Rătăcirile lui Don Quijote... (11)

[Tudor Cicu]

Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și Pace”  (11)

   

     Cervantes își scrie opera încercând a trezi spiritul la viață din mintea unor oameni alienați, cum ne și pare a fi cel încondeiat în Cavalerul Tristei Figuri. Cartea ce pare a concurat (ca răspândire și citire) Biblia, încântă pe cel care o citește prin marea dragoste, simțită fizic ca o sete imposibilă de potolit, tocmai prin redarea acelui cuplu de pustiire afectivă caracteristică schizofreniei. Don Quijote postând în cavalerul însuflețit de sete fierbinte de a îndrepta relele lumii ( de aici impresia de nebunie în care se avântă în bătălii imaginare) în timp ce Sancho Panza era cuprins de disperare pentru că stăpânul pe care cu zel îl slujea nu avea (din punctul lui de vedere) nici o șansă de îndreptare. Imaginea pe care și-o construise cu privire la Dulcineea e posibilă doar în mintea unui om bolnav (asta înțelege deocamdată Sancho), numai că maladiile mintale și o serie de manifestări degenerative îl constrâng pe Don Quijote să trăiască mult mai intens decât tovarășii săi de călătorie. Din acest contrast putem desluși și acel autoportret direct și indirect al scriitorului. În structura psihologică a creatorului de geniu găsim și o anume sensibilitate izbitoare cât și o predispoziție la psihoze și psihopatii în comportamentul eroului descris. Aflați pe culmea munților Sierra Morena, unde Don Quijote nădăjduia să se ascundă și să se pocăiască vreo două-trei zile, ca să nu dea de ei sfânta Hermandad „de care avea cuvânt a se teme”, ne aflăm într-un moment de răscruce al călătoriei celor doi. Aici i se fură (într-o noapte) măgarul lui Sancho de nimeni altul decât Gines de Pasamonte faimosul pehlivan și pungaș scăpat odată cu ocnașii, din lanț, de nebunia lui Don Quijote. Văicărelile și bocetele lui Sancho sunt firești, numai calmul și „vorbele cele mai bune”, adresate de stăpân sunt de necrezut, acesta  „făgăduindu-i că-i va da țidulă ca să-i dea, de la el de acasă, în schimb, trei măgari”. Sancho nu se lasă păcălit de vorbele aiuritoare ale stăpânului. Pe  care le și socotește „iarăși minciuni și minciunele sau gogoși și moși groși ori cum s-o mai fi zicând”.  În pustietatea munților va rămâne, Don Quijote, de unul singur, să se pocăiască în vreme ce Sancho se va întoarce (călare pe Rocinante – ca să nu simtă lipsa măgarului -) spre ținutul Toboso, cu misivă de la stăpân, către frumoasa Dulcineea. Numai că soarta îl mână către șes, spre același han de unde plecaseră. Pe Sancho îl recunosc bărbierul și preotul. Cei doi vor a se deghiza pentru a-i face o farsă lui Don Quijote, dar în drum către locul de pocăință, norocul le scoate în cale pe frumoasa fată de țăran, Doroteea, care e încântată de farsa pe care cei doi (preotul și bărbierul) vor să i-o facă lui Don Quijote. Doroteea, devenită moștenitoarea marelui regat Micomicon (această prințesă de Guineea venită să-l caute pe faimosul cavaler) se înfățișează Cavalerului Tristei Figuri cu rugămintea „de a o răzbuna de jignirea ori de răul pe care un uriaș viclean i l-a făcut”. Astfel, planul celor doi de a-l înturna pe „dusul cu pluta”, nefericitul Don Quijote, către casă, pare să prindă. Don Quijote lămurit de-acum, că va trebui să dea piept cu Pandafilando cel Șpanchiu și că după ce-l va răpune va avea „și regat unde să domnim, și regină cu care să ne căsătorim”, pornește înapoi către același han buclucaș. Spre norocul lui Sancho, în drumul lor se întâlnesc cu hoțul măgarului și scutierul își recapătă măgarul. Vezi dumneata, cititorule? Până și preotul și bărbierul au realizat că „acest nenorocit de hidalgo” prea dă crezare la toate scornelile și minciunile îndrugate, doar că ele „au stilul și mireasma neroziilor din hârțoagele lui”.

   Doar că, dragă cititorule, Cervantes are acea dăruire dumnezeiască de a-l face pe oricare dintre noi, care citește, să ne bucurăm de faimoasele convorbiri între stăpân și scutier. Astfel de convorbiri sunt ca sarea în bucate la acest autor. Observam, citindu-l pe Tolstoi predilecția sa pentru descrierea scenelor de vânătoare și a seratelor cu petreceri prin casele boierilor ruși. Și unul și celălalt trăiesc atât de intens aceste descrieri, încât nouă nu ne rămâne decât admirația în fața creației.

   Iar cât privește imaginara întâlnire a lui Sancho cu frumoasa Dulcineea și momentul predării misivei din partea stăpânului său, cunoscând plăcerea de a i se povesti despre domniță, ajungem să nu ne mai mirăm de acel iureș verbal și tura-vura cu care îi tot dădea înainte Sancho: „Că ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda!”.  Cât despre ce s-a mai întâmplat „la hanul care era spaima lui Sancho Panza și tristețea lui”, poate, altădată, vom povesti și acele isprăvi ce au avut loc, fiindcă și ele își au farmecul lor. 

                                                           (va urma)

[Sofia Sincă]

Extrem de fermecător și de documentar povestești capodopera lui Cervantes. Împrejurările, întâmplările și capriciile cavalerului tristei figuri sunt dezvăluite cu pricepere, devenind atractive.

Felicitări!

Sofy