caisa cu pistrui

[Mihaela Popa]

cel mai greu am învățat cum să nu-mi mai fie dor de acasă

am împlinit un număr de ani

un număr de așteptări

sau nu

în totul ăsta îndepărtat

sentimentul de tot și toate de început și sfârșit

hoț de suflet cuvântul

miracol

stă cuminte pe raft

pe un fir de memorie

am învățat

cum se dezvață sau cum se întâmplă deodată

cine cât când sunt eu cea adevărată

nu cine ce cum am fost învățată să fiu

și mușc din viață ca dintr-o caisă zemoasă cu pistrui

[Vasilisia Lazăr]

La mulți ani, româncuțo! Minunat poem! Dorul de țară e ca dorul de mamă. Nu se vindecă cu nimic.

[Mihaela Popa]

mulțumesc frumos Augusta!

[Chris]

titlul induce imediat imaginea parfumata si dulce :)) foarte frumos!

[Mihaela Popa]

mulțumesc pentru revenire, Maria! Da, nimic nu e "ca acasă" oricât de tare ne amăgim prin alte părți.

[Maria Mitea]

Comentariu publicat de Mihaela Popa Luni

Mulțumesc frumos, Maria! Da, sunt lucruri care par atât de simple "acasă" și  care aici îmi lipsesc tare de tot. Nici nu îmi închipuiam cât de mult îmi va lipsi "sufletul românesc".

Mihaela, este adevărat, când plecăm subestimăm profunzimea din noi, ... visăm și uităm de toate, ... aici am recunoscut și eu adâncimea din mine ” sufletul românesc” este mult m adânc decât un ocean, și mult m solid decât un munte, ... este ceva de care nu-ți poți da seama cu adevărat ce este dacă nu te înstrăinezi de el și măcar câtuși de puțin, ... este o scânteie care nu te lasă să mori printre  străini ... 

Copiii s-au născut aici, fiul are 23 de ani, cunoaște sufletul românesc prin noi, câțiva prieteni, mica comunitate din care am făcut parte în primii 5 ani, câteva vizite în România la bunici, și Moldova, muzică, unele filme, ... Într-o zi a venit la mine și mi-a spus ” îmi pare atât de rău că aici nu este tradiție, cultură așa cum este în România. Mamă aici, ca tânăr, nu ai pe ce pune mâna, ceva solid,  lipsește ceva temeinic … ” - atunci m-am gândit oare cine vorbește, este el, s-au străbunii din ele vorbesc cu mine ... a fost o revelație. Numai atunci am înțeles cum totul se păstrează în noi și generațiile care vin, și ajungem să trăim o vreme când ne căutăm rădăcinile ... Când eram copil, unii săteni plecați prin lume la bătrânețe se întorceau în sat la casa părintească, iar noi cei tineri ne minunam și ziceam ” oare de ce se întorc, ce au pierdut aici, nu e nimic bun în sat, :) ca acuma eu să am același vis. Sufletul vrea acolo unde are rădăcinile. Doar așa simțim cu adevărat că aparținem. 

[Mihaela Popa]

Alex, mulțumesc frumos!

[Mihaela Popa]

Monica, mulțumesc frumos!

[Mihaela Popa]

domnule Valentin Stănescu, interesant comentariul, vă mulțumesc!

[Mihaela Popa]

Nikol, mulțumesc frumos!

[bolache alexandru]

Cel mai greu se învață dorul de acasă... Timpul aduce cu sine schimbări și deodată când ne privim în oglindă suntem cu totul și cu totul altcineva. Frumoasă și metafora vieții ca fiind o caisă cu pistrui!