Rădăcini (I)

[Răduță If. Toader]

 

 Obiceiurile și datinile românești sunt o zestre de preț pe care copiii o moștenesc de la părinți ori de la bunici și pe care o duc mai departe peste ani; la frageda vârstă a copilăriei, fiecare generație s-a bucurat de sărbătorile de iarnă, de venire lui Moș Nicolae și Moș Crăciun, încărcați cu dulciuri și jucării. Desigur că de la o etapă istorică la alta, chiar și acești mesageri ai bucuriei s-au adaptat la aspirațiile generațiilor de azi, dar spiritul sărbătorilor rămâne, ca o speranță a răsplătirii faptelor bune. Chiar dacă există variante moderne, adevărate parodii la adresa unor indivizi, grupuri sau chiar pături sociale, străvechea formă rezistă, folclorul adevărat, autentic, nu va dispărea niciodată.

Ehei, copilărie...

Am crescut într-o zonă vrânceană de munte, puternic ancorată în aceste obiceiuri pe care le-am sorbit cu setea unui burete uscat; am mers cu colinda, cu plugușorul, cu semănatul și cu sorcova, trăind din plin mesajele transmise de fiecare urare. Deși răsplata era infimă, mere, nuci ori alte fructe uscate, colăcei, turte și rareori câte un bănuț, cete de copii ne întreceam în a face cărări prin zăpada căzută din belșug, pe ulițele satului ori pe podul de gheață al pârâului Coza, în nopți cu lună sau întunecoase, cu câinii lătrându-ne gospodărește, căutând cu înfrigurare lumina lămpilor cu gaz din geamurile caselor care ne așteptau; oameni săraci dar cu dragoste și inimi mari, cu credință în suflet și frica lui Dumnezeu.

     - Primiți cu colinda?...Strigau copii pe șapte voci.

     - Primim, primim! Hai, la fereastră!

     Ne grăbeam să ne aliniem, ne înghionteam ca să putem începe toți odată; cu ochii sfredelitori spionam prin gemulețele înghețate, să vedem ce ne pregătise gazda...

     Eu mă potriveam la voce cu un un verișor de-al meu, prietenul Traian; mulți ani am colindat doar noi doi; ne îndrăgise sătenii; aveam voci frumoase și dicție bună; ne plăcea să transmitem clar mesajele urăturii.

     - Aiștia-s Toderică și Trăienică, nu?... se auzeau gazdele prin geam și ciuleau urechile să ne asculte cu și mai mare atenție.

     După urătură, deschideau ușa și ne pofteau în casă, ne lăudau și eram răsplătiți cât puteau ei de bine; ne știau și de la serbările școlare, unde mereu primeam coronițe și laudele profesorilor.

Ici-colo, lumina lămpii se stingea când băteam la porți; nu ne supăram prea tare știind că erau prea săraci, n-aveau cu ce ne răsplăti; satul se înșira pe câțiva  kilometri de-a lungul nărăvașului pârâu ce-l fragmentase în nenumărate cătune, situate ba pe un mal ba pe celălalt; trebuia să urci și să cobori malurile înghețate pe care mai făceam câte un derdeluș, să ne mai încălzim; uneori, panta ne ducea direct în gârlă și nimeream în produșca făcută de săteni pentru adăparea vitelor; ieșeam repede, dar tot luam puțină apă în bocanci; ajungeam acasă târziu, înghețați, cu obrajii roșii, tușind în mâini, dar fericiți; aveam trăistuțele pline și primisem și ceva bănuți; îi număram de câteva ori și-i împărțeam frățește; aveam cu ce ne cumpăra caiete, ba și două-trei eugenii; în sfârșit stăteam lângă o sobă caldă, pe firidele căreia pusesem la uscat mănușile și fularul...

     Ce vremuri...     

 

Colind vrâncean

 

Azi Ajunul, mâine Crăciunul,

Dinaintea ăstor curți,

Crește-un brad mare-înflorit,

Înflorit și-îmbobocit.

Și la umbră cine stă

Stă chiar maica Precistă,

Cu-n puiuț micuț în brațe.

Stai puiule nu mai plânge,

Că m-oi duce, ți-oi aduce,

Două mere, două pere,

Și-un buchet de viorele.

Cruce-n masă,

Cruce-n casă,

Rămâi gazdă sănătoasă,

C-un pahar de vin pe masă!

La anul și la mulți ani!

[Sofia Sincă]

Realitate desprinsă din povești... Nu-ți vine să crezi că a fost chiar real ceea ce spuneți aici.

Impresionantă, foarte impresionante amintirile, modul de redare scrise cu seriozitate specială. Și fie, să se păstreze obiceiurile noastre strămoșești chiar și în aceste înscrisuri, ca aduceri aminte.

Am citit cu deosebită plăcere,

Sofi

[Mihaela Suciu]

Ce vremuri... Frumoase amintiri, la fel colindul. Mulțumesc!