REGĂSIRE (fragmet)-6-

[Exemplu de Titlu]

 

  Pe badea Gheorghe la întâlnit acolo, la marginea pădurii unde se oprea la ceas de seară să asculte corul greierilor. Se odihnea și el după o zi de muncă în care și-a făcut, din căpițele de fân presărate pe câmp, o boade falnică. Cei ce-l ajutaseră plecaseră, dar el mai zăbovise puțin ca să poată asculta în voie glasul pământului, să poată vorbi liniștit cu nevasta dusă la cei de dincolo, lăsându-l singur că:

  - Vezi tu, copiii cu ale lor, nu au timp și răbdare cu un neputincios ca mine... Apoi, vrămurile astea s-o schimbat și nu în bine așa cum trăbuie. Știi tu, când omu ăla mare, la tălăvizor, o zâs că îi năvoie de douăzeci de ani să nă fie bine?... Brucan, parcă aşa îl cheamă... No apăi o știut ce zâce. Că ni, o trăcut deja paisprăzece... Să vede ceva?... Locu ăsta l-o știut și dacii, și romanii. Îi plin de aur muntele ăsta. Tăți l-o cătat. Numa acum l-o lăsat... Întărăse politice..

” Munții noștri aur poartă

Noi cerșâm din poartă-n poartă...”

Iară s-o întors vrămurile alea. Ăstai moțu, dragu badi... el știe duce... Și duce, și duce da și când să scoală...

 Locu ăsta o fost făcut oraș de Carol, că știa cătăi de important aurul de aici... În război or murit mulți aici, să nu lase armatele fasciste în Apusăni. Eram copil, știu bine. Or băricădat drumu și calea fărată. Și n-or trăcut. Scrie asta și în istorie. Nu vorbăsc aiurea. Apăi, or dăschis mina. O fost bine. Am lucrat și io acolo. Am și pănsie. Nu e mare, alțâ mai tânări ca mine, au pănsi mai mari, nu mă plâng, e bine. Dară acuma... o închis-o. Dă ce? Și ce să facă oamănii?... Astăzi nu să mai mulțămăște lumea cu mămăliga și ceapă. Trăbă bani. Pământ aici nu e atât cât oamăni sunt...

” Munții noștri aur poartă

Noi cerșâm din poartă-n poartă...”

  Mara l-a ascultat în tăcere. Cuvintele bătrânului curgeau ca o spovedanie. Nu vorbea pentru ea. Își vorbea lui, sau poate pământului, sau pădurii, sau pur și simplu vântului. Era un plâns fără lacrimi, era strigătul al neputinței. Era glasul lui Horea, și Cloșca, și Crișan, a lui Avram Iancu și al eroilor secerați de plumb apărând poarta de intrare în Apuseni.

 Rămăsese în urma lor un monument slujit de un sobor de preoți ce și-au însemnat trecerea pe plăcuță, să vadă cei ce-or trece pe acolo, să știe urmașii că au existat și că numele lor sunt la fel de importante ca cele cunoscute sau necunoscute ale celor căzuți.

 Mina, mândria locului, stătea de strajă la intrare în micul orășel de munte ferecată cu multe lăcate deasupra cărora se încăpățânau să fluture în bătaia vântului două steaguri fără culoare.

   Iulia, CTC-ista de la doi, o femeie mărunţică cu ochi vioi, a așteptat-o într-una dintre seri și a poftit-o la o plăcintă caldă cu mere. Acolo l-a cunoscut pe bărbatul ei.

Seara a fost plăcută, Iulia făcuse într-adevăr plăcinte gustoase care au fost însoțite și de un pahar cu lapte proaspăt de vacă. Doar că Mara s-a trezit adresându-se bărbatului:

  - Și tu, unde muncești?

Brusc s-a lăsat tăcerea. Se auzea doar bâzâitul a doi bondari ce se roteau în jurul becului ce lumina târnațul. Ochii bărbatului au devenit brusc triști iar în cei ai Iuliei apăruseră două lacrimi ce stăteau gata, gata să se prăvălească la vale.

Întrebare fusese pusă, n-o mai putea lua înapoi, așa că Mara așteptă tăcută ca cel din fața ei să înceapă să se destăinuie. Simțea că va avea glasul lui badea Gheorghe. Și nu s-a înșelat.

  - Sunt inginer la mină. Încă. Nu știu până când: o zi, o lună, două, dar va fi curând. Că io chiar nu cred că îi vor mai da drumu. Nici acum, nici mai încolo. Doar dacă nu or vinde-o, mânca-i-ar Pământul să-i mânce.

  - Ioane, nu blăstăma.

  - No, lasă-mă. Că drept îi blastăm. Cum or putea vinde pământul ăsta scăldat de-atâta sânge?... Or face-o în numele binelui țării...

Deci, eu încă mai sunt inginer la mină. Mai întâi au fost listele de restructurare. Că eram prea mulți. Și aveau dreptate. Eram zece în loc de unu. Asta a făcut Ceaușescu... blocurile alea, cutiile alea de chibrituri pe malul Arieșului. Și atunci totul s-a schimbat pe aici. Au venit, de nici unde, tot felul de bărbaţi. Cine credeţi că şi-a lăsat mama şi tata, sau casa şi a venit aici? Puţin au fost mai răsăriţi. În rest... pleava. Apoi, le-a adus şi pe ele, moldovencele, nişte copile... că au făcut fabrica de confecții să dea de lucru femeilor... Ce ştiau ele?... S-au măritat, s-au însurat, ne-am amestecat, cred că nu mai este familie, care să fie de-a locului... Când am făcut primele liste nu a fost prea rău. Era pleavă destulă. Și mai credeam că lucrurile se fac așa, ca ele să fie puse pe drumul ăla bun... Apoi alte liste, și alte... minciuni păste minciuni. Am făcut câteva greve. Am crezut că-i facem pe ăia mari să se gândească bine. Apoi nu am mai crezut. Iar acum aștept să dăm cheile... Io înțăleg și că nu mai trebuie aur, acum. Dar mina asta, locul ăsta, are o istorie. Am pute-o face muzeu. Am citit și am auzit că prin Germania și Anglia au făcut așa ceva. Ar fi ceva. Și orașul ăsta nu ar muri. Așa... nu e vorba de mine. Io am din ce trăi chiar dacă se închide și fabrica femeii. Am doar un copil care mai are doi ani și termină facultatea. Dar sunt atâția aici care nu au de nici unele. Stau în blocuri. Ce faci acolo fără bani. Unii au plecat. Dar alții au rămas. Un muzeu ar aduce străini. Locurile sunt faine pe aici. Orașul ăsta ar trăi. Apoi, când va trebui, mina îi conservată. O poți deschide repede, fără bani aruncați.

 Tăcerea a coborât din nou.

Ochii celor doi erau triști, atât de triști.

 

  În seara aceea nu a mai luat-o spre pădure. A coborât spre Arieş.

Verdele crud al pădurii a rămas, undeva, în spatele ei. I-a luat locul cenuşiul blocurilor.

Din depărtare, cele câteva blocuri înşirate pe marginea Arieșului păreau asemeni unor copaci care tocmai şi-au pierdut frunzele.

Era toamnă, doar.

O zi frumoasă de toamnă în care soarele, chiar dacă se pregătea de culcare, mai avea puterea să îşi trimită razele aurii pe cerul atât de albastru, lăsându-le să se joace într-un joc doar de el ştiut.

Baletul acela de pe cer, în care raze de soare făceau pereche cu nori albi de puf, era însoţit de simfonia cântată de apele Arieșului.

Şi în toată splendoarea aceasta a naturii, omul înălţase acele blocuri cenuşii.

Cu cât intra mai adânc în labirintul format de acestea, cu atât avea senzaţia că lucrurile nu se potrivesc, că scenograful a greşit scena.

S-a oprit năucită de cele ce vedea.

Curţile orânduite de mâini harnice erau înlocuite cu containere de gunoi în jurul cărora câini, pisici, găini şi muşte, multe muşte, îşi căutau hrana.

Din loc în loc, câte un garaj sau coteţ din scânduri înnegrite de ploi şi vânt ascundeau de toate pentru toţi sau câte un porc ce zbiera cerându-şi hrana de seară.

Iar blocurile... cuti de chibrituri peste care vremea trecuse lăsând urme adânci.

Ferestre acoperite de perdele înflorate, ferestre acoperite cu hârtie care cândva fusese albastră, ferestre acoperite de praful adus de vânt îți arătau unde e viață sau unde pustiul pusese stăpânire peste micile camere.

  Povestea lui badea Gheorghe, povestea lui Iulia și a bărbatului ei au făcut-o să simtă nevoia de-a știi și povestea celor care locuiau în această parte sumbră a orașului care îi produceau fiori reci pe șirea spinării.

A răspuns cu bucurie invitației de-a petrece ceva timp la o cană de ceai în casa unei alte angajate pe care a întâlnit-o întorcându-se de la cotețe. Avea o găleată în mână semn că fusese cu mâncare la unul din porcii ce guițau în gura mare.

  - Eu am venit din Moldova. Și-a început povestea femeia. Aveam doar şaptesprece ani. Ca mine sunt majoritatea, chiar dacă au venit înaintea mea sau mai târziu.

Am venit cu ochii în lacrimi, abia ne rupsesem de fusta mamelor noastre. Credeam că, după terminarea stagiaturii, ne vom întoarce pe la casele noastre, sau cel puţin în Moldova.

Dar aici ne-am găsit soţii, ne-am măritat, am făcut copiii... unele din noi nu s-au mai dus nici măcar în vizită acasă.

Acolo... am plecat, majoritatea, din case mici, de cârpici, de la ţară, de la oi şi porci... Aici, am găsit apartamente... multe dintre noi nu am visat aşa ceva... Bani erau. Bărbaţii ne câştigau bine şi nici noi nu ne puteam plânge... Copiii ne mergeau la şcoli, aveam aici liceu cu profesori renumiţi, mai buni chiar decât la Câmpeni, aveam spital... aveam de toate.

 Mara a observat că deși povestea cu degajare toate cele și ochii ei erau trişti. Toate cele bune erau undeva în trecut, un trecut parcă atât de îndepărtat.

  - După ce s-a închis mina s-a terminat şi viaţa de aici. La început lumea a fost mulţumită. S-au dat plăți compensatorii, bani mulţi. Şi am crezut că vor ajunge cât lumea... Unii, care mai aveau gospodării acolo de unde au venit, au plecat. Puţini au fost ăştia, dar au fost. Ei sunt norocoşii!... Au vândut apartamentele de aici... alţi bani... aveau încă la cine să le vândă şi au plecat.

Alţii... o perioadă au trăit bine. Femeile lucrau în fabrică, se câştiga bine, bărbaţii la birt.

Săptămânal mergeam la Câmpeni, sau Alba, sau Turda. Ne întorceam cu sacoșele pline. Apoi, banii s-au terminat... Ca şi cum nu au fost. Leafa femeilor nu a mai ajuns. Bărbaţii au început să plece care încotro, unii în străinătate... Bărbaţii şi copiii care terminaseră şcoala... Au rămas femeile şi copiii mici, de şcoală... Au fost unii care au investit banii. Au luat păduri şi fâneţuri pe seama de nimic. Au luat apartamentele celor care au plecat. Puţini, dar au fost...

Şi noi am luat ceva pământ. Dar mai departe... nu ştim ce să facem cu el. Şi aşa nu ne ţine de foame.

- Dar au fost programe care să vă înveţe...

- Doamnă dragă - a intrat în discuţie bărbatul - au fost. Au venit şi ne-au adunat la şcoală. Câte două ore pe săptămână. Ne-au arătat tot felul de planşe, ne-au spus tot felul de vorbe... Frumos au vorbit... Ne vedeam mari patroni cu buzunarele pline de bani... Dar cum să ajungi aşa?

Uite, eu am luat pământ. Dar ce să cultiv pe el? Am fost miner o viaţă. Nu mă pricep. Pot învăţa. Dar de unde bani pentru seminţe, pentru utilaje...

- Dar sunt tot felul de fonduri...

- Aşa e. Uni au luat de la Sapard, mai ştiu eu cum le cheamă pe instituţiile astea?... Cunosc câţiva, nu mă întreba cine au fost ăștia. Ești femeie deșteaptă, te poți gândi singură. Eu?... Am fost la Alba, am fost la Câmpeni. I-am ascultat, dar mai departe nu am putut merge. Atât am putut cu capul meu...

 L-a privit lung şi i-a văzut ochii care deveniseră mai negrii, înfiorători de negrii.

Cuvintele i s-au oprit în gât. Ce-ar fi putut să le spună?

  - Am acasă câteva reviste şi cărţi. Cu tot felul de idei şi îndrumări. Poate vă ajută. Poate găsiţi acolo la ce ușă trebuie să bateţi...

  - Da, de asta am avea nevoie. De o uşă la care să batem. Dar să se şi deschidă pentru noi. Că avem copii. Trebuie trimişi la şcoală. Iar aici, acum nici şcoala nu mai e şcoala...

 Şi-a băut ceaiul, le-a mulţumit pentru ospitalitate, a mai privit încă o dată carpeta agăţată deasupra patului,” Răpirea din Serai” şi a ieşit copleşită de cele ascultate.

 Şi-a aşezat aparatul de fotografiat pe noptieră.

 În seara aceea nu a făcut fotografii.

 

[Sofia Sincă]

Câtă tristeţe! Drama românului dezrădăcinat... Unii i-au dezrădăcinat, alţii le-au închis porţile. Textul scris cu suflet şi documentare te umple de furie împotriva a tot ce se numeşte politică românească. În urechi îmi sună doar:

” Munții noștri aur poartă

Noi cerșâm din poartă-n poartă...”

Este foarte impresionant, Helen textul tău!

Însă, am mai găsit ceva de cârcotit:

era strigătul al neputinței - de scos pe ''al''

Întrebare fusese pusă, - întrebarea

...şi desigur semne de punctuaţie.

Cu deosebită apreciere, Sofy!

[Corina Militaru]

Impresionant pentru ca, intr-un fel sau altul, intr-un loc sau altul, aproape toti locuitorii acestei tari traiesc de ani buni un cosmar.

Citit cu placere. Petrecere frumoasa " acasa".

Cu drag,