primăvară. Nu părea de loc ușor de ajuns acolo, sus.

Privirea i-a fost atrasă de ceva ce se mișca undeva departe, pe colina din dreapta. În zare se vedea liziera unei păduri dese. Spre ea fugea mâncând pământul un biet iepuraș. Parcă îi auzea respirația și inima bătând speriată. Și nu era de mirare, pentru că în urma lui, destul de aproape, trei dulăi spărgeau liniștea cu lătratul lor. Erau trei, mari și puternici, sigur colții lor se vor înfinge în blana bietului animal.

A rămas înlemnită privind într-acolo. Și-a strâns pumnii, iar inima a început să-i bată în ritmul bătăii inimii micului urechilă.”Doamne, de-ar ajunge în pădure. Acolo s-ar putea pierde de dulăi.”

Urmărea scena din fața ei uitând cu desăvârșire unde și cu cine era. Distanța dintre urmărit și urmăritori părea că se micșorează, unul dintre dulăi aproape că își împlântase colții în blana moale. Până la pădure  mai erau vreo zece metri. Cu un ultim efort, urechilă tâșni spre pomii din zare și reuși să se piardă printer ei. Dulăii îl urmară, se auzeau doar glasurile lor, ca apoi liniștea să se coboare, aproape nefiresc. Nu putu să-și deslipească privirile de acolo. Își dorea să poată pătrunde dincolo, să vadă cu adevărat ce se întâmplă. Când crezu că cei trei își răpusese victima și se înfruntau din carnea crudă, îi văzu revenind, obosiți și dezamăgiți că pierduseră. Iar ea se trezi țopăind de bucurie:

  - A reușit, a reușit, s-a auzit strigând în timp ce s-a întors spre însoțitorul ei.

Atunci realiză că atitudinea ei nu era una obișnuită și se rușină. În fața ei era un bărbat care trăise cu aceeași intensitate scena. Acum o privea pe ea, puțin nedumerit dar cu o mare bucurie și înțelegere.

Nici unul dintre ei nu mai trebuiau să își justifice trăirile. Fuseseră identice.

  - Vino. E ceva drum până acolo, sus.

  - Crezi că voi reuși?

Nu i-a răspuns. A luat-o înaintea ei arătându-i drumul și netezindu-l în același timp. 

 Înainta tăcută în urma lui, căutând să-și bucure privirea cu specatcolul pe care natura îl desfășura în fața ei. Din când în când Victor se întorcea spre ea și îi arăta o floare sau o pasăre, le spunea numele și le descria în câteva cuvinte. Începuse să obosească, respira din ce în ce mai des, cetatea din vârful colinei părea încă departe. Se simțea asemeni micului Urechilă, dornică să ajungă mai repede acolo sus, simțea că este la capătul puterilor, dar în același timp nu se putea opri. Chiar dacă în spatele ei nu era nimeni, se simțea urmărită, iar ea nu putea pierde, nu putea să fie neputincioasă.

  - Un mic popas, îl auzi pe Victor zicând și îl văzu așezându-se la poalele unui măr în floare. Vino, aici!

Cei doi pași care o despărțeau de el i s-au părut teribil de grei, dar reușise să ajungă la locul indicat și să se lase cu ultimele forțe jos, pe iarba prospătă.

  - Ai obosit, îi zise cuprinzându-i umerii și făcând-o să se rezeme de pieptul lui.

  - De unde știi?

Un râs cristalin îi gâdilă urechile.

  - Papucii sunt de vină. Nu au tocuri,  încercă să facă o glumă, mulțumindu-i în gând că hotărâse acest popas.

  - Simți mirosul... Aș face moarte de om dacă nu l-aș mai simți. Iar tu vroiai să stai cu nasul în hârtiile alea…

Își lăsă capul pe umărul lui, închisese ochii și adulmecă aerul profund. Nu îi răspunse, dar știa că de fapt nici el nu aștepta un răspuns.

Stătuseră așa ceva vreme, parcă timpul se opriese în loc, nimic nu se întâmpla, nimic nu se auzea, chiar și mintea ei era goală.

Părea că se dezbrăcase de tot ceea ce o învelea și se simțea minunat așa, goală pe dinafară și pe dinăuntru.

  - E timpul, îi auzi glasul șuierând ușor în urechea ei. Ar fi păcat să pierzi spectacolul de sus.

Și-au reluat drumul, la fel ca înainte, el mai întâi, ea călcându-i pe urme.

 După un alt efort serios au ajuns la ruinele ce parcă crescuseră din stânci.

  -Sunt de peste opt secole așa, a început  Victor lecția de istorie, în timp ce o ajuta să pășească  în înteriorul cetății. Vroiau să se apare de tătari… Istoria zice că și Gheorghe Doja ar fi devastat-o. Mai târziu, un nobil al acestor locuri a transformat-o în adăpost și protecție pentru bunurile familiei. Rămășițele acestei fortărețe le vedem noi azi. N-a putut ţine piept nici austriecilor conduşi de generalul Tiege, prin anii o mie șapte sute și ceva, care au incendiat-o. Era pedeapsa dată familiei Thoroczkay, care nu accepta anexarea Transilvaniei de către habsburgi… Turnul acesta, e din acea vreme. Avea peste douăzeci de metri înălțime. Acolo, în sud, ruinele alea sunt mai vechi. Erau legate între ele și formau o curte interioară.

 S-a cățărat pe o ruină aidoma cu deschiderea unei ferestre. Jos, în vale se vedea satul cu casele ce păreau niște jucărioare scăldate de căldura zilei.

Victor i-a cuprins mijlocul și și-a continuat explicațiile:

  - Acolo sunt Cheile Aiudului și Livezile, acolo Piatra Secuiului iar acolo e Colțeștiu…Ce zici? A meritat osteneala?

  - Din plin!... Uite, acum aș fi înstare să zbor,  a zis întinzându-și mâinile ca și cum s-ar pregăti să își ia zborul. Întotdeauna am visat să zbor. Mă dădeam în leagăn. Închideam ochii, îmi făceam avânt cu picioarele, leagănul se ridica sus, sus, eu voiam să-mi desprind mâinile de pe lanțul ce-l susținea și să mă las în văzduh. Voiam ca mâinile să mi se transforme în aripi… Nu am avut suficient curaj să fac asta. Nu le-am dat voie să se transforme. Cred că vocea mamei îmi întrerupea gândul. Aici … nici măcar nu trebuie să închid ochii. Trebuie doar să dau din mâini.

  - Zboară… Zboară cu mintea și cu gândul. Lasă să-ți crească aripi. Descătușează-te. Dar nu da din mâini. Ele nu se vor transforma în aripi.

  - Poate că totuși… Nu simți misterul pietrelor? Nu vezi că totul din zare te îndeamnă să zbori?

  - De ce crezi că te-am adus aici?...Tu nu știi un lucru. Ți-ai început zborul acolo, jos, pe malul văii, în timp ce te rugai ca Urechilă să ajungă în pădure.

  - De unde știi că mă rugam?! Am făcut-o în gând.

  - E suficient să te privească omul și află totul despre tine. Mă întreb doar… cine te-a închis în colivia ta?

 S-a întors spre el. Privirea ei s-a intersectat cu privirea lui. Au călătorit amândouă preț de ceva timp, nu a putut spune dacă au fost secunde sau ani lumină, simțea doar o căldură ce îi învăluia plăcut trupul și o lumină în mii de culori ce-i scălda văzul.

  - Nu știu… Uneori îmi doresc să găsesc cheia, caut, apoi renunț…

  - Ai s-o găsești. Promit să te ajut. 

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Notă de călătoria transformată într-o bucată de proză, plăcută, incitantă.

Modul de a povesti, cursiv, plăcut, descrierile calde şi colorate aduc în text dorinţa de a fi citit şi de a nu se ajunge curând la finalul lui. Şi aici putea să mai fie... Însă inspiraţia şi voinţa sunt ale autorului.

Am scos din text nişte scăpări typo sau greşeli: printer ele., să se piardă printer ei., privirea cu specatcolul, ruinele ale sunt mai vechi.,Întodeauna,

 ''îi arăta o floare sau o pasăre,'' '' le spune numele'', - le-am scos deoarece sunt în discordanţă cu celelalte verbe din frază. Sunt la alt timp.

''eu vroiam,Vroiam ca mâinile'' - verbul corect este a voi, deci presupune eu voiam.

Şi mai ai la punctuaţie câte ceva de rezolvat: punctele de suspensie se pun imediat după cuvântul pe care vrei să-l suspenzi iar după ele se lasă pauză. Totodată, la dialog, între expunerea lui şi explicaţie se pune virgulă, nu cratimă.

Citesc cu deosebită plăcere tot ce scrii, Sofy!

[Ion Lazăr da Coza]

Tu nu ști un lucru. 

De unde știi că  Aici e corect.

Mici greşeli: Linia de dialog e mai mare ca liniuţa de unire (cratima) şi nu se lipeşte de cuvântul/litera pe care îl/o precede!

Punctele de suspensie (întotdeauna trei!) nu leagă două  cuvinte însă nu sunt nici în aer. 

-Din plin!...Uite, acum aș fi înstare să zbor!- a zis întinzându-și mâinile Text original.

- Din plin!... Uite, acum aș fi în stare să zbor! a zis întinzându-și mâinile  Ţi-am eliminat patru greşeli. Le--ai depistat?

Helen, scrii bine, scrii curat însă e loc de mai bine. Fragmentul postat aici promite. Să cauţi profunzime şi frumuseţe.

Cu prietenie,

da Coza

[Corina Militaru]

Am citit cu placere. Exista o continuare, nu?

Cu prietenie,

[Mihaela Suciu]

Am citit şi celelalte capitole. Textele tale par atât de reale. Le citesc cu plăcere; au acţiune şi curg destul de  firesc. Mă deconecteză!