Povestea mării

[Corina Militaru]

       

        Tăcere. În sfârşit tăcere. Tânjesc după tihna orelor târzii din noapte, mai ales în acest anotimp când zilele lungi şi zgomotoase mă consumă. Vara, eliberat de plictiseala iernii şi de bâjbâiala primăverii, soarele se încinge, aducându-mi în pragul serii, parcă nesfârşite, musafiri. Cândva îndrăgeam oamenii. Pierzându-se în adâncul sufletului meu, ei se contopeau cu neastâmpărul ori cu liniştea mea. Petreceau nenumărate ore ascultându-mi vrăjiţi cântul izvorât din infinit, îmbătaţi de frumuseţea mea sălbatică. Mă venerau. Acum, armoniile mele sunt strivite de manele, funky, house, hip hop, revărsate din cluburi, terase, vile sau din câte un „4x4”, amestecate într-un vacarm de nedescris, persistent până spre dimineaţă. Oamenii s-au schimbat. Vânează uitarea de sine, călărind bidivii nărăvaşi, biciuiţi nervos cu împletituri de larmă. Orbi şi surzi, alunecă zoriţi spre nu ştiu unde ignorându-mi minunea desuetă, socotesc ei. Adeseori îl implor pe Dumnezeu să-mi spună de ce m-a aşezat în acest loc, gândind că poate altundeva mi-ar fi fost mai bine. Însă El, invariabil, mă îndeamnă să cânt. Atunci îmi amintesc faptul că menirea mea este să dăruiesc magice armonii, indiferent dacă sunt primite ori nu.

        Cu toate acestea sezonul mă oboseşte. Valuri de turişti neliniştiţi mă asaltează, dorindu-şi o fărâmă din sufletul meu, lăsând în urma lor amprente de întuneric, pe care mă chinui să le şterg în fiecare noapte, după ce ei adorm. Câteodată nu reuşesc, iar neputinţa mă înfurie. Din zbuciumul meu se nasc talazuri furibunde care-i înfricoşează. În astfel de momente nu se mai încumetă să mă atingă. Apoi neputinţa lor mă îmblânzeşte, încât deschid iar braţele primindu-i înapoi. S-au obişnuit cu mine aşa. Unii spun că sunt capricioasă deoarece îmi schimb dispoziţia neaşteptat, ba mai mult şi înfăţişarea. De fapt eu sunt aceeaşi de când lumea.

       Ziua de azi a fost însă asurzitoare, ecourile ei stăruind în fiecare picătură a fiinţei mele cu toată liniştea mătăsoasă aşternută de un timp. Degetele-mi albe aleargă năvalnic pe clape sidefii, înălţând către cer, în vârtejuri ameţitoare, scântei de lumină ce magic se adună, pentru o clipă, într-o torţă orbitoare ca apoi să explodeze, căzând ploaie de mirifice sunete-culori peste plaja acum pustie. Pe negândite tristeţea se îndepărtează, topindu-se în neant. Îmi place tot mai mult singurătatea orelor din noapte, răgaz să gust aroma păcii nesfârşite.

        Doar câteva ore până când soarele, scuturându-şi genele grele de somn, va împinge mantia nopţii la marginea orizontului şi, stropindu-şi ochii cu roua dimineţii, va deschide porţile zilei. Calmă acum, mă odihnesc legănându-mă uşor într-un nemărginit hamac de stele. Degetele obosite abia mai ating clapele, slobozind în aer suave sunete ce se sting în zidul tăcerii, rând pe rând. Luna îmi zâmbeşte şăgalnic, parcă ademenindu-mă s-o prind. „Tu ai vrut!” o avertizez şi, într-o clipă, este în braţele mele. Necăjită, se zbate, tremură, zâmbeşte chinuit, se alungeşte, îşi tulbură culoarea, însă nu mă impresionează. O dau de-a dura până la orizont, desenând potecă aurie spre tărâmul visului, pe urmă o eliberez şi revin la molcoma mea legănare.

      Deodată liniştea se sparge în cioburi de râs cristalin. Mă înalţ puţin şi zăresc două suflete îndrăgostite, hârjonindu-se vesele pe plajă. Brusc fata întrerupe jocul şi fascinată se apropie de mine, urmată îndeaproape de băiat. Se apleacă şi cu nesfârşită duioşie mă mângâie îndelung.

– Încearcă şi tu! îşi îndeamnă iubitul, apoi sesizând ezitarea acestuia, insistă: Haide! Atinge-o, este vie!

        Surâzând amuzat, el îi face pe plac, dar fără s-o creadă. După aceea o cuprinde tandru în braţe şi arătând spre fâşia desenată de mine, din culoarea lunii, îi şopteşte:

– Acolo, la capătul podului de aur, începe magia... Ai curaj să treci dincolo?

– Hai! îl prinde ea de mână şi împreună păşesc pe cărarea aurie.

       Le îmbrăţişez delicat trupurile tinere şi pure, cuprinsă de o adâncă emoţie. Freamăt, adunând picătură lângă picătură, dulci unduiri răsfirate la ţărm în mii de degete spumă, ce aleargă zburdalnice pe clape de nisip, numai pentru ei. „Sunt iubită!...” îmi şoptesc şi uit momentele când îi reproşam lui Dumnezeu că n-a ales alt loc unde să mă aşeze ori că nu mi-a dat măcar alt nume… Poate Marea Fermecată, sau orice… Numai Marea Neagră, nu! 

 

[Corina Militaru]

Bucuroasă, Mariana, că te-ai oprit pentru câteva clipe lângă mare.

Mulţumesc pentru semn! :)

Cu drag,

Mariana Suciu a spus :

"Degetele-mi albe aleargă năvalnic pe clape sidefii, înălţând către cer, în vârtejuri ameţitoare, scântei de lumină ce magic se adună, pentru o clipă, într-o torţă orbitoare ca apoi să explodeze, căzând ploaie de mirifice sunete-culori peste plaja acum pustie. Pe negândite tristeţea se îndepărtează, topindu-se în neant. Îmi place tot mai mult singurătatea orelor din noapte, răgaz să gust aroma păcii nesfârşite."

Mi-a placut, mult.

Mariana

[Corina Militaru]

Frumoasa despletită clipoceşte uşor a singurătate acum. Weekendul trecut îmi şoptea că-i este cam dor de vară. :)

Mulţumesc, Iolanda! Drag!

Iolanda Şerban a spus :

Cândva îndrăgeam oamenii. 

Din zbuciumul meu se nasc talazuri furibunde care-i înfricoşează. 

Apoi neputinţa lor mă îmblânzeşte, încât deschid iar braţele primindu-i înapoi. S-au obişnuit cu mine aşa.

frumoasa despletită ce-n braţele-i de sare, câteodat' ne ia... drag, Corina!

[Nina Mariana Marcu]

Dragă fată de la Marea Fermecată, ca - să zic aşa, deşi, poate comit o infatuare - cunoscătoare a mării şi a hachiţelor ei, ce-i drept, cel mai adesea, de la distanţă, îţi spun că ai scanat-o, ai "pipăit-o", ai revelat-o în toată splendoarea şi măreţia ei. Şi nu oricum, ci cu talent descriptiv, cu metafore plăcute ochiului, cu har. Mi-a plăcut mult. Mai ales pasajul cu prinderea lunii în braţe de către ea, de către mare. Am vizualizat scena. Îţi mulţumesc pt acest text mirific cu marea...  

[Corina Militaru]

Ce surpriză plăcută, dragă Nina! Să te știu aici, aproape, să privești prin ochii mei marea. :) Dacă am reușit să te fur puțin din Ploiești și să te aduc pe nisipul fin, sunt bucuroasă. Auzi cum foșnește apa? :))

Mulțumesc pentru cuvintele frumoase - m-ai copleșit :) - și pentru popas. 

Cu drag, 

Nina Mariana Marcu a spus :

Dragă fată de la Marea Fermecată, ca - să zic aşa, deşi, poate comit o infatuare - cunoscătoare a mării şi a hachiţelor ei, ce-i drept, cel mai adesea, de la distanţă, îţi spun că ai scanat-o, ai "pipăit-o", ai revelat-o în toată splendoarea şi măreţia ei. Şi nu oricum, ci cu talent descriptiv, cu metafore plăcute ochiului, cu har. Mi-a plăcut mult. Mai ales pasajul cu prinderea lunii în braţe de către ea, de către mare. Am vizualizat scena. Îţi mulţumesc pt acest text mirific cu marea...