Rădăcini (II, cap 1)

[Răduță If. Toader]

Tradițiile de Anul Nou sunt moșteniri ale omenirii cu origini de mii de ani, în lumea arhaică. Plugușorul face parte dintre ele, fiind un obicei agrar, un ritual de fertilitate, practicat odată cu începerea noului an, la 1 martie, simbolizând trecerea la un nou ciclu de viață, odată cu anotimpul primăverii. Este în fapt o urare pentru un nou an, de pregătire a unei recolte bogate. Cum s-a ajuns ca el să se regăsească în plină iarnă, este urmarea schimbării calendarului de-a lungul timpului; dacă ar fi să ne referim doar la reforma împăratului roman Iulius Cezar din anul 46 î.Hr. vom constata o schimbare radicală: începutul anului s-a stabilit să fie la 1 ianuarie și nu în debutul primăverii.

      Plugușorul a rămas însă, cu același mesaj, urătorii mergând din casă în casă, pocnind din bice, cu clopoței și strigături; doar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai ușor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor.

      În această ultimă variantă am practicat și eu, în copilărie, acest extraordinar obicei...                           

 

      Ehei, cum ne mai pregăteam de urat! Planurile erau făcute încă după colind; uitasem de frigul și degerăturile degetelor de la picioare și mâini; echipa era aceiași, eu și vărul Trăienică, doar că trebuia să ne completăm dotarea cu un buhai; cel de anul trecut era abandonat: părul de cal era năclăit cu untură de porc; pocinogul ni-l făcuse chiar frate-meu Manolachi, așa, ”în glumă”.

- Ia să văd mă, cum sună buhaiul vostru?

Ne întâlnisem pe drum cu grupul lui, trei șmecherași, invidioși că aveam ceva mai mult mărunțiș; lumea ne îndrăgise pentru urarea noastră, mai scurtă dar mai curată; ei aveau un repertoriu mai deocheat, dar poznele de școlari le crease o imagine nu tocmai bună. S-au sfătuit ei și vrând-nevrând, buhaiul a ajuns în mâna lui Vasile a lu’ Gândăcioiu; l-a pus iute la subsuoară, iar frate-meu l-a tras cu o mână de părul de cal; suna bine; în cealaltă avea un șorici... După câteva trageri, mugetul cam dispăruse; ni l-au dat repede înapoi.

- Brava mă, sunteți buni! Hai mă, să-i lăsăm să ureze ei primii.

      A urmat o trecere a pârâului Coza, înghețat bocnă și apoi prima casă din cătunul lu’ Gogoman, aproape de casele noastre.

- Primiți cu uratul?

- Primim, primim! Aide, intrațî!... Lelea Catrina ne știa, desigur.

      Ne așezăm noi la geam și începem; pe măsură ce cântam împreună cu vărul Trăienică, am simțit cum mâna mi s-a uns de părul buhaiului care nu voia să mai scoată sunetul acela frumos, de muget prelung, ca un buhăit; se auzeau doar zdrăngăneii din putinică, dar cam timid, fără vlagă. Mi-am șters palmele de suman, degeaba; am schimbat priviri între noi, mirându-ne de ”pana” buhaiului nostru, în timp ce mai deoparte, trupa lu’ frate-meu chicotea în pumni... Ne-am și încurcat puțin dar am continuat urătura cu clopoțeii, ajungând cu bine la final.

- Ei, aidețî în casî, puilor, ne invită lelea Catrina. Brava, da parcî nu s-a auzit prea ghini buhaiu, așa-i?

- Da... nu știu ce are...

- Ia dă-l încoacî... Mi sî pari c-ar trebui sî-i spalați părul ista di cal. Cineva l-a uns cu grăsâmi... Nu-i nimic, tot sânteți lângî casî, spalațî-l cu apî caldî șî cenușî; cine vi l-a mai tras?...

- Cine-cine, unul singur, afară de noi...

      Am plecat încurcați, în timp ce „șmecherașii” urau la geam, în două cu chicoteli și zâmbete. Ne-am oprit la Moș Grigore, unchiul din partea mamei care ne-a lămurit cum stă treaba cu buhaiul nostru.

- Las’ că-l prind eu pe obraznicu’ cela pe-aici! Voi sunteți buni ș-așa, continuațî sara fărî buhai.

      Numai că ei știau ce-ar fi urmat și au sărit peste casa lu’ văru-meu, Trăienică...

[Vasilisia Lazăr]

Minunat! Mi-nu-nat!!!