ORAȘUL DIN VIS

[Exemplu de Titlu]

 

Toţi călătorii ieşiseră din compartimentele vagoanelor trenului accelerat şi căutau cu aviditate un loc din care să poată cuprinde cu vederea o arie cât mai mare de observare. Cei care nu aveau bilet cu loc şi călătoreau pe holuri, erau privilegiaţi acum fiindcă ocupau lejer cele mai bune locuri de la geam. Linia ferată traversa în lung, pe direcţia vest - est, valea de la poalele muntelui care atingea cu crestele cele mai înalte cota o mie opt sute. Vestea fusese dată de un conductor şi s-a răspândit rapid în tot trenul: “Trecem pe lângă oraşul de aur!” Era aproape de ora amiezii şi soarele scălda într-o lumină orbitoare castelele impunătoare, construite pe vârful muntelui. Erau înconjurate de un zid aurit, înalt de vreo cincisprezece metri, dar peste el se putea vedea mare parte din construcţiile foarte înalte, aurite şi ele, cu turnuri albe, de o frumuseţe uimitoare. Ferestrele ovale reflectau halucinant lumina, iar acoperişurile erau colorate într-un bleu agonizant. “Câtă frumuseţe! Câtă măreţie! Ce minunat e să trăieşti acolo!” – auzeai spunându-se în fiecare vagon. Trenul trecea în viteză pe la poalele muntelui şi spectacolul oraşului de aur se oferea privirilor timp de aproape un minut. Însă impresia rămasă era foarte puternică, provocând imaginaţia să conceapă o lume de basm, în care oamenii trăiesc fericiţi, feriţi de griji şi de orice rău. Călătorii îşi puneau întrebări unul altuia din dorinţa de a afla mai multe despre minunata aşezare, dar nu se ştia decât că acolo locuiesc cei foarte bogaţi, care se sfătuiseră între ei şi plătiseră pe cei mai talentaţi arhitecţi şi constructori ca s-o ridice. Se presupunea că s-au cheltuit sume imense şi circula ştirea potrivit căreia totul fusese ridicat într-un timp foarte scurt în raport cu măreţia şi opulenţa construcţiilor. Acesta era un mister care provoca imaginaţia multora… Dupa conversaţii care au durat vreo zece minute, călătorii s-au retras liniştiţi în compartimente, continuând să schimbe impresii pe seama ciudatului oraş.
Ella şi prietenul ei nu s-au grăbit să-şi reocupe locurile şi au mai rămas pe holul vagonului privind visători prin geamul deschis, către nicăieri…
- Gilbert, aş vrea să mă duci să locuiesc în oraşul acesta! zise fata. Este condiţia pe care ţi-o voi pune atunci când mă vei cere de soţie.
- Aş face totul pentru tine, dar e colosal ceea ce îmi ceri! Mă întreb ce mecanisme misterioase trebuie să pun în mişcare pentru a atinge acest ţel…
- Este problema ta, dar promit că mă voi implica total să te ajut. Ca şi cum ar fi şi problema mea, zise fata şi zâmbi.
Zâmbetul fetei avu menirea să şteargă expresia uşor crispată de pe chipul baiatului şi acesta îi spuse cu căldură:
- Aşa e mai bine. Participarea ta îmi dă aripi şi mă face să cred că visul este realizabil. Măcar pentru o vreme am putea locui acolo. Voi medita la asta, îţi promit!
El este arhitect iar ea medic stomatolog, amândoi proaspăt absolvenţi.
După această discuţie, cei doi s-au retras visători în compartiment şi şi-au reocupat tăcuţi locurile. Visul de a locui în oraşul de aur era fascinant, dar le apărea ca o nebuloasă greu de străbătut. În tăcere, încercau să-şi imagineze un punct de plecare, un început de plan logic potrivit căruia să acţioneze, dar totul era teribil de incert. Fiecare a decis în sinea lui să lase viitorului acest efort.
- Mi-ar plăcea să am acolo un cabinet stomatologic! a revenit fata într-un târziu.
- Iar eu aş vrea să proiectez câteva noi construcţii acolo! a zis băiatul.
- Vezi, deja acesta este un început! Trebuie să mergem, fiecare, pe linia profesiei lui! a adăugat fata, radioasă.
Băiatul a zâmbit, încercând să participe la entuziasmul ei, dar ştia că lucrurile nu sunt simple. Îşi propusese în sinea lui ca, la revenirea din vacanţă, să înceapă să se informeze în legătură cu aşezarea montană.

***
Presa s-a ocupat multă vreme de oraşul care se construia pe crestele muntelui, oferind informaţii pe surse din pricină că accesul în oraş îi era interzis. Se ştia că se foloseşte un material de construcţie uşor şi rezistent, inventat în urmă cu vreo doi ani de un grup de ingineri angajaţi de magnaţii care finanţează lucrările, că se lucrează cu forme prefabricate, turnate chiar pe şantier. Materialul se mulează perfect pe tiparele proiectate şi se usucă rapid, oferind o structură solidă, cu un anumit grad de elasticitate, care se îmbină uşor cu celelalte elemente ale construcţiei. Buna pricepere a constructorilor şi buna organizare a muncii pe şantier au făcut ca oraşul să se înalţe repede, spre marea satisfacţie a magnaţilor şi spre marea mirare a privitorilor. Odată înălţată o construcţie, pe exteriorul ei este pulverizată o soluţie în care se găseşte aur în suspensie. Toate materialele de construcţie au fost aduse cu elicopterul. Echipele de constructori sunt cazate acolo în cursul săptămânii şi părăsesc şantierul doar în seara zilei de vineri, când sunt duse cu elicopterul la cea mai apropiată haltă C.F.R, de unde sunt preluate în dimineaţa zilei de luni. Sunt specialişti foarte buni şi deloc dispuşi să povestească despre ceea ce fac. Cei din presă se foiesc zadarnic în jurul lor căci sunt expediaţi constant, cu aceeaşi formulă glumeaţă: “Întrebaţi-l pe şefu’!” Se dovedeşte, până la urmă, că şefu’ a rămas în vârful muntelui şi este, deci, inaccesibil. Sunt cunoscute şi numele magnaţilor care au avut orgoliul să-şi construiască vile ca nişte castele, la mare altitudine. Dar nici aceştia nu s-au arătat dispuşi să vorbească despre asta, mărginindu-se să spună că totul este în limitele legii şi că orice om are dreptul să aibă o reşedinţă de vacanţă. Se mai ştie ca aceşti magnaţi nu sunt oameni cu multă carte, dar sunt pricepuţi în a învârti afaceri foarte profitabile, controlând sume uriaşe de bani.
La vremea aceasta, la care discutăm, drumul de acces în oraş este doar în faza de proiect, iar transportul materialelor şi al persoanelor se face tot cu elicopterul. Vom urmări pe cei doi tineri, sperând că vor gasi o modalitate de a ajunge acolo, şi îi vom însoţi în aventura lor, satisfăcându-ne astfel curiozitatea de a şti cum arată în interior aşezarea montană, în care accesul curioşilor este interzis. Se mai ştie că există un serviciu special de pază, care te interceptează când mai ai cam 250 m până la zidul ce împrejmuieşte oraşul. Sunt tineri foarte vânjoşi, care îţi cer prin portavoce să te îndepărtezi. Dacă nu te supui ordinului lor, se deplaseză spre tine cu nişte vehicule mici şi rapide, pe nişte drumuri înguste, cu serpentine, special făcute pentru astfel de maşini. Nu este de dorit să te confrunţi cu ei, se spune că ţi se adresează cu asprime şi sunt violenţi. Un turist mai curajos, fost luptător de greco-romane, s-a aventurat de trei ori pâna în preajma oraşului şi de trei ori a fost îndepărtat de către cei din serviciul de pază. I s-a comunicat că a patra oară va fi reţinut. Ei, bine, acesta a povestit că tinerii din serviciul de pază au toţi aceeaşi statură şi că toţi sunt blonzi, cu ochii albaştri. Aceasta ar fi o altă ciudăţenie, dar nu putem fi siguri pe informaţie decât dacă o vom verifica noi înşine. Aşadar să aşteptăm ca cei doi tineri să se întoarcă din vacanţă. Două săptămâni trec repede dacă ne concentrăm atenţia asupra altor probleme care ne frământă cotidianul. Ei sunt pe litoral, la Vama Veche, şi se distrează de minune. Atmosfera şi anturajul de acolo i-au făcut să uite de oraşul de aur.

***

Zilele de vacanţă s-au sfârşit şi cei doi tineri s-au întors în oraşul natal plini de buna dispoziţie a distracţiilor de pe ţărmul mării, cu pielea colorată în arămiu de soarele care şi-a trimis cu generozitate razele asupra plajei. În câteva seri la rând, s-au întâlnit pe la terase cu prietenii şi şi-au povestit cu veselie micile peripeţii din timpul vacanţei. Unii fuseseră la mare, alţii în diverse staţiuni montane. Tinereţea este dornică de aventuri şi distracţie...
După aceste seri, când se plimbau doar ei doi prin parc, imaginea oraşului de aur a revenit din memoria lor şi s-a impus atenţiei...
- N-am scăpat de el! a zis băiatul, zâmbind de circumstanţă.
- Fantoma lui se ţine după noi. Ne vrea cu ardoare ca cetăţeni ai lui, a răspuns fata zâmbind gânditoare.
S-au aşezat pe o bancă şi au urmat câteva momente de tăcere. Fata s-a pomenit recitând...

"Și el e emirul, şi toate le are...
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Și-n fața dorinței — ce este — dispare
Iar el e emirul, şi toate le are.

Spre Meka-l răpeşte credința — voința,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simțirea, îi cere ființa,
Îi vrea frumusețea — tot sufletu-i vrea,
Din tălpi până-n creștet îi cere ființa."

- Da, o să plec înspre acel oraş, mânat de flacăra care l-a inspirat pe Macedonski, a răspuns băiatul şi s-a pomenit şi el recitând...

"Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte...
Pe ziduri, aleargă albastre năluci...
O flacără vie pe coş izbucneşte,
Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte...
„Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?"

Și flacăra spune: „Aduc inspirarea...
Ascultă, şi cântă, şi tânăr refii...
În slava-nvierii îneacă oftarea...
Avut şi puternic emir, voi să fii."
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea..."
Și-n alba odaie aleargă vibrarea."

Cei doi s-au înveselit şi s-au sărutat.
- Merită să fac un drum până acolo. Să văd ce e şi cum e, a rostit băiatul.
- Desigur, te voi însoţi, a răspuns fata. M-aş plictisi fără tine...
- Bine. Putem pleca în weekend-ul acesta. Ce zici?
- De acord!
După zilele petrecute la mare şi serile petrecute pe la terase cu prietenii, sedentarismul citadin venea ca o ameninţare spre cei doi. Aşa că erau foarte încântaţi de ideea plecării.

***
Lui Gilbert îi stăruia în minte imaginea oraşului de aur şi o evalua din punct de vedere estetic şi funcţional cu priceperea arhitectului.
Ceva îi părea că lipseşte oraşului... Vedea cu ochii minţii nişte gondole aurite plimbându-se pe deasupra castelelor impunătoare şi, din loc în loc, nişte turnuri construite ca anexe ale castelelor, unde gondolele se opresc pentru a lua sau a lăsa pe pasagerii lor. Vedea şi nişte lifturi funcţionând în turnurile respective. A început să deseneze imaginile memorate, completându-le minuţios cu ceea ce concepea ca mijloc de transport în comun, preocupat ca turnurile să se încadreze în stilul arhitectonic al oraşului. Acestea aveau deschideri ovale, prin care gondolele intrau şi ieşeau. A revenit de mai multe ori asupra desenelor, şi munca aceasta i-a luat aproape trei zile. În weekend, împreună cu Ella, au luat trenul pentru a ajunge în halta de la poalele muntelui, unde elicopterul lua sau aducea echipele de constructori. Au ajuns aproape de ora amiezii. După ce au coborât din tren, au cercetat un pic locurile şi s-au aşezat pe o bancă de pe peron pentru a încropi un plan de acţiune.
- Nu văd altă soluţie decât să urcăm către oraş, a zis băiatul după un timp de gândire. Dacă va fi să ne confruntăm cu gardienii, le voi înmâna desenele mele pentru ca ei să le înainteze oficialităţilor oraşului. Vom face cortul şi vom aştepta un răspuns. Sper să nu aşteptăm prea mult timp.
- Cred că asta este soluţia, a spus fata.
Au făcut câteva cumpărături de la chioşcul din haltă şi au pornit în drumeţia către vârful muntelui. Erau mai multe drumeaguri şi cărări care duceau către acolo, iar ei le alegeau pe cele care li se păreau mai scurte. După aproape o oră de urcuş lin, au ajuns la poalele pădurii de brazi şi au făcut popas. Orientarea era mai dificilă acum, deoarece oraşul de pe creste a dispărut vederii lor. Au văzut o stână şi au întrebat pe baciul care trebăluia pe acolo care este drumul cel mai bun până la oraşul de pe creste. Baciul i-a privit cercetător, a tăcut un timp, după care le-a zis cu voce domoală:
- Credeţi voi că ajunge careva acolo? Treabă mai bună ar fi să vă întoarceţi de unde aţi venit şi să vă uitaţi la el de departe.
- Orice-ar fi, noi ne ducem acolo, nene. Avem un document important de transmis, i-a răspuns băiatul.
- Ei, dacă n-aveţi altă treabă mai bună de făcut, duceţi-vă. Nu sunteţi primii care încearcă. Mai vorbim când vă întoarceţi. Luaţi-o pe drumul ăsta. Din loc în loc, o să vedeţi câte-o cruce roşie pe brazi. Mergeţi după semnul ăsta.
- Mulţumim mult, nene! a răspuns băiatul şi i-a dat baciului o cutie cu bere care era încă rece.
- Ei, drum bun s-aveţi! a rostit baciul zâmbind încântat de cadoul primit. Cu grijă la semn, să nu vă rătăciţi!
După altă oră de urcuş, cei doi au făcut iarăşi popas. Au auzit în apropiere susurul unei ape şi au mers într-acolo. Au intrat într-o poiană în care era un şipot şi, bucuroşi, au mers să-şi potolească setea. Apa era foarte rece şi curgea pe un uluc din lemn, iar alături de şipot era o bancă frumos făcută din lemn cioplit.
- Minunat! Locurile nu par chiar pustii. Merge să stăm la masă un pic, aici! a rostit Ella.
Au desfăcut rucsacurile şi au constatat că urcuşul şi aerul montan le-au sporit considerabil apetitul.
- Ce apă bună şi rece! Dacă bei numai din asta, trăieşti o sută de ani, a glumit Gilbert.
După ce au urcat pe jos timp de două ore, era minunat popasul în poiana cu şipot, la umbra brazilor falnici. Stăteau foarte relaxaţi pe banca din lemn, fără să resimtă prea mult efortul mersului pe jos.
- Cred că mai avem vreo două ore de mers. Oricum, ajungem cu lumină de zi, a spus băiatul.
- Da, este important. Noaptea e mai greu să te orientezi prin pădurea asta fără sfârşit... a răspuns fata.
În timp ce stăteau comod pe bancă, se apropia de poiană, pe o cărăruie îngustă ce şerpuia printre brazi, un om în vârstă, îmbrăcat în straie de călugăr. Era înalt şi voinic, dar părul lung şi barba la fel de lungă îi erau albe ca neaua. Ducea în spate, ca pe o raniţă, un burduf pe care avea să-l umple cu apă. Fata l-a observat prima şi i-a dat ghiont băiatului:
- Priveşte, vine Zamolxe!
- Aha, înseamnă că trăieşte veşnic. E un privilegiu pentru noi să-l întâlnim, a comentat, bine dispus, băiatul.
Călugărul a intrat în poiană şi a privit cu blândeţe spre cei doi tineri.
- Ziua bună la domniile voastre! Să vă fie bună odihna! li s-a adresat el.
- Sărut mâna, părinte! i-a răspuns cu decenţă băiatul. Mulţumim frumos!
- Mai aveţi cam două ceasuri de mers până la oraşul de pe vârf. Desenele domniei tale or să fie foarte bine primite.
Călugărul avea chipul frumos şi din ochii lui albaştri izvora o lumină plăcută şi calmă. Foarte surprinşi, cei doi au rămas, pentru câteva momente, fără replică.
- Ştiţi totul, părinte? a întrebat băiatul.
- Ştiu doar ceea ce mi se descoperă. Duhul îmi descoperă multe lucruri despre oamenii care trec pe aici.
- Este vreo mănăstire în apropiere? a întrebat fata.
- Este, dar nu chiar atât de aproape. Doar chilia mea e aici, aproape. Dacă vreti, vă poftesc s-o vedeţi. E la vreo cinci minute distanţă de aici.
- Cu plăcere. Mergem, părinte. Totuşi nu putem zăbovi mult, vrem s-ajungem sus cu lumină de zi.
- Veţi face cum veţi dori. Dar există o cale mai bună şi cu mai puţină oboseală. Mâine, dimineaţă, vine la mine un om de vază dintre cei care lucrează în oraş. Este chiar dintre cei care fac desene. În fiecare duminică îl am ca oaspete. Este un om credincios. Vine cu o maşină din acelea mici, de-ale lor. Au maşini puternice, cred ca o să puteţi urca cu el. Au amenajat un drum până aproape de chilie. Se mişcă foarte repede maşinile acelea.
Călugărul a pus burduful cu gura la ulucul şipotului, ca să-l umple. Tinerii au privit unul către celălalt, întrebându-se din priviri ce anume să facă. Fata s-a pronunţat prima:
- Este bine cum spune părintele. Omul acela, dacă este arhitect, se va uita peste desenele tale şi o să dea verdictul profeţit de părinte. Dacă mergem doar noi doi, s-ar putea ca pe gardieni să nu-i intereseze desenele.
- Cred că ai dreptate, a spus băiatul.
- Numele meu este Panfilie, a spus călugărul în timp ce lega gura burdufului cu un şnur gros, din piele. Prin locurile acestea, oamenii mă ştiu bine. Domniile voastre veniţi de departe şi nu aveți de unde mă şti.

 

***

Chilia părintelui Panfilie era o încăpere săpată în stâncă, în care intrai trecând prin holul unei case construită din bârne, cu acoperiş de şindrilă. Camera din stânga holului era atelier şi părintele avea aici tot felul de scule pentru prelucrarea lemnului şi pentru cioplit piatra. Camera din dreapta era pentru oaspeţi şi avea în faţă un pridvor larg, în care erau o masă şi trei bănci lungi, din lemn. În camera pentru oaspeţi, se găseau şase paturi etajate două câte două, o masă, câteva scaune şi un dulap mare, cu rafturi pe care se găseau o sumedenie de cărţi. Tot acest mobilier era construit din lemn şi vădea priceperea şi bunul gust ale celui care-l lucrase. De tavan era suspendată o lampă cu petrol, folosită cândva la producerea de energie electrică pentru alimentarea unui aparat de radio de tip vechi. Din atelier se trecea într-o anexă a casei, anexă în care era bucătăria, iar din bucătărie se trecea într-o încăpere săpată în stâncă, unde era magazia de alimente. Construcţia din lemn, care făcea corp comun cu chilia şi cu magazia de alimente, era suspendată pe stâlpi groşi de stejar, cu înălţimea cam de un metru. Urcai, la intrare, pe o scara largă, din lemn.
- Când am venit eu, în urmă cu treizecişicinci de ani, era numai chilia săpată în peretele muntelui, le spune călugărul. Alţii s-au nevoit înaintea mea, aici. Dar eu nu puteam sta, mă frământa nevoia de a face ceva. Am fost un om bun de muncă la viaţa mea, şi încă şi acum am dorinţa de a lucra, chiar dacă puterile au mai scăzut. De, s-au adunat şaptezecişiopt de primăveri...
- Să fie multe înainte, părinte! i-a urat băiatul.
- Mulţămesc, asemenea! Câte o da Domnul! Dar să v-arăt şi colţul meu de rai, aşa îi spun...
Şi călugărul i-a condus prin holul casei, la uşa care dădea în chilia săpată în peretele muntelui. Când a deschis această uşă, un univers mistic s-a deschis înaintea lor, cu aspect de lăcaş de cult creştin. Pereţii chiliei erau plini de icoane pictate pe lemn, iar în partea de răsărit se afla o masă rotundă şi un sfeşnic în care călugărul a aprins câteva lumânări pentru a lumina încăperea. Pe câteva rafturi fixate în peretele de piatră, se aflau cărţile sfinte. Cei care săpaseră în piatra muntelui, lăsaseră ca un fel de pat, pe care îşi odihneau trupurile trudite. O pătură curată era aşternută acum peste patul de piatră.
- În timpul verii îmi place să dorm aici, le spune călugărul.
Când a ajuns în faţa unei icoane mai mari, care îi înfăţişa pe Maica Domnului şi pe Fiul, călugărul a îngenuncheat, şi-a împreunat mâinile şi a închis ochii în timp ce-şi mişca buzele într-o rugăciune auzită numai de el. Cei doi tineri au observat uimiţi cum lumina luminărilor a crescut dintr-odată când părintele Panfilie a început să se roage şi i-au putut vedea faţa înfrumuseţată ceresc de lumina unui zâmbet extatic. Neştiind ce să facă, au îngenunchiat şi ei privind spre icoana care părea şi ea că zâmbeşte...
- Binecuvântează, Maică Preacurată, pe musafirii noştri! a spus, la un moment dat, cu glas tare, călugărul şi a privit cu drag spre tinerii îngenunchiaţi. Apoi s-a ridicat încet şi s-au ridicat şi ei. Au ieşit din colţul de rai foarte impresionaţi de atmosfera de rugăciune de acolo, dar, mai ales, de faptul că lumina lumânărilor a sporit brusc când călugărul a îngenuncheat.
- Acum, că mi-aţi cunoscut locuinţa, vă poftesc să vă simţiţi bine aici, le-a zis acesta.
- Mulţumim din suflet, părinte! a răspuns fata.
Au stat de vorbă vreo două ceasuri, în pridvor, după ce părintele a adus o ulcică de lut plină cu zmeură şi nişte străchini mici în care a turnat-o. Le-a povestit despre viaţa în singurătate, dedicată Domnului, despre multele întâmplări prin care a trecut de când a plecat de la mănăstire ca să locuiască în izolare...
Inaintea venirii lui, chilia de piatră stătuse mulţi ani nelocuită. Uşa şi fereastra se deterioraseră de vreme şi a trebuit ca părintele să le meşterească din nou, cu toate că venise asupra lui doar cu o bardă și un fierăstrău. "Am deprins de tânăr, de la tatăl meu, acest meştesug". În interior, icoanele, sfeşnicul şi masa erau neatinse de la trecerea la cele vesnice a ultimului monah care locuise în chilie. Apoi a început munca grea a săpării în piatră a magaziei de alimente... Părintele şi-a procurat unelte potrivite şi munca aceasta a durat aproape un an întreg. Cercetând împrejurimile, când avea vreo lună de când venise, a descoperit un zmeuriş foarte bogat şi de acolo şi-a făcut multe provizii pentru zilele de post. Într-o zi, când era la cules de zmeură, i-a fost dat să se întilnească faţă în faţă cu un urs... Ursul a mârâit supărat şi s-a ridicat în două labe, vrând să-l atace. Dar părintele i-a vorbit cu multă blândeţe: "Nu te supăra pe mine, Martine, Dumnezeu a făcut să crească destulă zmeură pentru amândoi! Dacă tu vrei să culegi aici, eu mă duc mai încolo..." Ursul s-a potolit şi şi-a văzut mai departe de treaba lui. "De atunci ne-am mai văzut. Suntem prieteni."
Dar... în ce împrejurări a decis părintele să plece de la mănăstire? Povestea aceasta aveau s-o afle tinerii în altă zi. Au cinat în pridvor, după care călugărul s-a retras în chilie, pentru rugăciune. Tinerii au intrat în camera pentru oaspeţi, parfumată cu ierburi frumos mirositoare.

***
Aerul curat al muntelui, efortul depus la urcare, mirosul plăcut al ierburilor parfumate, au facut ca tinerii să aibă un somn profund şi odihnitor. Părintele Panfilie a vorbit îndelung cu Maica şi cu Fiul, în taina şi răcoarea chiliei, apoi a adormit liniştit, întins pe patul de piatră.
A doua zi, cerul era senin şi soarele răsărea triumfător, mângâind pământul cu puterea pe care o avea în ultimele zile ale lunii august. Părintele privea fascinat, în fiecare dimineaţă, cum soarele se ivea şi se înălţa lin pe cer, văzând în acest spectacol măreţ o minunată potrivire a lucrărilor lui Dumnezeu. Când tinerii s-au trezit, aşa l-au văzut, urcat pe un pietroi mare, aflat la vreo douăzeci de paşi în stânga casei, pătruns de priveliştea minunată a răsăritului. Clipe lungi a stat nemişcat, admirând uimitorul spectacol cosmic, şi înfăţişarea lui părea statuară, impunătoare, dar tinerii au înţeles sensibilitatea, smerenia şi frumuseţea sufletului călugărului.
- Bună dimineaţa la domniile voastre! S-aveţi o zi binecuvântată! li s-a adresat el când s-a întors la cele pământeşti.
- Sărut mâna, părinte! i-au răspuns aproape în acelaşi timp cei doi.
Atunci, s-a auzit un zgomot de motor venind dinspre creste şi apropiindu-se.
- Uite că vine omul despre care v-am vorbit. De când lucrează în oraşul de sus, a venit aici în fiecare duminică. El nu pleacă acasă, ca ceilalţi, ci stă permanent în oraş.
Cei doi şi-au reamintit brusc scopul cu care veniseră în acele locuri şi asta le-a tulburat oarecum pacea sufletească pe care o primiseră în aşezământul părintelui Panfilie.
- Părinte, mă întreb acum unde este cu adevărat oraşul de aur: aici, la sfinţia voastră, ori acolo, pe creste? Mie îmi pare că este aici! a spus fata.
- Este acolo unde sufletul se simte mai aproape de Dumnezeu! a răspuns, cu blândeţe, călugărul.
Zgomotul motorului s-a apopiat şi mai mult şi s-a oprit undeva mai sus, la vreo sută de paşi de chilie. Aşteptând să apară conducătorul vehiculului, tinerii îşi imaginau o persoană ciudată, ca şi oraşul pe care-l zăriseră din tren...
Pe treptele săpate în piatră, la vreo treizeci de paşi în dreapta chiliei, şi-a făcut apariţia un bărbat solid, de statură mijlocie, îmbrăcat într-un trening verde, cu casca de protecţie pe cap. Când s-a apropiat, şi-a scos casca de protecţie şi a privit cu un zâmbet respectuos spre călugăr şi musafirii lui.
- Sărut mâna, părinte! Bună dimineaţa!
- Bine ai venit! Azi ai împrumutat culoarea de la pădure! i-a răspuns părintele zâmbind bucuros de venirea oaspetelui. Să te prezint musafirilor mei...
- Silvan Ionaşcu, s-a prezentat emisarul oraşului de aur. Mă bucur să vă cunosc!
- Ella Petrescu.
- Gilbert Stavris.
- Domniile lor au să arate domniei tale nişte desene privind oraşul de sus. Este bine că v-aţi întâlnit. Dar, dacă binevoiţi, vă poftesc întâi la slujba de duminică.
Pe când părintele vorbea, de pe cărările tainice ale pădurii şi-au făcut apariţia încă patru oaspeţi. Unul din ei era baciul pe care tinerii îl întâlniseră cu o zi înainte şi s-au bucurat împreună de revedere. Ceilalţi veneau din satul apropiat mănăstirii în care părintele Panfilie slujise peste douăzeci de ani, după absolvirea seminarului teologic. În timp ce călugărul îşi întâmpina cu multă bucurie oaspeţii, arhitectul venit din oraşul de sus a spus ceva tinerilor:
- Se ştie că părintele nu îngăduie să i se sărute mâna. Mi-a mărturisit că lui ii vine să sărute mâinile tuturor celor care vin aici.
Oaspeţii aduseseră câte ceva pentru cămara de alimente şi, după punerea în rânduială a acestui lucru, au intrat în încăperea de piatră, unde părintele Panfilie a urmat ritualul unei slujiri bisericeşti. Avea voce de tenor, puternică şi frumoasă, fiind, pe lângă credinţa lui, un alt dar cu care divinitatea l-a hărăzit. Le-a citit oaspeţilor din Evanghelia după Matei, acolo unde Iisus vorbea ucenicilor despre oamenii înţelepţi, care îşi zidesc casa pe stâncă. În predica ce a urmat, părintele a tâlcuit cuvintele Domnului. Apoi a citit nişte cuvinte dintr-un psalm, cuvinte de care cei prezenţi aveau să-şi aducă aminte şi să se cutremure peste câteva zile: "Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte." În încheiere, părintele, îngenunchiat în faţa icoanei cu Maica şi Fiul, s-a rugat cu voce tare pentru cei prezenţi şi cuvintele lui au produs o vie emoţie în sufletele lor. Din nou lumânările şi-au sporit brusc lumina! După slujbă, i-a invitat în pridvorul camerei de oaspeţi, unde au prânzit într-o atmosferă frumoasă, de bucurie creştină. Au mai stat o vreme la taifas, după care, binecuvântaţi de părinte, oaspeţii au făcut cale întoarsă, cu sufletele pline de bucurie liniştită. Au mai rămas în pridvor cei doi tineri şi arhitectul venit din oraşul de sus.
- Spunea părintele de nişte desene... le-a zis el.
Gilbert a adus repede rodul imaginaţiei lui de câteva zile, aşternut pe hârtie cu meticulozitate şi talent. Arhitectul a privit desenele cu multă atenţie la început, apoi cu surprindere, pe urmă cu entuziasm...
- Excelent! Superb! Eşti foarte dotat! Nu-mi rămine decât să vă rog să mă însoţiţi.
Călugărul privea cu bucurie la cei doi tineri plăcut surprinşi de invitaţia arhitectului.
- Părinte, vă mulţumim din inimă pentru găzduire! Aici este, într-adevăr, un colţ de rai! O să ne fie dor de sfinţia voastră şi de locul acesta! M-aş bucura mult să putem reveni duminica viitoare. Rămâneţi cu bine! a spus Gilbert cu sincer respect.
- Sărut mâna, părinte! a spus fata emoţionată.
- Sărut mâna, părinte! Pe duminica viitoare! a spus arhitectul.
- Vă aştept cu drag! Domnul să vă binecuvânteze drumul şi să vă ocrotească! Mergeţi cu bine!

 

***
Mai sus de chilie, la vreo sută de paşi, se afla un loc special amenajat pentru parcarea maşinii cu care a venit Silvan Ionaşcu. Pe o porţiune rotundă, cu diametrul de zece metri, mărginită de borduri, fusese turnat ciment special, din cel folosit la construcţiile oraşului de sus. Muncitorii amenajaseră şi drumul îngust pe care se deplasa vehiculul ce avea forma unui ATV, având un scaun pentru şofer şi, în spate, o banchetă cu două locuri. Cei trei s-au îmbarcat şi arhitectul a răsucit cheia în contact. Motorul, deşi puternic, a început să funcţioneze silenţios. Arhitectul l-a turat şi au început urcuşul în pantă lină, trecând prin unele zone cu multe serpentine. După vreo patruzecişicinci de minute de mers, au ajuns la o poartă metalică, înaltă, aurită ca şi zidul care înconjura oraşul. Arhitectul a coborât din vehicul şi a tastat un cod numeric pe un panou mic, aflat în zid, în partea stângă a porţii. Poarta a început să culiseze fără zgomot, deschizându-se atât cât să poată intra vehiculul. De o parte şi de alta a deschizăturii, au apărut doi gardieni care au salutat cu amabilitate pe cei trei. Erau nişte tineri înalţi şi solizi, de aceeaşi înălţime, blonzi şi cu ochii albaştri. Arhitectul le-a dat o anumită explicaţie cu privire la musafiri. Gardienii au dispărut pe nişte uşi laterale, care duceau în interiorul zidului. Din loc în loc, zidul avea ferestre mari, prin care lumina zilei se revărsa pe culoarele interioare, etajate. După cum aveau să afle tinerii noştri, în scurta şedere în oraş, pe partea exterioara a zidului erau montate camere de luat vederi, astfel că împrejurimile erau permanent supravegheate.
Oraşul se întindea pe o suprafaţă nu prea mare, cuprinzând cinci castele construite relativ aproape unul de altul, formând un cerc deschis, în interiorul căruia era în construcţie o clădire de formă circulară, urmând în aparenţă forma unui trunchi de con, cu deschideri orientate spre cele patru puncte cardinale, având mai multe etaje, în care urma să se amenajeze un hotel, un restaurant, un cazinou şi o sală de spectacole. În partea de vest a perimetrului împrejmuit, funcţionau trei eoliene impunătoare, dispuse în linie, care alimentau cu energie electrică întrega aşezare. O echipă de electricieni se ocupa cu montarea instalaţiilor electrice la castele. Lucrau după un plan ingenios, pus la punct de un designer din echipa de proiectanţi, care concepuse jocuri de lumini ce aveau să dea oraşului, în timpul nopţii, un aspect feeric.
Lângă eoliene exista casa de apă, alimentată de pompe puternice, situate la vreo opt sute de metri distanţă, unde fusese captat un izvor cu debit mare. Oraşul nu era locuit încă şi asta a surprins neplăcut pe cei doi tineri, din pricină că ei şi-l imaginaseră fremătând de viaţă. După modul în care era primit, Silvan Ionaşcu părea a fi şeful tuturor celor care lucrau pe şantierul montan. Aceştia locuiau temporar într-un bloc cu două etaje, situat în apropierea porţii. Tinerii au fost conduşi în acest bloc, la ultimul etaj, unde li s-a pus la dispoziţie un apartament cochet, cu două camere. La parterul blocului erau dormitoarele muncitorilor, bucătăria şi sala de mese. La primul etaj exista sala în care lucrau arhitecţii şi proiectanţii, o sală de mese pentru aceştia, şi biroul lui Silvan Ionaşcu. La etajul al doilea erau numai apartamente.
După ce le-a prezentat în linii generale oraşul, Silvan Ionaşcu i-a condus pe tineri către apartamentul de la etajul doi.
- Doar eu rămân şi duminica aici. Mai sunt aici bucătarul, un ospătar şi o femeie de serviciu. Asta pentru eventualitatea că avem oaspeţi. Masa de prânz se serveşte la ora treisprezece, iar cina la ora nouăsprezece. Simţiţi-vă bine! Ne întâlnim la ora treisprezece, în sala de mese. La revedere! le-a zis zâmbind cordial.

După masa de prânz, cei doi au fost liberi să meargă să vadă construcţiile şi şantierul. Foarte frumoase în exterior, castelele nu ofereau aceeaşi impresie şi în interior. Încă se lucra la interioare, iar instalaţiile electrice încă nu erau funcţionale. În faţa a trei dintre castele, pe socluri înalte, aurite, se aflau busturile din bronz aurit ale proprietarilor. Fuseseră aduse cu elicopterele de aprovizionare. În faţa a două castele, erau numai soclurile, busturile fiind, probabil, în lucru.
- Câtă megalomanie! zise fata, neplăcut impresionată.
- Şi eu sunt decepţionat. Aveam cu totul alte aşteptări... a răspuns băiatul.
Între castele se aflau, construite provizoriu, halele în care fuseseră turnate elementele prefabricate şi în care erau depozitate acum materialele necesare pentru finisarea interioarelor.
- Astea or să dispară când totul va fi gata, a remarcat băiatul.
Au mai observat că încăperile de lucru ale gardienilor, cu multe monitoare şi telefoane, se aflau în interiorul zidului împrejmuitor. Tot acolo se aflau şi dormitoarele lor. Misterul înfăţişării asemănătoare a gardienilor a fost clarificat de Silvan Ionaşcu în timpul mesei de prânz: a fost capriciul soţiilor proprietarilor de castele ca toţi să arate la fel, când au văzut că patru dintre ei sunt blonzi, cu ochii albaştri. Aşadar ceilalţi (erau doisprezece de toţi) şi-au vopsit părul şi şi-au pus lentile de contact. La recrutare, s-a dorit ca ei să aibă înălţimea de un metru şi optecişişapte de centimetri.
- Ce aiureală! nu s-a putut abţine Gilbert să comenteze.
- Oamenii cu bani mulţi caută să-şi satisfacă toate mofturile, a explicat Silvan Ionaşcu. Ei fiind cei care dau banii, n-ai cum să nu ţii cont de mofturile lor. Am putut să lucrez cu ei deoarece mi-au dat mână liberă şi am avut şansa ca ceea ce am desenat să le placă. Mâine, o să le trimit pe net desenele tale, să văd dacă le plac şi dacă aprobă ideea gondolelor. Mai rămâne să clarificăm şi problema drumului de acces.
Pe şantierul clădirii centrale, utilajele se odihneau în aşteptarea zilei de luni...

La cină, Silvan Ionaşcu le-a povestit întâmplarea care l-a determinat pe părintele Panfilie să părăsească mănăstirea şi să se retragă în singurătate...
În satul apropiat mănăstirii, învăţătorul bătrân ieşise la pensie. În locul lui, a venit o învăţătoare frumoasă, cu vârsta de vreo 30 de ani, dar necăsătorită (nu se ştie din ce motive). Era o femeie credincioasă şi, în fiecare duminică, venea la slujba de la mănăstire alături de alţi săteni. Părintele era un bărbat frumos şi falnic, cu voce puternică şi foarte frumoasă. Era o plăcere să-l auzi cântând. Astfel că, fără voia lui, s-a impus atenţiei învăţătoarei şi s-a întâmplat ca aceasta să mai vină la slujbă doar ca să-l vadă pe el. Părintele a simţit asta din privirile ei. În timp, învăţătoarea a făcut o pasiune foarte puternică pentru el, atât de puternică încât, într-o zi, i-a marturisit-o... Erau în curtea mănăstirii, după terminarea slujbei. Doar ei doi.
- Mi-e greu să ţi-o spun, dar trebuie! Aşa simt. Te rog să mă ierţi! M-am îndrăgostit de dumneata şi nu mai am linişte. Ai putea renunţa la viaţa de călugăr ca să fim împreună?
Părintele nu a gasit cuvintele cu care să-i răspundă. Lângă ei, era o grămadă mare de vreascuri aduse pentru focul de la bucătărie. Cu un chibrit, le-a dat foc. Apoi, cu ochii în lacrimi, i-a zis învăţătoarei:
- Eu am facut un legământ cu Domnul. Decât să ard în focul cel veşnic, mai bine dau focului acest trup atât de slab în faţa ispitei!...
Şi părintele a intrat în foc! Dar învăţătoarea şi-a adunat toată puterea ca să-l tragă afară. Uimită şi tulburată, a înţeles adevărata credinţă a preotului. Ca o străfulgerare, şi-a văzut, pentru câteva clipe, viitorul: era îmbrăcată ca o măicuţă… A îngenunchiat în faţa lui şi, pradă unei emoţii mari, care-i transfigura chipul, i-a spus cu voce tremurândă:
- Te rog să mă ierţi! Dumnezeu să te binecuvânteze! Dumneata nu poţi veni în lumea mea, dar eu pot veni în lumea dumitale.
Aşadar fosta învăţătoare a devenit maica Veronica, la o altă mănăstire. Părintele o pomeneşte mereu în rugăciunile lui...

 

***
A doua zi, cei doi tineri au fost treziţi dis-de-dimineaţă de zgomotul elicopterului care a adus pe constructori. Pacea oraşului a fost tulburată. Gălăgia şi zgomotul utilajelor aveau să se manifeste în tot cursul zilei. Au coborât la micul dejun, care se servea la ora şapte şi jumătate, şi au făcut cunoştinţă cu cei din echipa de arhitecţi şi proiectanţi. Cum Gilbert era înalt, cu constituţie atletică, cu părul şaten şi cu ochii albaştri, unul din echipă i-a zis zâmbind:
- Dacă te întâlneam prin curte, te întrebam de ce nu porţi uniforma de gardian.
După micul dejun, tinerii s-au retras în apartamentul lor, aşteptând să fie sunaţi de Silvan Ionaşcu după ce va fi prezentat desenele celor din echipa sa. Telefonul a sunat pe la ora nouă şi jumătate, după încheierea şedinţei de lucru cu inginerii de pe şantier. "Colegii mei au fost încântaţi de desenele tale, aşa cum mă şi aşteptam. Te rog să vii în sala de lucru."
- Succes! i-a urat Ella şi l-a sărutat.
Gilbert a mers în sala de lucru şi s-a comportat dezinvolt, fără emoţii. Arhitecţii încă discutau despre desenele lui.
- Am trimis desenele să fie văzute de finanţatori. Dacă vor fi aprobate, va trebui să faci proiectul şi să asişti la lucrările de execuţie. Sper că, în câteva zile, va veni verdictul, i-a zis Silvan Ionaşcu.
- Timpul trece altfel dacă lucrez. După mine, aş începe chiar azi să fac proiectul, indiferent care va fi verdictul.
- Nu-i rău. Ai acest calculator la dispoziţie, şi imprimanta.
Astfel Gilbert şi-a început munca pentru care se pregătise timp de patru ani, în facultate.
Timpul trecea mai greu pentru Ella. Şi-l petrecea citind şi vizionând diverse emisiuni tv. Aprobarea finanţatorilor a venit abia în dimineaţa zilei de vineri, când proiectul lui Gilbert era într-o fază avansată de lucru. În după-amiaza aceleiaşi zile, către seară, liniştea s-a instalat din nou în oraşul montan.

Gilbert a început să discute cu Ella despre posibilitatea de a rămine în oraş un timp, conform propunerii lui Silvan Ionaşcu.
- Sinceră să fiu, eu nu-mi găsesc rostul aici. Dar nici nu vreau să te împiedic să-ţi duci lucrul până la capăt. Poate că voi pleca, rămânând ca tu să vii acasă în week-end.
- Într-adevăr, mi-aş dori să văd pus în lucru proiectul meu. După ritmul în care se lucrează aici, cred că în trei luni ar fi gata. Mai trebuie să aştept ridicarea clădirii centrale... Să-ţi mai spun ceva: sunt extrem de tentat să testez rezistenţa materialului de construcţie. Am văzut că există un laborator de testări într-una din halele dintre castele. Mâine, aş vrea să mă ocup cu asta.
- Crezi ca n-a fost testat îndeajuns de cei care l-au inventat?
- Mă interesează să ştiu cum rezistă la vibraţii de diferite frecvenţe, care ar putea să apară în timpul cutremurelor de pământ. În turnuri pot apărea astfel de vibraţii si se pot amplifica. Ar fi trebuit, cred eu, gândit un sistem care să le amortizeze, dar n-am vazut aşa ceva la nici unul dintre castele. O să discut mâine cu domnul Silvan...
- Bine. Cum ştii tu. Eu abia aştept să-l mai vizităm odată pe părintele Panfilie. Câtă linişte şi pace e acolo la el!... De acolo aş putea pleca acasă dacă mă conduci până la haltă.
- Bine, vom vedea cum facem.

***
În laboratorul de testări, Gilbert a supus vibraţiilor mecanice o placă din materialul special, folosit la construcţiile oraşului. Laboratorul dispunea de un aparat care genera vibraţii de diverse frecvenţe şi amplitudini în materialul testat. Lucrul acesta i-a luat câteva ore, dar el a găsit răbdarea omului responsabil, mai ales că proiectul lui prevedea construirea unor turnuri cu ascensoare, mai înalte decât castelele. La ultimul etaj al turnurilor, era staţia pentru gondole. Materialul rezista foarte bine şi Gilbert era mulţumit. A avut ideea să îmbine două plăci, în felul în care erau imbinate elementele prefabricate, şi a repetat testele. Surpriza lui a fost să constate că, într-un anumit domeniu de frecvenţe, apar defazaje mari între vibraţile celor două plăci, că nu există sincronizare. Mărind amplitudinea, a privit uluit cum apar mii de fisuri în plăci... La o amplitudine şi mai mare, materialul s-a sfărâmat în bucăți mici...
- Aoleeeeeuuuu! a exclamat cu glas tare.
L-a sunat repede pe Silvan Ionaşcu.
- Ce faci, toreadorule, încă te lupti cu materialul? i-a zis acesta, bine dispus.
- Veniţi repede! Nu e bine deloc!
Gilbert a îmbinat alte plăci şi a reglat aparatul pentru frecvenţa şi amplitudinea la care materialul a cedat. A repetat testul sub privirile şefului. Acesta a rămas înmărmurit...
- Crezi că pot să apară în mod natural astfel de vibraţii?
- În timpul cutremurelor mai lungi, da. Plăcile nu vibrează în fază şi se produc şocuri mecanice la îmbinări. O mică fisură dacă apare, aceasta se propagă în tot materialul.
Silvan Ionaşcu era extrem de surprins şi îngrijorat. S-a aşezat tăcut pe un scaun.
- Vezi vreo soluţie de remediere? a întrebat după mai multe clipe de tăcere.
- Injectarea unui material elastic la îmbinări. Dar trebuie discutat cu inginerii. Cei care au inventat materialul, lucrează pe şantier?
- O, nu! După informaţiile mele, nu mai sunt în ţară.
După alte clipe de tăcere, Silvan Ionaşcu a conchis:
- În şedinta de luni, vom discuta ce se poate face. Vom face şedinţa chiar aici!
Au ieşit din laborator şi mergeau tăcuţi pe alee. La un moment dat, şeful şantierului s-a oprit, cutremurat de un gând...
- Îţi mai aminteşti cuvintele părintelui Panfilie?
Gilbert a înţeles imediat despre ce este vorba şi a spus cu surprindere:
- Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc...

***
A doua zi, dimineaţă, îmbarcaţi în acelaşi vehicul, Silvan Ionaşcu şi cei doi tineri au plecat spre aşezământul părintelui Panfilie. Plecarea era deconectantă pentru toţi trei; abia aşteptau să guste iar din pacea acelui loc şi să fie mângâiaţi de cuvintele frumoase şi pline de har ale călugărului. Când au parcurs cam trei sferturi din distanţă, vehiculul a început să se clatine ciudat, şi nu era din pricina drumului ori a modului în care era condus. Sivan Ionaşcu l-a oprit şi au simţit cum muntele se scutură cu violenţă, cu un huruit mare venind de peste tot, legănând haotic brazii pădurii.
- Avem cutremur! a exclamat şeful şantierului.
S-au chircit toţi la pământ, nu se mai putea sta în picioare. Când părea că se domoleşte, a urmat o scuturătură şi mai violentă. Muntele trepida ameninţător şi părea că nu se mai opreşte. Când, în sfârşit, s-a potolit, cei trei s-au ridicat având un aer de nedumerire şi blazare, au urcat în maşină fără să schimbe vreun cuvânt şi, în vreo zece minute, au ajuns lângă aşezământul părintelui. În timp ce coborau scările de piatră din dreapta chiliei, au văzut că părintele era în faţa casei şi spre el venea un urs mare, mormăind foarte agitat. Când a ajuns în faţa părintelui, ursul s-a ridicat şi şi-a pus labele din faţă pe umerii lui, mormăind la fel de agitat, privind în sus şi mişcându-şi repede capul dintr-o parte în alta... Cei trei au încremenit pe scări. Gilbert a avut prezenţa de spirit să scoată camera şi să fimeze scena. Părintele mângâia ursul pe gât cu mâna dreaptă şi-i vorbea cu blândeţe...
- Măi Martine, Dumnezeu a scuturat muntele şi tu te-ai speriat şi-ai ieşit din bârlogul tău... Nu-i nimic, măi, dacă am scăpat amândoi, înseamnă că El a avut grijă de noi!
Ursul s-a potolit şi s-a culcat blând la picioarele călugărului. Părintele s-a plecat şi încă îl mângâia şi-i vorbea:
- Or să vină la mine nişte oameni care nu te cunosc şi se tem de tine. Du-te la zmeurişul tău şi să-i mai laşi şi lui tata, că mâine vin să culeg. Hai, du-te, Martine!
Ursul s-a ridicat încet şi a luat-o agale către pădure. Părintele s-a întors şi i-a întâmpinat cu bucurie pe musafiri.
- Bine aţi venit! Domnul să vă binecuvânteze! Mă bucur că aţi ajuns cu bine la mine.
- Sărut mâna, părinte!
- Acolo, pe vârf, cum or fi stând lucrurile? a întrebat părintele şi cei trei au tresărit.
- Nu ştim, a răspuns Silvan Ionaşcu. Dar sun acum, să aflu.
Şi a sunat pe cel care era şeful pazei. A aflat că oamenii sunt teferi, că atunci când muntele a început să se mişte, au ieşit toți şi s-au adunat în locul mai ferit, unde aterizează elicopterul. Centralele eoliene au rezistat, la fel casa de apă şi blocul de locuinţe. Dar castelele, clădirea centrală şi zidul împrejmuitor s-au sfărâmat!
- Parcă a fost un blestem! a spus şeful gardienilor.
- Aşteptaţi-mă! Încercaţi să salvaţi vehiculele, poate a mai rămas vreunul întreg.
Apoi s-a întors către ceilalţi şi a spus:
- S-a terminat! Oamenii au scăpat toţi, fără să fie vreunul accidentat. Dar construcţiile s-au sfărâmat!
S-a aşternut o tăcere grea.
- Noi vom pleca, nu mai avem de ce urca, a rupt Gilbert tăcerea.
- Eu trebuie să urc, să văd ce se va întâmpla cu ceea ce rămâne acolo.
Cineva l-a sunat pe Silvan Ionaşcu şi i-a dat vestea că finanţatorii oraşului au fost arestaţi. În ziua aceea, Gilbert şi Ella şi-au luat rămas bun de la părintele Panfilie şi au făcut cale întoarsă, pe jos, până la haltă, unde au luat trenul spre casă. Silvan Ionaşcu a urcat pe munte. Mai erau trei vehicule în stare de funcţionare şi au adus pe oameni până la aşezământul părintelui. De acolo, au plecat pe jos către haltă.

Aceasta este povestea unui oraş care a murit înainte de a se naşte...

 

 

[Sofia Sincă]

Un început de ceva, încântător. O proză cu iz de poveste, dar să nu ne grăbim cu concluziile că suntem abia la început. Am rămas foarte încântată de descrierile din primul paragraf şi de idee... Ştii ce mi-a trecut prin minte? Că unul dintre proprietari poate fi Becali... lui îi place opulenţa şi în special totul în jurul său aurit. :))

Nu înţeleg compoziţia: începi cu acea descriere foarte frumoasă, urmează un paragraf de tip jurnalistic, continui cu poezie... din nou povestire... Dar sunt sigură că voi înţelege mai încolo, în capitolele ce urmează.

''trăieşti 100 de ani.'' - nu ar fi rău să scrii cifra cu litere.

Aştept nerăbdătoare continuarea, Sofy!

[Corina Militaru]

Orasul de aur si chilia parintelui. Iluzie si adevar. Stim ce sa ne dorim?

Mi-a placut.

Cu prietenie,

[Vasilisia Lazăr]

Reverenţă!

[Sofia Sincă]

După ce că eşti sadic, mai eşti şi secretos. Am aflat de continuare, doar când a ieşit cartea. Eu aşteptam să pui noile episoade pe bloguri separate, nu am mai dat clic aici. În sfârşit...

Interesant şi impresionant textul, proza. Antagonic: simplitatea chiliei părintelui Pamfilie şi opulenţa oraşului de vis este izbitoare. Şi aşa, ca în basme, muntele, natura care doreşte să-şi păstreze integritatea n-a suportat atâta tehnică avansată, atâta invadare şi s-a cutremurat. Şi bine a făcut.

Însă mi se pare că te-ai cam grăbit... totul merge liniar, după primul episod care incitase la secrete, la conflicte, apoi vine după pioşenia mieluşeilor, tehnică, tehnică multă, inginerie, ca într-un minut să se spulbere. Şi nu am înţeles?! Au ars? ''clădirea centrală şi zidul împrejmuitor s-au prefăcut în scrum!'' - posibil. Ne putem imagina.

(asta pentru că mi-ai spus să fiu necruţătoare:)))

Ai cam multe cifre, amice... cam multe şi toate fără a fi scrise literar, adică cu litere.

Oricum am citit cu plăcere şi am admirat, Sofy!

[Elena Mititelu]

Cosmin, am citit şi recitit cu mare plăcere! Felicitări!!

[Sofia Sincă]

Eu am înţeles Cosmin că s-a prăbuşit dintr-o eroare inginerească, dar am crezut că a luat şi foc... cu atâtea instalaţii pe acolo, la vreme de cutremur... mai ştii? Asta din punctul de vedere tehnic; din cel celest, providenţa... mâna providenţei, că a încercat omul cu tehnologia lui, să semene clădiri din aur pe munte şi să concureze cu măreţia sa.

Cosmin Preda a spus :

Sofy, după primul fragment publicat (ca și după celelalte, până la ultimul), am scris URMEAZĂ... 

Construcțiile s-au prăbușit din pricina unui viciu al materialului folosit. Aici ai dreptate, nu în scrum s-au prefăcut, fiindcă nu au ars. O să văd cum modific...

Mulțumesc pentru atenția ta competentă, îmi este utilă!

Cu drag,