Paznicul gropii de gunoi -partea a doua

[Mihai Katin]

Domnul Virgil Pisică era în sinea lui mândru de ghetou, n-ar fi plecat de aici pentru nimic în lume.
De ce?
Aici trăise mereu, îi supravieţuise şi cu trecerea anilor devenise o parte a lui, îi ştia regulile la perfecţie şi atunci se putea considera superior novicilor ce se târau uneori până la dispariţie în perimetrul acestei lumi ostile.
Familia Pisică avea vechime în acest colţ de oraş. Numele le fusese predestinat pentru că din generaţie în generaţie fuseseră mari iubitori de pisici, de la cele rasate la maidaneze bălţate, tărcate, chioare ori şchioape. Acum numericul era redus, înainte vreme cel puţin vreo douăzeci, treizeci de mâţe mişunau de colo colo isterizând cartierul.
Virgil se mărginise la patru feline torcătoare, doi motani uriaşi negri tăciune, Măuţă şi Mitu dar nici cele două mâţe nu erau mai prejos ca gabarit, Miţa tărcată şi Miţic, fata ei, de un alb sclipitor, probabil moştenire de la taică-su, un angora exilat într-o noapte în zonă, un motan deosebit, mare bătăuş, dar fără stare, umbla într-una până când într-o noapte un Audi îi veni de hac.
Acum mâţele stăteau în spatele stăpânului ce se apropia de poartă imensă din tăblii de fier sudate. Era un moment important pentru că nu puteai ieşi aşa, de capul tău pe stradă, ghetoul avea reguli clare şi o imprudenţă te putea costa ca în orice ghetou viaţa.
Erau anumite ore din zi când se făcea linişte, undeva spre asfinţitul soarelui, o oră, două, sau dimineaţă după nouă, atunci erau momentele când veteranii ghetoului se adunau pe la porţi să discute, aici trăiai o stare de alertă continuă, ochii şi urechile aveau agerimea suricatelor, trebuia să simţi orice mişcare altfel nu puteai să trăieşti alături de hoţi, şmenari, proxeneţi, tâlhari şi alte specii umane mult iubite de cinematografia tembelă a personajelor negative, cea autohtonă chiar a făcut o obsesie din aşa ceva.
Când ajunse pe trotuar Măuţă deschise ochii mari, cineva îl privea fix, îl deranja la culme, îl făcea să-şi scoată uşor ghiarele din pernuţe, înaintă un pas, ochii de fapt se uitau dincolo de el, doar vocea îl lovi de parcă brusc o vrăjitoare îl transformase în om.
De ce nu mai vii să vezi ce am păţit, ce mi-au făcut nemernicii arză-i-ar focul să-i arză că mi-au scos uşa metalică de la intrare, uşă mare, bună, solidă, au scos uşa şi au pus un putregai în loc arză-i-ar focul, când nu eram acasă au mâncat mâncarea mea din frigider şi mi-au lăsat borcanele goale şi împuţite nemernicii, de ce n-ai venit să vezi ce îşi bat joc de mine şi au furat actele de la casă ca să mă dea afară arză-i-ar focul de nenorociţi că m-am judecat cu ei ani de zile şi nu mai pot să dorm noaptea, n-ai venit să vezi, de ce?...
Măuţă se uită la femeie simţindu-se vinovat într-un fel, tristeţea şi durerea din vocea ei erau eminamente tragice, adică oricât de idiot sau tâmpit ai fi fost nu puteai nici măcar zâmbi ascultând-o, era tragedie pură într-un ghetou anost şi surd la asemenea lamentaţii, motanul nu ştia ce-i aia tragedie dar îi simţea forma, chipul, rămase nemişcat, nu găsea nici un mod în care să o ajute.Îl scoase din impas Virgil.
- Lasă Stelo că am eu hac de cojocul lor, îi dau pe mâna poliţiei, hai să intri în casă, acu vine întunericul, hai, înjură-i, blesteamă-i, descarcă sufletul, mama lor de nenorociţi!
Se ridică de pe scaunul cu care ieşise la poartă când apăru Tănase cu căruţa lui.
- Uite-l!!!!! strigă cu o voce tunătoare Stela.
- Îl vezi, a venit cu trăsura, să-mi ia banii şi argintăria de la bunica, arză-v-ar focul de nenorociţi!!!!
Tănase se sperie la răcnetele femeii, o coti brusc şi se înhămă la cotiga lui, în spate răsunau blestemele ca nişte gloanţe străpungându-i timpanele. Dispăru în crângul de salcâmi, femeia se opri din blestemat.
Domnul Pisică o conduse la casa ei, cândva o clădire impunătoare, acum ruină, tabla de pe acoperiş era spartă în multe locuri, zidurile se crăpaseră iar ferestrele arătau sinistru, majoritatea astupate cu scânduri sau cartoane .
Stela fusese o femeie cu stare, funcţionară la stat, cu facultate, nu avusese bărbat, se zicea că a fost de mult măritată dar lumea o ştia singură cu un cârd de nepoate de la ţară pe care le ţinuse în şcoli şi le făcuse viitor, pe unele ea le-a ajutat să aibă rostul lor în oraşe mari din care primea din ce în ce mai puţine veşti până în ziua când cineva îi aduse vestea că fratele său de la care era trup de nepoate, nu mai este.
Locuia omul destul de departe şi ceva îi spunea Stelei să stea mai bine acasă pentru că oricum acela şi când era în viaţa nici măcar un telefon la trei luni nu se obosea să-i dea... doar interesul, halal frate! Mi-am făcut pomană cu alea mici şi el nici un mulţumesc măcar!... Mulţumirile au venit după vreo două zile cu cumnată-sa în negru şi nepoatele acum mai împlinite dar mai mult corporal, uitaseră şi de acel săru` mâna mieros cu care o tratau toată ziulica acum nişte ani.
Cumnata trecu direct la subiect, din poartă pentru că intuiţia Stelei îi spunea să le ţină la frontieră.
- Bietu` Gicu a murit şi cum n-ai catadicsit să vii am făcut-o noi că nu-i aşa, are şi el dreptul acilea şi vorba la fetele-astea să facem creştineşte după tăticu toată succesiunea!
Stela se uită la toate cum o măsurau cu o ostilitate vădită, mintea ei monologa cu o uimire scârbită: aoleu, de astea mi-a fost mie milă, da proastă mai eşti Stelo!!!
-Fă nerecunoscătoarelor, pă voi de v-am ţinut pe banii mei acu vreţi plată? Da ce a făcut Gicu la casa asta? O fi bătut vreun cui şi nu ştiu, o fi vopsit vreo scândură şi n-am aflat, aha, credeţi că hai s-o facem pă proasta aia că dacă ne-a omenit acu nişte ani s-o omenim şi noi! Da?
Clanul Gicu o măsură acum cu ură numai că din spate cineva le măsură pe ele mârâind şi când cumnata fierbând de furie înainta răcnind spre Stela dulăul casei sări fulgerător şi toate zburară care încotro ba unele în patru labe strigând isterizate. Câinele nu le jumuli, se întoarse cuminte la locul lor. După ce se şterseră de praf fiicele se adunară în jurul mamei.Va fi război, cumnata o spuse cu vocea tăioasă tăioasă de ţărancă dintre dealurile Vâlcei:
- Pentru asta nu te iert, pân` la Dumnezeu merg să-mi iau dreptul mieu, atâta să ştii!
Stela o înfruntă scârbită:
- Hai sictir fă şi voi, ce dracu` aţi făcut atâtea şcoli să veniţi să-mi luaţi casa??
-Atâta v-a mai rămas săracelor în suflet, casa mea? Tu cumnato vezi mai bine de dracu ăla de-l duci în cârcă că te cocoşează şi de ce vrei mai multe de aia te călăreşte mai tare sau ştiu eu!... poate acu vrei călăreală şi numai ăsta e prim preajmă!
Raâe şi ea de vorbele ei, le trânti poarta în nas şi trase ivărul. Se auzeau femeile plecând şi în urma lor se simţea un şir de blesteme şi vorbe grele. Apoi linişte. A durat până la prima citaţie .S-au judecat ani buni, Stela nu era o novice în hârţogărie şi într-o zi se opri procesul că onorata cumnată damblagise, răsuflă uşurată Stela dar chiar în noaptea aceea, la acea vreme nu avea câine , doi nemernici au tăbărât peste ea, au călcat-o în picioare şi i-au spart toată vesela ei adusă din străinătate, porţelanurile fine şi paharele de cristal, totul pisat în bătaie de joc şi la final au spart toate geamurile casei...
Da, a fost o anchetă, dar după o lună când ea s-a trezit din comă. A adus-o domnul Tall acasă, el şi cu Virgil până ce a început să revină în realitatea cruntă a existenţei. Bărbaţii puseseră între timp geamuri, reparaseră stricăciunile dar când femeia descoperii fărâmiţe de sticlă, cioburi albe ce scăpaseră curăţeniei dădu un urlet şi atunci mintea stinse lumina amintirilor, se îngustă la un drum pe care apăreau ăia doi uneori şi atunci indiferent unde se afla striga aproape aceleaşi vorbe pe care le auzise Măuţă.
Într-o după amiază a dus-o Tall la Amalia când încă mai primea lume acolo în curtea ei ciudată, Amalia a chemat-o lângă ea, Stela a îngenuncheat umilă şi a simţit cum braţele lungi şi osoase o strâng cu blândeţe, o mângâie pe păr, pe tâmplă, auzea nişte vorbe spuse repede, de multe, multe ori apoi glasul acela ca din adânc dar atât de blând: ridică-te!
Ăia s-au dus Stela, unu pe lumea de dincolo altu` prin lumea asta, tu să ţii o lună post şi o lună du-te la Sfânta Vineri şi roagă-te pentru nepoatele tale şi cumnata ta! Să li se ierte!
De atunci a revenit la normal numai că într-o noapte nişte derbedei au spart două geamuri, atunci simţi că iar se surpă în creier conştiinţa, a ieşit afară şi pe restul le-a spart ea după care a astupat totul cu scânduri.
Povestea Stelei ,ar zice mulţi, ce mare dramă! Câte nu se întâmplă, bine că mai are casă, mulţi au rămas pe drumuri, că aşa sunt vremurile! Dar oamenii! Nu ei fac vremurile sau e juma`-juma`? Cineva curios m-ar întreba:
- Dacă tot mi-ai spus istoria asta termin-o spune ce s-a întâmplat cu nepoatele, bănuiesc că au primit pedeapsa!
- Care pedeapsă şi de la cine?
- Nu ştiu de la cine da nu este normal aşa, că tot binele se răsplăteşte şi răul se plăteşte! De la Dumnezeu poftim sau de la soarta care tot de sus vine!
- Aici face o greşeală curiozitatea ta crezând că Dumnezeu sau îngerii cum ai pe buze cuvântul ar fi şi judecători de serviciu!
Nu, dacă am urmări istoria oamenilor este adevărat că totul ni se plăteşte dar uneori fără să o simţim în mod direct pentru că Dumnezeu nu hotărăşte după legile lumii iar ca să pun capăt cumnata trăieşte sau mai bine zis se târăşte prin gospodăria ei unde nu mai calcă mai nimeni iar fetele, una a divorţat, altă nici acum nu e măritată şi cea care a tocmit tâlharii după ce a fost Stela la Amalia a avut o cădere psihică doamna profesoară şi a devenit în câteva luni locatara unui spital de boli mintale, nu mult, două trei luni pe ani. Ce legături există sau dacă există, neomarxismul actual ne spune să nu credem în bazaconii,în misticisme total caduce, chiar condamnabile căci totul este acum o dogmă a raţionalului şi a raţionamentelor aşa că doar pentru noi, în sinea noastră putem să ne calmăm curiozităţile şi setea de moralitate,să acceptăm uneori că se face o dreptate pe care mulţi n-o întâlnesc decât în ceruri.
După vreo oră de la criza Stelei îşi făcu apariţia şi Tănase, tot trăgea la căruţa lui, se târa mai mult, soarele încet încet se ascundea în spatele uriaşilor salcâmi, era de o roşeaţă profundă, un roşu care îţi vibra în priviri, de multe ori în acele momente, strada se umplea de pulberea aceea aurită, de un praf pe care marele Midas în presăra din vârful pomilor atunci o cărare vrăjită se deschidea rugându-i pe muritori să pornească spre magia solară.
Pisicile, câinii şi vecinii priveau vrăjiţi, se adunau cu toţii să simtă cum aburul roşu al astrului îi învăluie, era un moment sublim, când ghetoul se schimba, devenea altceva, ceea ce fusese în urmă cu sute, cu mii de ani, dispăreau parcă toate urmele omeneşti şi rămânea acea natură curată, copacii arşi de mult se ridicau, îşi întindeau coroanele uriaşe, te ameţea mirosul de salcâm, de flori nemaivăzute, auzeai păsări neştiute şi tropăit de cai sălbatici, aşa nemişcaţi şi parcă într-o bizară stare de transă acei locatari din ghetou treceau o limită temporală, ajungeau în alt spaţiu, an de an aşteptau ei această clipă, căci atât era, o clipă, nu spuneau nimănui pentru că i-ar fi crezut nebuni, sclerozaţi, senili, păstrau secretul acolo, în sufletul lor simplu şi când soarele pica brusc în întuneric se despărţeau tăcuţi, nu priveau în jur, domnul Pisică lăsa maţele să între primele apoi încuia cu două lacăte mari poarta.
De afară nu vedeai casă care nu era cine ştie ce, două camere, o baie şi o cămară, făcute cu economii crunte, aia bătrânească fusese mai mult un bordei, văzu aprinsă lumina în cameră mare. Nepoată-sa învăţa, oftă adânc, mâţele începură să îl mângâie cu cozile pe picioarele umflate de reumatism. Ele îi ştiau gândurile. Fata asta rămăsese orfană, caz tipic în tărişoara tranziţiilor eterne unde normal este să fi orfan şi deştept, bolnav incurabil şi deştept, la noi doar o categorie privilegiată, o elită ciudată de norocoşi ai tranziţiei se pare că au pe lângă deşteptăciune parte şi de o viaţă relativ plăcută, restul de inteligenţi sunt condamnaţi la mila publică, la milogeala mediatică unde cei care au reuşit, învingătorii va să zică devin caritabili, ca şi gaşca de îmbogăţiţi etalându-şi în saloanele de lux zâmbetele carităţii cu sclipiri zwarovski, da, e un paradox, să zicem al destinului!
Ori unul din rezultatele sigure ale prostiei colective care trece cu vederea apariţia selecţiei naturale ca mod obişnuit de a fi şi a gândi!
Maria rămăsese fără tată la trei ani, un accident de muncă, apoi se mutase aici pentru că maică-sa fără servici dar cu oarece studii se cuplase la nici un an de văduvie cu unu de construia case, taică-su, domnul Pisică o avertizase că îl ştia p-ăla de aici, din ghetou, ea nu şi nu că e băiat bun, să fie cu inima împăcată Virgil îşi luase nepoata la el şi bine făcuse pentru că într-o seară constructorul şi-a jucat concubina la pocker, norocul ei că soarta i-a întins o mână, de fapt a împins-o mai bine zis şi plecase subit cu o seară înainte în Italia la o verişoară să vadă dacă ar găsi ceva de lucru.
Constructorul a căutat-o ca nebunul, ăia nu s-au jucat, n-au crezut că marfa se evaporase drept care l-au aranjat acolo, la groapă, într-o noapte, dimineaţă a fost găsit de ăia care strângeau sticle, tăiat de sus până jos, cu gunoi îndesat în gură şi în găvanele ochilor.
Atunci pentru prima oară domnul Virgil a făcut cel mai lung drum din viaţa lui, a coborât la Florenţa, nu ştie cum a ajuns la Scandici, a dat de fie-sa şi după ce i-a tras două perechi de palme atât i-a zis:
- Dacă nu te faci femeie la locul tău să nu cutezi să mai vii înapoi!
A plecat acasă. Au trecut ceva ani, fata s-a mărit şi bătrânul ştie că e din ce ce mai periculos să umble pe aici aşa o floare de domnişoară, a obosit şi el de atâtea drumuri făcute s-o păzească, depune mărturie trupa pisicească câte taxiuri a plătit domnul Virgil în zilele când d-abia se putea mişca. Îi venea greu, simţea că se rupe carnea de pe el dar ştia că plecarea e aproape, bine că nu vânduse garsoniera fetei, acolo se va muta pentru că aşa îl rugase şi nevastă-sa înainte să se stingă de inimă rea din cauza fiicei: du-te cu aia mică de aici, măcar să trăieşti până o vezi pe picioarele ei!...
Această teribilă ultimă rugăminte făcută de femeia care cu adevărat îi fusese alături mai ales la greu îi dădea adrenalina necesară să o ia în fiecare zi de la capăt, să uite de boaăl şi de ani, de neputinţe şi de frică aceea teribilă a sfârşitului, îşi făcea mereu mental un exerciţiu al dialogului pe care trebuia să-l poarte cât de curând cu această fată, s-o pună în faţa realităţii brutale în care trebuie să ştii foarte bine ce alegeri faci pentru că pentru oameni ca ei nu există planul a sau b, doar cei cu posibilităţi şi cu oarece noroc îşi permit asemenea experienţe... Dar... se temea, o auzea râzând, o auzea cu cât patos discuta la telefon cu cei de la liceu. Mai trebuiau câţiva ani! Atât! Se poate Doamne? Se uită la icoanele sub care şi soţia lui îşi spusese oful până în ultima zi... atunci simţea un nod dureros în gât de parcă presimţea că răspunsul ar putea fi negativ.
Afară, în drum, se auzeau roţile de la căruţa lui Tănase, câinii începură să îl latre, Tănase vorbea, discuta cu cineva, cu cineva imaginar bineînţeles, poate chiar cu dulăii, pe Virgil îl furnică spinarea la gândul dacă ar înnebuni, îi era groază de lipsa lucidităţii, mai ales când avea nişte responsabilităţi, nu, nu-l socotea pe Tănase iresponsabil, omul avea o poveste tristă, şi el, şi Stela, dar Virgil nu putea să înnebunească, n-avea voie, nici să înnebunească, nici să moară, în fiecare noapte când îşi spunea rugăciunea la urmă îl implora pe Dumnezeu să-i dea putere ca să facă un rost nepoatei, atâta lucru măcar, poate meschin de spus în faţa lui Dumnezeu dar la cine să se roage?...
A, da, mai mergea la Sfânta Vineri, o biserică mică, pitita după plopi uriaşi, ea veghea în colţul acesta de lume şi mai spăla răul cu care oamenii împuţeau pământul. După ce se închina, Virgil se întorcea mai liniştit şi împăcat în neliniştile interioare, intra încet în casă şi se ducea la punctul său de observaţie, sus, în podul casei înalt cât un stat de om, urca uşor, mâţele după el, se aşeza în jilţul lui capitonat cu piele maro, scaun boieresc, d-abia îl urcase acum vreo zece ani de când îl cuprinsese această pasiune, de multe ori adormea acolo, dulăul de pază patrula pe la garduri, prin grădina împrejmuită cu zăplazuri mari ornate cu sârmă ghimpată.
În acele momente se simţea puţin fericit, avea clipa lui de linişte şi mulţumire sufletească în care urzea planuri viitoare.
Mâţele torceau de parcă picurau secundele timpului în altă clepsidră. Îl vedea pe domnul Tall umblând pe mijlocul drumului. Omul ăsta n-are nici o frică, e un lunatic, fie ploaie, fie vijelie, el călătorea, poate stăpânea duhul ghetoului căci de câte ori nu opriseră aia maşinile lângă el, de câte ori nu se dăduseră jos să-l taie, să-şi bată joc de el, nimic, ori apăreau haitele şi nemernicii dădeau bir cu fugiţii ori îi ridica în aer şi îi arunca cu mâinile lui uriaşe ca pe cârpe, parcă nu mai aveau greutate decât la impactul cu pământul, unii care i-au strigat mascări şi l-au scuipat din fugă maşinii, n-au trecut decât câteva secunde şi limuzina le-a luat foc, au ars ca şoarecii. El îi auzea cum urlă, se uita la ei cum se zvârcoleau ca şobolanii în flăcări, s-a întors şi a plecat.
Ciudat om! Fusese singurul care intrase în casa vrăjitoarei, îşi făcu cruce, vrăjitoarea, o ştia de mic, parcă trăise acolo dintotdeauna, auzise că a murit, că e îngropată în curte, acolo, aşa să fie?
Tot ce se poate, dar cine să fi îngropat-o, cred că tot Tall, cine altcineva, probabil că de la ea a învăţat el să se apere, să-i spulbere pe nemernicii ăştia de împânziseră zona. Acum îl privea cum se îndrepta spre capătul străzii, acolo era ultimul stâlp de iluminat, dincolo începea întunericul şi groapa.
<>
Haita de câini trecu în goană, era furioasă, doi intruşi fuseseră descoperiţi, erau dulăi zdraveni, e posibil să fi venit după căţelele lor, dar degeaba, n-aveau nici o şansă, cu toate că se opriră arătându-şi colţii zdraveni haita îi doveni, se auziră la început mârâituri groase, muşcături, apoi din vălmăşagul trupurilor încleştate în luptă răzbătu primul chelălăit, apoi altul, groaznic, cei doi abia se desprinseră din ghiara morţii şi o luară în goană turbată spre groapa salvatoare, în urmă o dâră de sânge.
Tall îi privea, Bufon i se lipise de picioare, dârdâia de groază, el nu era obişnuit cu asemenea atrocităţi, mintea lui destul de naivă era preocupată mai mult de fluturi, gândăcei sau alte făpturi mărunte pe care le fugărea din când în când, Bruno nu se clintise, rămânea calm de parcă nu semeni de-ai lui se încleştaseră acum câteva clipe.
Haita începu să se retragă, o nouă bătălie câştigată, chiar dacă unii şchiopătau destul de rău.

[Sofia Sincă]

Brrr!
Viața în ghetou unde legile sunt altele, unde cel puternic învinge. Și trebuie să recunoaștem, este lunea care face parte din noi. De câte ori nu trecem pe lângă ei și-i ocolim? Nu ne place cum miros, cum sunt îmbrăcați, cum vorbesc. O lume săracă, de la subsolul societății, care greu sau deloc, mai are șanse să o depășească.
O proză greu de realizat, cu atât mai valoroasă! Autorul se joacă mefistofelic cu sufletul nostru de cititori, mereu ne pune la încercare aşteptările. Foarte bine îi ies povestirile, fantastic de bine descrierile, intrarea în această lume. Aici este pusă pe tapet estetica urâtului.
să uite de boaăl şi de ani - am găsit o mică eroare.
Deosebit de impresionant,
Sofi