Porunca

[Ion Lazăr da Coza]

Porunca

 

          Era o femeie care, pentru anii ei, se ţinea bine. Chipul slab, cu tenul uscat de vânt şi ars de soarele verii, lăsa să se vadă că o oarecare frumuseţe a existat cândva. Eterna expresie de sfiiciune ce îi inhiba orice alte trăsături, fie în priviri, în vorbe, în gesturi ori chiar în mers – mergea întotdeauna pe vârfurile picioarelor în prezenţa persoanelor importante sau necunoscute – se accentuase acum şi mai mult de ruşinea ce dăduse peste ea:

          – Crezi că am nevoie de pensia lui? Nu, bre, n-am! îi repeta pentru a nu se ştie câta oară confidentei sale: Să mă ţină Dumnezeu sănătoasă pân’ la toamnă, că avem acuşica zece ani de când tot venim la ferma asta şi doamna Geta i-a promis lu’ gineri-miu – ce dacă mă costă şi pe mine ceva acolo? Dau, nu-i o problemă! – că va merge la fabrică să-mi facă şi mie cartea de muncă. Mai am nişte anişori pe colo, pe dincolo, apoi de-oi mai putea veni, oi mai veni, iar de nu, basta! Cu banii de la cec şi cu pensioara mea, o să am cu ce să-mi cumpăr un kil de gaz şi-o pâine, că nu m-o ţine Dumnezeu uitată pe pământ…

           Zvonul că actuala concubină a fostului soţ îl sileşte să divorţeze, pentru a beneficia de pensia de urmaş, îi ajunsese de mult la ureche, dar Ileana părea că nu dă vreo importanţă acestui fapt. Pe ascuns, era cu adevărat îngrijorată că va trebui să meargă la tribunal „unde-i atâta lume”, însă într-un exces de curaj, după o lungă sâcâire din partea unor trimişi ai Voicăi, le spuse în faţă:

          – Ia ascultă, bre, nu merg la nici un trebunal. Să se descurce singuri.

          De atunci nu mai primise asemenea vorbe, în schimb, naşa de cununie, mereu când o prindea pe acasă, aducea vorba de păcatele bărbaţilor, de amara pâine ce o mânca în  singurătate, acum, la bătrâneţe. Aluziile se prindeau de Ileana cum se prinde lacrima norului de pata uleioasă de pe asfalt. Numai când primi citaţia de la tribunal i se relevă că totul e concret, dar tot nu dădu curs citaţiei, fiindcă ea „era la muncă şi n-avea timp de plimbări”.

          Cel mai mult o dărâma „ruşinea” ce se abătuse peste ea, căci „Io-te, bre, intru în gura mare a lumii tocmai acu’, la vârsta asta”.

           Confidenta Ilenei era o femeie cam de aceeaşi vârstă. De fapt, dacă zici „femeie” gândul te poate duce la ultima doamnă ce ai întâlnit-o în stradă sau la prima doamnă ce o porţi în vis, dar aceasta nu trebuie să fie aşa, deoarece vinovatul acid dezoxiribonucleic, în cazul ei, a rămas în urmă pe scara evoluţiei cu mai multe zeci de mii de ani şi atunci când o priveai gândul te ducea la omul de Neanderthal, la contemporanii ori, mai bine zis, la contemporanele sale. Capul, având fruntea extrem de teşită, era împins în faţă; arcadele proeminente erau acoperite de nişte sprâncene stufoase, unite, ce acopereau rădăcina concavă a nasului, acesta – nasul – era însă ceva mai evoluat ca al maimuţelor. Ochii dădeau impresia că te privesc numai cu şiretenie, dar era ultimul lucru la care te puteai aştepta de la această fiinţă. Obrazul drept avea ca podoabă o aluniţă mare şi neagră, unde creşteau în voie câteva fire de păr cârlionţate şi lungi. De fiecare dată când Ileana îşi spunea oful, şi îl spunea des, de fiecare dată confidenta ei se mâhnea profund. În astfel de momente, sprâncenele îi coborau până pe vârful nasului, iar comisurii îi cădeau jalnic sub bărbie. Aşa arăta şi acum, când Ileana îi explica faptul că nu are nevoie de pensia „lui”, acum când singure se îndreptau spre dormitorul pustiu din mijlocul câmpului, căci restul echipei de truditori rămăsese la scăldat. Femeile şi fetele făceau baie la o distanţă apreciabilă faţă de locul de scaldă al bărbaţilor. E drept că şi ele două se îmbăiau îmbrăcate, cam la aceeaşi distanţă de femei cât aveau acestea faţă de bărbaţi, asta însă până sâmbăta trecută când, mergând acasă, Ileana a găsit o citaţie în poartă şi de atunci nu s-au mai apropiat de canalul cu apă pentru irigat ca să se răcorească, ci veneau şuşotind direct la adăpostul de vară pe care îl găseau încuiat cu un lacăt mare cât pumnul. În prag îşi lăsau fără grijă bagajul prăfuit. Molcome şi tăcute – căci acum clădirea împrăştia ecouri scurte – se îndreptau la fântână, de unde scoteau o găleată cu apă rece şi, turnându-şi una alteia, îşi spălau faţa, gâtul şi mâinile până la coate, de se răcoreau, apoi se aşezau pe scara formată dintr-o placă de ciment măcinată de ploi şi de vânturi, de paşi obosiţi, unde Ileana continua în şoaptă:

          – Casa am făcut-o amândoi, Dumnezeu e deasupra! Să vină, îi las o odaie, în rest nu mă interesează! Eu nu mă uit la el, să fie clar! Să se uite fiii săi, dacă or vrea. Să se uite aşa cum s-a uitat şi el la ei când i-a lăsat ca pe nişte căţei. Acu’ mă cheamă prin trebunale să devorţez? Nu mă duc! Nici când am rămas cu copiii de gât nu m-am dus ca să-l oblig la pensie alimentară, că mi-a fost ruşine să umblu aşa… Iaca, de asta nu mă duc nici acu’.

            Discuţia varia pe aceeaşi temă până când soseau şi ceilalţi istoviţi. Confidenta asculta şi puncta fiecare hotărâre a Ilenei cu câte o înclinare profundă a capului, făcând în felul acesta ca miţele rebele şi sure să-i atingă pupilele.

Seara, după ora stingerii, fapt este că felinarele nu erau aprinse niciodată, Ileana lăsa mâna stângă să-i cadă peste marginea patului pentru a putea număra câte fete dintre cele ce aveau patul dincolo de al ei ieşeau să se întâlnească pe ascuns cu băieţii sau, şi mai grav, cu tractoriştii de prin partea locului – unii fiind familişti – uitând că demult, tare demult, şi la patul ei, pat comun, cu aşternut din cetină de brad, dintr-o cabană de munte, începuse să vină pădurarul cel tânăr să o scoată în fiecare noapte afară, fiindcă nevasta lui, după multe crize de gelozie, plecase de la el cu un prunc în braţe şi nu trecuse nici anul până când ei doi – Ileana şi pădurarul – izbutiseră oarecum uşor să-şi facă o casă cu târnaţ şi două camere despărţite de o sală, aşa cum se obişnuia pe atunci; dar ea, pe vremea aceea, poate şi acum, era convinsă că făcuse bine, căci pădurarul îi tot zicea în clipele lor de tihnă că „s-au astupat toate bortele, nu mă mai bate vântu’”. Însă după numai câţiva ani, tot gelozia – singurul motiv invocat acum de fostul ei soţ în faţa judecătorului – începuse necruţătoare să destupe iarăşi găurile, neştiind oare dinainte Ileana că, într-un sat micuţ, aproape toate femeile sunt dispuse să facă ochi dulci tuturor funcţionarilor, începând cu factorul poştal şi ajungând până la primarul comunei? Şi vântul l-a purtat pe bărbatu-său în braţele alteia, făcându-i şi acesteia câţiva bastarzi, altfel ar fi trebuit să divorţeze, ceea ce însemna pensie alimentară pentru patru copii, dar aşa plătea doar o angara primei soţii, lăsându-i pe ceilalţi trei plozi să crească precum vor putea în umbra norilor şi a cocorilor. Ileana însă nu a avut atunci timp să se gândească prea mult la ruşinea ce dăduse peste ea.

           Într-una din rarele sărbători religioase presărate în anotimpul muncii, şeful de echipă, care de altfel îi era rudă Ilenei după fostul soţ, o invită – întrerupând şuşotelile cu nelipsita-i confidentă – să-l urmeze. Undeva în curte, în spatele fântânii adânci, rezemat de ceea ce mai rămăsese din gardul din dale de ciment ce înconjurase cândva sediul de vară al fermei, un bărbat cam de aceeaşi vârstă cu Ileana, însă obrazul roşu şi pântecul rotunjor dădeau impresia că e mai tânăr, aruncă ţigara şi îşi îndreptă ţinuta când văzu că cei aşteptaţi se apropiau.

          – Ileano, dânsul vrea să-ţi spună ceva. Eu zic că e om bun! mai adăugă şeful de echipă şi se retrase imitând salutul raţelor, supărat că peţitul s-a lăsat fără pic de băutură şi nici măcar mulţumiri explicite nu a primit.

           – Lenuţo, începu bărbatul după un timp, vărul tău – sau ce ţi-o fi – mi-a spus în ce situaţie te afli… Mie mi s-a prăpădit nevasta acum cinci ani… Eu, după cum ai văzut, sunt tractorist. Mai am puţin şi ies la pensie. Caut o femeie de casă…

           Ileana îşi apropie genunchiul de stiva de lăzi din preajma ei când simţi că lucrurile din jur îşi pierd contururile, că echilibrul îi devine precar. Totuşi, după un timp, dar cât de mult sau cât de puţin a trecut ea nefiind capabilă să aprecieze, când repetându-se întrebarea: „Hm, ce zici?”, clipi de câteva ori şi starea ce o dominase începu să se disperseze treptat, treptat şi lucrurile să prindă iarăşi contur.

           – Eu nu zic să-mi dai acum un răspuns. Te las să-ţi întrebi feciorii… Mă rog…

           – Auzi, bre, de ce nu mă laşi mata în pace? şopti Ileana timid, dezlipindu-şi genunchiul de stivă.

            Tractoristul rămase ca turnat în bronz văzând că, după maratonul verbal ce-l desfăşurase, femeia din faţa lui a fost capabilă să zică numai atât. Şi încă ce!?

Brumarul mult aşteptat părea să vină doar cu amăgiri. Doamna Geta – economista fermei – primise partea leului, dar nu zgâriase decât diafan cu promisiuni cum că „la toamna care vine vedem noi de s-o rezolva ceva”. Chiar dacă oboseala dinspre sfârşitul verii îi cuprinsese parcă şi sufletul, Ileana acorda aceeaşi încredere nelimitată economistei: „– N-o fi putând nici ea, săraca!” zicea împăciuitoare oricărui critic. Acum mai avea de adus „folosinţa”. „Ei, dacă m-aş vedea strânsă de pe drumuri…” gândea uneori cu glas tare în odaia singuratică, odaie pe care fiinţa ei pirpirie nu reuşea să o însufleţească aproape deloc. De fapt, însufleţit era doar colţul din faţa sobei. Acolo se afla unul dintre cele două paturi. Deasupra căpătâiului, în câte un cui fiecare, atârna lampa de perete şi candela micuţă; lângă ea – un tranzistor miniaturizat. În rest, câteva pleduri, păretarul ce se întindea până la fereastră, ştergare şi o ramă cu fotografii de diferite dimensiuni, purtând cu mândrie patina cu care au fost înnobilate.

          Liniştea îi fusese profund tulburată într-o seară, iar ecourile răsunau vii în urechile Ilenei şi chiar inima nu-şi găsise încă ritmul: fostul soţ o vizitase. Venise însoţit de o namilă de om – Sărăcitu, un vecin de peste vale – să-i pună în vedere să plătească jumătate din cheltuielile pentru divorţ, însă ea îi răspunse în felul său timid, luptându-se ca să nu se lase impresionată de hainele de pădurar, ce-l întinereau mult:

           – Ia ascultă, bre, nu te-am rugat şi nici nu te-am obligat să deschizi devorţul. De la mine să nu te-aştepţi la vreun ban.

            – Vin să-mi iau jumătatea de casă!

            – Dumnezeu e deasupra… Casa am făcut-o amândoi. Din partea mea, poţi s-o strici, da’ ştii ce ţi-a zis fiu-tu.

             Aici pădurarul tăcu şi privirea îi alunecă în amintire. Se nimerise odată la un vad. Apa venise mare, tulbure, după ploi nesfârşite de toamnă putredă. Fiul său era argat la Fănică Sucitu, că aşa îl porecliseră consătenii pentru răspunsurile sucite pe care le dădea la întrebările ce i se puneau, şi la trecerea vadului nu-i îngăduise micuţului rândaş să se urce în căruţă, motivând că vacile nu-l pot duce şi pe el, acesta fiind nevoit să se prindă cu ambele mâini de inima căruţei ca să nu-l ia puhoiul. Pădurarul îl aşteptă la mal pe Fănică Sucitu să-i zică vreo două, însă acesta i-o luă înainte, adresându-se, hârâit, slugii:

              – Io-te, bă, ăsta-i ta’c-tu. Să te îngrijeşti de ziua asta!...

              Băieţelul îl privi sfios pe omul din faţa sa. Pentru a se încălzi, dar şi pentru a se stoarce puţin hainele de pe el, se opri câteva clipe locului. Pădurarul scoase din buzunar o hârtie de cinci lei şi i-o întinse fiului său. Acesta privi cu interes bancnota nouă-nouţă şi nu îndrăzni să o atingă cu mâinile ude şi murdare, şi-apoi nu ar fi avut unde să o pitească, aşa că, la îndemnul lui Fănică Sucitu, plecă. Acum, ca să nu iasă umilit din casa lui, pădurarul zise cu un glas ce se vroia ferm:

           – Ori patru mii de lei, ori vin să stau aici!

           – Bre, de la mine nu vezi un ban.

           Pădurarul şi Sărăcitu plecară fără să-şi ia rămas bun de la  Ileana, vădit nemulţumiţi. Aceasta, desigur, nu simţi lipsa confidentei sale, căci adeseori vorbea singură, cu glas controlat, ca şi cum gorila ar fi fost lângă ea. Dar când într-o seară venise numai Sărăcitu, chipurile ca să-i ceară banii, ea reuşise să-i ţină piept:

             – Bre, da’ de unde ştiu eu că mă devorţează? Să-mi dea întâi hârtiile şi-apoi îi dau banii. Cât se face, atâta dau…

             Deşi Sărăcitu îşi atinsese ţelul, plecase şi de data asta mustăcind. Totuşi întâmplarea o speriase tare pe Ileana, atât de tare încât chiar în noaptea aceea se furişă peste pârleaz la vecină-sa, Târvoaica – şi pe ea o poreclise satul fiindcă atunci când era tânără şi-i băteau bărbaţii în uşă, le deschidea, întrebându-i: „Ce vrei măi Târvule?”, Târvu fiind cel mai prăpădit ţigan din sat – şi îi relatase toată păţania. Târvoaica nu-i dădu răgaz să adauge amănunte şi, cu vocea ei de parcă ar fi avut prune în gură, zise tare încât Ileana crezu că se va trezi întreg satul:

            – Pune-ţi săcurea la căpătâi şi când o mai intra dă-i una în „numele Tatălui”, că pentru asta nu ai lege!

            Ileana se strecură înapoi, însă cu nimic mai liniştită. Încredere trebuia să aibă tot în zăvoare. Evenimentul îl uitase în momentul când fu anunţată că trebuie să meargă să-şi aducă „folosinţa” şi mai ales când auzi că „doamna Geta rezolvase problema”. Vestea parvenindu-i spre seară, se apucă să taie mai multe lemne ca de obicei, căci n-avea de unde să ştie în ce moment al zilei se va întoarce de pe drumuri. După ce tocă trei-patru prăştini, aşeză securea lângă lemnele tăiate şi îşi încărcă braţul stâng. Transportă grăbită sarcina în odaie, apoi ieşi să aducă restul de lemne. Aducându-le, încercă să le aşeze cât mai bine în faţa sobei, însă abia acum observă securea pe care o însuşi din greşeală:

           – Of, Doamne, of! M-am pierdut de tot pe lumea asta. Aracan de mine…

           Luă securea şi o rezemă de sobă cu gândul să o ducă afară, dar mai întâi trebuia să înteţească focul, aşa că îngenunche în faţa vetrei şi începu să sufle puternic în tăciunii ce agonizau. Mulţumită de rezultat, se ridică şi întinse mâna spre tranzistor, deoarece prea i se părea odaia pustie. Uşa, închizându-se cu un zgomot asurzitor, îi îngheţă gestul la jumătate. Sărăcitu, din doi paşi de uriaş, ajunse în mijlocul odăii. Pântecul său de dimensiuni impunătoare era acoperit doar pe jumătate de puloverul soios din lână, restul revărsându-se peste cureaua slinoasă ce abia reuşea să ţină pantalonii, agăţându-se disperată de şale:

            – Auzi, fă? Banii! Cu mine nu te joci!

            – Nu-i am acasă… Mâni mă duc la fiu-miu şi-i aduc.

            – Lasă prostiile, îşi îndulci Sărăcitu vocea. Mâni dimineaţă bărbatu’-tău pleacă la trebunal. Ori cu tine, ori fără tine, el tot obţine devorţu’. E ultimul termen…

Ileana strânse din umeri cu inocenţă, continuând să-şi frece mâinile.

            – El îi la mine. M-a trimes să te rog să-l ierţi şi să vă împăcaţi, pen’ că Voica îi face zâle negre, zău. Ea îl sâleşte să devorţeze, că altfel… S-o întrebi şi pe nebuna mea dacă nu plângea şi se jura că tu i-ai fost cea mai dragă… Hm, ce să-i spun?

             – Auzi, bre, nu-mi trebuie…

             – Hă-hă-hă! Hă-hă-hă! râse zgomotos Sărăcitu de pâlpâi până şi flacăra lămpii din perete, mângâindu-şi totodată pântecul balonat. Zâci că nu-ţi trebuie bărbat? Las’ că ştim noi că ai pe unu’ acolo de se ţine de poala ta, că miroasă ca la capre, toamna când…

           Ileana se sprijini cu piciorul de soba călduţă căci, pentru câteva momente, simţurile toate o părăsiseră. Balonarea aproape îl sufoca pe Sărăcitu şi acesta nu se sfiia să ridice din când în când câte un călcâi pentru a uşura eliminarea gazelor, însă aceasta îl făcea să întrerupă, să repete unele idei:

           – Zâci că nu-ţi trebuie? Chiar acu’ îl aduc… „Uf, m-am umflat ca un bou ce-a mâncat luţărnă!” gândi Sărăcitu, încercând să mai slăbească puţin cureaua. Chiar acu’ eu…

           Ileana prinse cu ambele mâini securea, o ridică deasupra capului şi căută să izbească malacul drept în fruntea mare şi transpirată. Surprins, Sărăcitu abia avu timp să-şi plece capul pe umărul drept. Securea se opri în stratul gros de osânză de pe grumaz, apoi se desprinse şi căzu la picioarele lor ca o creangă de măslin aducătoare de pace. Matahala îngenunche şi, împingându-se în faţă, îşi puse tâmpla pe încălţămintea Ilenei precum un copil bătut ce-şi reazemă capul obosit de atâta plâns pe sânul mamei, chiar dacă pedeapsa a fost nemeritată. Ileana duse pumnii la gura căscată:

           – Doamne iartă-mă! şopti grăbită, ca şi cum ar fi vrut ca mărturisirea să ajungă la Cer înainte de revelarea faptei, apoi se retrase spre uşă, iar de acolo se îndreptă spre poartă.

             Abia făcuse câţiva paşi pe drumul ud şi rece că cineva – un vecin, probabil – o întrebă unde se duce. Ea arătă cu un gest ambiguu o direcţie nedefinită, pe urmă nu mai văzu nimic şi nici de auzit nu mai auzi ceva. Paşii, nu se ştie cum, o purtau cu bine pe drum. Ajungând unde îşi propusese, fiinţa ei tresări, ieşind parcă din transă. În cadrul uşii luminată slab, un bărbat încremenit ca o statuie privea în pâcla întunericului. Ileana i se adresă direct, bănuind că e în drept să ştie acea informaţie:

           – Domnu’ şăf de post e-aici? şi neaşteptând răspuns păşi spre uşa ştiută unde ciocăni sfios, apoi intră: Bună seara.

            – Bună seara. Cu ce treabă pe la noi?

            – Am… am omorât un om, şopti Ileana înfiorându-se.

            – Ia loc mamaie! zise şeful de post, arătându-i un scaun şi oferindu-i un pahar cu apă.

            Ileana refuză paharul din dorinţa de a se termina totul cât mai repede.

            – Ce zici că ai făcut?

            – Am omorât, bre. În casă. Un om…

            – Şi de ce l-ai omorât?

            Ileana considera că era necuviincios din partea ei să nu răspundă, însă nu ar fi găsit o dezlegare oricât s-ar fi străduit.

            – Întreabă paza dacă ştie unde locuieşte cetăţeana! i se adresă adjunctului şeful de post. Cum te numeşti matale?

             Ileana îşi băgă picioarele sub scaun, iar mâinile şi le împreună în poala catrinţei. Doar gura o deschidea cam din zece în zece secunde repetând întruna: „Da. Da. Da…”, impersonal, exasperant de impersonal. Luată de subsuori de două mâini puternice, Ileana, clipind, alungă ceaţa în care plutise până atunci. Dusă în arest, i se spuse blând:

             – Poţi să te odihneşti.

             Acest „poţi să te odihneşti” îi sună în urechi ca o poruncă. Rămasă singură, se întinse cu o încetineală nesfârşită pe patul tare, mulţumind – poate Cerului – că ajunse să-şi ridice Pomul pentru grijanie.

            Lumina becului de deasupra uşii se micşoră cât o luminiţă de candelă…

[Vasilisia Lazăr]

Tragic personaj, Ileana, destinul ei m-a impresionat până la lacrimi. A suferit ani mulţi în tăcere, tocmai pentru a nu intra în gura lumii şi, exasperată de insistenţele lui Sărăcitu (nume cu renume) sfârşeşte în cel mai cumplit păcat, acela de a-l ucide. M-a impresionat mult finalul. După ce se autodenunţă şi este arestată, "rămasă singură, se întinse cu o încetineală nesfârşită pe patul tare, mulţumind – poate Cerului – că ajunse să-şi ridice Pomul pentru grijanie. Lumina becului de deasupra uşii se micşoră cât o luminiţă de candelă…"

Imprevizibile şi încâlcite sunt împrejurările în care te poate târî soarta... 

Vocabular bogat, expresiv, atent şi precis folosit, în care regionalisme şi neologisme se îmbină în cel mai armonios mod.

Felicitări, da Coza!

[Sofia Sincă]

Am recitit cu aceeaşi plăcere şi entuziasm ca şi prima dată. Şi ori de câte ori voi citi, textele tale mă vor impresiona profund. Aduni în ele tot satul, cu feţele lui: cele frumoase şi cele hidoase. Chipurile sătenilor sunt din cele mai diferite, iar caracterele la fel. Şi mai ales suferinţa lor o prinzi în scrierile tale.
Aici aproape că nu se putea schimba nimic: tipuri de femei ca Ileana, nevoite să-şi câştige existenţa prin modul cel mai greu şi josnic uneori, supuse la mari încercări ale vieţii. Ileana, o fiinţă fără ştiinţă de carte dar cu dreptatea ei şi credinţă în Dumnezeu şi obiceiuri este purtată de destinul crunt al femeilor nevoiaşe din satul comunist. Nu a putut evita căsătoria cu pădurarul dar nici divorţul. Destinul dicta. Dar supusă hulii şi insultelor, cu moralul scăzut în faţa unui ''devorţ'' pe care nu-l înţelegea, nu a mai putut suporta încă o umilire, cea mai dură care se putea abate aspra ei şi face crimă. Ridicolul faptei este că acest Sărăcitu nu avea în gând să facă ceea ce credea ea. Frapează faptul că şi în faţa ispăşirii pedepsei, unei fapte de omor, gândul ei stă tot la obiceiurile cu care se născuse.''că ajunse să-şi ridice Pomul pentru grijanie.''
De remarcat portretul fizic al personajului principal, Ileana.
Am citit cu deosebită plăcere şi voi citi mereu tot ce postezi, Ion da Coza.
Cu preţuire, Sofy!

[Ion Lazăr da Coza]

Mulţumesc mult, Sofia Sincă, pentru comentariu destul de amplu.

[Ion Lazăr da Coza]

Mulţumesc mult, Vasilisia! Dacă noi în familie nu... atunci cine?

[Delia Stăniloiu]

Într-adevăr tragic personaj. Pe mine m-a impresionat felul în care e spusă povestea. Citind am simţit parcă şi trăirile Ilenei, povestea reuşind să mă integreze total în atmosfera ei. Cu admiraţie şi sincere felicitări autorului.

[Ionel Mony Constantin]

 Un text inchegat, bine realizat, un personaj dramatic conturat.

[Ion Lazăr da Coza]

Sunt onorat, doamnă Delia Stăniloiu, pentru prezenţa dvs pe pagina aceasta.

[Roza Dinvale]

Clipe de viață prezentate cu pricepere de un scriitor adevărat.

[Ion Lazăr da Coza]

Mulţumesc, dle. Ionel Mony Constantin, pentru semnul lăsat la această modestă povestire.

[Ion Lazăr da Coza]

Mulţumesc, Roza. Poate că eşti prea generoasă.

[Sofia Sincă]

deci, se putea şi mai... da?

:))

Ion Lazăr da Coza a spus :

Mulţumesc mult, Sofia Sincă, pentru comentariu destul de amplu.

[Corina Militaru]

Atmosfera textului absoarbe cu totul cititorul.

Impresionata de poveste, personaj si de maiestria autorului.

Cu prietenie,