Privind către clasici (2)

[Tudor Cicu]

Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și Pace” (2)

  

    Nu se știe de pe unde, J.L.Borges trăsese concluzia că s-ar fi înțeles din Evanghelia după  Ioan că poetul este o făptură „întraripată și sacră” care nu poate compune nimic dacă nu se află în acele momente de inspirație străină unei stări de normalitate, adică un fel de soi de nebunie căreia îi cade pradă. Am deschis și noi capitolul referitor la „poet” (ca tălmăcitor în cuvinte) din Biblie și aflăm din discuția avută de Nicodim cu Iisus că doar „vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge”. Și că tot așa este cu oricine (se referea la oameni) este născut din Duhul. Iisus îi dădea de înțeles că nu poate sta în puterea omului a tălmăci semnele (cu atât mai mult a le pricepe) dacă nu este Dumnezeu cu el. Doar poetul, coborât la starea de moment a divinității, le poate pricepe; și în momentele de înălțare în Cerul Inspirației sale le rostește. Despre asta, Vasile Voiculescu spune într-un singur vers din „Magii” că „...nu știau unde-au s-ajungă, știau atât, ce vor găsi!”.

    Acum, proțăpit în mijlocul drumului, cu lancea în cumpănire să ni-l reamintim pe vajnicul Don Quijote în momentul întâlnirii cu acei negustori toledani pe catârii lor „plecați să cumpere mătase de la Murcia”, de-i somează să stea locului și să mărturisească (cu toții), că „nu se află domniță mai frumoasă decât împărăteasa din La Mancha, neasemuita Dulcineea din Toboso”. După chipul și vorbele lui, nu le trebuiră mult acelora să-și dea SEAMA „de nebunia insului”. Pe drept cuvânt aceștia îi cere năstrușnicului hidalgo măcar o icoană de-a acelei domnițe și-i vor spune vorbe pe plac chiar dacă portretul (ironic, nu?) le-ar arăta „că e chioară de-un ochi, iar din celălalt i se scurge rugină și pucioasă...”.

   Domnia ta, cititorule, vei înțelege cum furia cavalerului nostru e de-acum îndreptățită pentru a începe bătălia cu neguțătorii. Dacă l-ar fi cunocut și ascultat pe Tolstoi, ar fi înțeles că „atacând nu putem deât să pierdem”, cum descifra autorul rus șovăiala armatei lui Kutuzov de a ataca, în retragere, armata napoleoniană. „Răbdarea și timpul, iată care sunt vitejii și luptătorii mei” (se gândea Kutuzov).  Retragerea aceea în flanc, după ocuparea Moscovei de către inamic (în sens contrar înaintării trupelor lui Napoleon), strategie ori gând greu de înțeles născocit de o singură persoană (?!) a salvat Rusia și a adus pieirea uriașei armate a lui Napoleon. Dar ne putem pune și alte ipoteze. Ce s-ar fi întâmplat dacă Moscova n-ar fi ars? Dacă Napoleon n-ar fi stat inactiv mai mult de o lună în Moscova incendiată? Dacă ar fi înaintat spre Petersburg? Dacă mai târziu împăratul, apropiindu-se de Tarutino i-ar fi atacat pe ruși măcar cu a zecea parte din energia cu care i-a atacat la Smolensk? Etc... etc. „Mintea omenească nu poate cuprinde totalitatea cauzelor fenomenelor” spune Tolstoi.

   Păi chiar așa! De unde să priceapă Don Quijote al nostru că un singur om nu poate ține piept a nenumărați neguțători? Că odată prăvălit pe miriște de pe Rocinante: lancea, scutul, pintenii și casca, pe lângă greutatea armurii străvechi din fier, aveau să-l tragă tot în jos și odată ciomăgit bine se și trezi „din cap până în picioare burdușit ca pe-un sac cu fasole”? Ba încă se putea socoti norocos că se mai putea ține pe picioare „după cât îi erau de muiate oasele”.  Ca și în soarta războiului lui Napoleon din 1812 (când interveniseră atâtea cauzalități), nu știm de a fi aflat pe mai departe nemaipomenitele aventuri ale iscusitului hidalgo, dacă nu trecea pe acolo un țăran plugar „chiar din satul său” și care cu chiu cu vai îl sui pe măgarul lui, sui și crâmpeiele de lance pe spinarea lui Rocinante „pe care luându-l de frâu și luându-și măgarul de căpăstru, se îndreptă la drum spre satul său” unde avea să-i oblojească rănile. Numai că de aici vom avea un al doilea punct de plecare spre „gingașa Dulcineea din Tobosso, pentru care am săvârșit, săvârșesc și voi săvârși cele mai frumoase isprăvi cavalerești din câte s-au văzut, se văd ori se vor vedea vreodată pe lume”. Așa cum spune (mai târziu), Tolstoi, că „la înaintarea francezilor, pământul făgăduinței era Moscova, iar la retragere, patria”. Numai că patria era prea departe. Meritul lui Kutuzov „n-a constat în cine știe ce manevră genială, strategică, cum o numește lumea” crede Tolstoi. Numai că el a folosit toate puterile sale, pentru a feri armata rusă de bătălii inutile fiindcă în cursul acelei luni în care armata franceză jefuia Moskova, cea rusă ședea liniștită la Tarutino, timp în care se produsee o schimbare a raportului de forțe dintre cele două armate. 

    De aceea nu mai e cazul să ne întrebăm de ce această întoarcere acasă căpătuită cu Sancho Panza alături, care să-i slujească de scutier (cu făgăduiala ostrovului ce i se va da spre cârmuire de către vajnicul și neîntrecutul „cavaler rătăcitor”) a însemnat Marea Lecție a celor doi eroi împreună cu care vom urma și noi călătoria acestora și cunoaște câte ceva despre acele faimoase bătălii ale secolului al 16-lea.

 

                                                     (va urma) 

[Sofia Sincă]

Interesante (din nou) aceste comparații, la depărtare de trei secole. Ambele reușite, după părerea mea sunt datorate doar tacticii.

Apropo de această luptă câștigată împotriva lui Napoleon, a fost datorată doar tacticii generalului Kutuzov. În primul rând generalul i-a lăsat pe francezi să îndure gerul moscovit. Se spune că gerul, printre altele, le-a sfărâmat nasturii de la tunici/haine, soldații fiind nevoiți să îndure și mai mult. Nu toți erau în Moscova, cei mai mulți erau la Borodino, lângă Moscova, unde de fapt s-a dus lupta ce l-a învins pe Napoleon. Am fost la Moscova și am văzut muzeul care se chemă Borodino, un muzeu ce afișa tablouri în mărime naturală (a soldaților) scene de război, dispuși unul în continuarea celuilalt, circular și care reprezintă luptele de la Borodino. Efectuat de așa manieră, încât, dacă mergi, ai impresia că soldații merg, dacă alergi, impresia este că soldații aleargă și se luptă... Foarte interesant! Acolo au auzit povestea luptei de la Borodino, unde armata franceză a fost învinsă în primul rând de greul rusesc. Aceeași tactică s-a aplicat și în cazul nemților. Aliatul fidel al rușilor fiind de fapt gerul.

Am citit cu interes,

Sofy

[Tudor Cicu]

... Mulțumesc de lectură. Nu am interesul de a căuta surse pentru detalierea eseului în afara cărții lui Tolstoi. Cred că a făcut el suficient pentru scrierea cărții sale monumentale „Război și pace”... de aceea nu urmăresc decât firul epic și caut a scormoni în mintea celor doi giganți FORȚA scrierii. Cele bune!

[Sofia Sincă]

Desigur, tu nu ai căutat decât în literatura de beletristică. Și, desigur, Tolstoi a romanțat adevărul, preamărindu-și eroii. A folosit chiar numele adevărat al generalului Kutuzov și nu e singurul. Întotdeauna adevărul istoric este altul și mult mai crud.

Fiind un eseu se poate divaga, fiecare cititor poate veni cu părerea proprie.

Sofy

[Corina Militaru]

Interesant în continuare! Am citit cu plăcere! :)