Omul de piatră

[Tudor Cicu]

Omul de piatră

(schiță)

  

    Presimt că n-am să pot povesti toate astea până la capăt. Şi nici nu ştiu dacă povestea lui e adevărată. Bătrânul din deltă, unde fusesem repartizat pentru proiectul de diplomă, o depăna cu un fel de împotrivire ciudată. Odată şi încă o dată. El citea în viitor. Ştiam de mai înainte că ceea ce era dat ursitei să ni se întâmple se va întâmpla. Eram mai mulți tineri strânși sub un cort în jurul focului. Ceva nelămurit se strecura din acel cântec direct în inimile noastre, dar nu ne păsa. Chiar dacă cel care va rosti ultimele cuvinte se va preface în stană de piatră, cum spunea cântecul. Bătrânul, prin vocea lui caldă, sădise crâng de cedri în jurul cortului şi dunelor de nisip. Încet, dar sigur, cuvintele ridicau puntea dintre noi. Astfel, odată însemnată cărarea, își arunca la spate straiţa cu baiera petrecută după grumaz cum îi văzuse făcând pe ai săi, tot cu gândul la plecare înspre codrii cei mari. Făptura pe care o descria în acel cântec semăna cu a balaurului zugrăvit de Mihail Sadoveanu. Eu n-am apucat să văd umbra balaurului sadovenian prin părţile Moldovei când am făcut un tur al mânăstirilor de acolo, dar m-am oprit la Hanul Ancuţei şi am rememorat în gând întâlnirea de taină dintre o ţigancă şi un înspicat la sprânceană şi chipeş la trup românaş, pe acolo unde era cândva o fântână străjuită de câţiva plopi. Gândul bătrânului se înșurubase cu tărie în mintea mea. Ințelegeam din cântec cum era el mai mereu, cu gândul că sufletul îi va fi ocrotit după moarte; cu gândul că acea plăsmuire a codrului despre care se spunea că nu are nici trup şi nici viaţă… i se va arăta. Fiindcă începuse cu „demult, demult, cu mult înainte, în împărăția Mării de Miază-zi, lângă cei codri…”, mă gândeam la chipul frumoasei Annabel Lee, ai limpedei copile cu ochii mari. Nici nu mai ştiu acum, chiar nu mai ştiu, de ce imaginea de la ţărmul mării aurii îmi trece pe dinaintea ochilor făptura firavă a Nataşei Rostova, o închipuire şi ea zidită într-un portret ce îmi aminteşte vag de o dragoste trecută, cu mult farmec în ea. Ehei! Dacă am şti să surpăm din acele farmece! M-aş arăta fără pudoare în oglinzile gândului meu şi aş începe să vă vorbesc despre surâsul femeilor primitive pictate de Gaugain în Tahiti. Ca şi cum ele ar reprezenta-o pe Annabel Lee sau pe Nataşa. Şi uneori, chiar am senzaţia că cele două năluciri mă urmăresc şi-n somn.

    Dar „amintirile derulate în urmă, în urmă se vor încheia”, îl auzeam pe bătrânul aed. Presupuneam că în cer, duelul secret din povestea lui începuse. Alcătuită din vise, odată cu toți cei de față, lumea plutea în mister. Cel ce avea să vadă toate astea, ni se amintea, va fi un om al norocului. Şi poate eu, vă mărturisesc, eu însumi să fiu cel ales de noroc ca să dea ochii cu făptura din povestea bătrânului. Dar ochii lui, ai bătrânului, nu mă priveau pe mine într-un fel anume. Altundeva, ochii lui scormoneau ca-ntr-un foc.

    Și tot asemenea focului, sub cedrii aceia, ziua pălea și soarele sorbea de pe flori toată roua. Un punct pierdut în zare vedea el prin mine și drept vă zic: cum mai ploua! Cu găleata ploua. Și bătrânul aed era ca Polonius când spune: „Fata mea,/ Nu lua drept foc lucirile acestea,/ Căci ard făr să-ncălzească şi se sting”. Pe cine să crezi? Pe Laert sau Polonius sfătuind-o pe Ofelia, ori pe vrăjitorul care scrisese piesa? Poetul pare a deţine cheia cea desferecătoare de taine. Căci doar el vrea să ne desfete  ori să ne fie de folos. Cine îl înţelege nu va spune că i se năzare, cum i se năzărise lui Horaţio, stafia vorbitoare, pe vremea când făcea de strajă la Elsinore, în noaptea tuturor destăinuirilor. „Cumplite basme ne mai îndrugi moșule!” mi-am repetat în barbă. Dar omul părea de piatră și când și-a terminat povestea soarele era acum cât o gămălie în zare și nici urmă de copacul stufos pe care basmul îl aşezase în calea voinicului. Nici munte, nici zare. Mai mult, se înţelegea că pe-aici, nimănui… fie el şi Dafin-Cel-Viteaz, care să scoată fierul plugului dintre lemne, nu i-a fost încă dat. Poate doar orzul proaspăt cosit, pe care îl vedeam la căpătâiul moșului ca lanul lui Șperlă, alt voinic de poveste să fi fost luat în piept. Într-un târziu și focul încremenise sub jar. Şi Carul Mare cel ascuns după nori încremenise-n extaz prea mirat. Și acea cărare care pornea de la sufletele noastre spre nicăieri. Astfel însemnată cărarea, când orzului tocmai îi dăduse iar spicul, deja rupsesem în talpă opinca cu care pornisem cu gândurile la drum.  Bag seamă, ce mi s-a arătat atunci, nici nu pot să  descriu. Din lut meşterită, bronz sau aramă să fi fost, tot n-ar fi îndurat aşa ceva ochii. Ca pe o mască de ceară îi zării chipul. „Până aici. Până aici!” Ceva îmi spunea că ceea ce-mi ieşise în cale nici prin minte nu i-ar fi trecut altcuiva. Ochii acelei făpturi priveau, undeva, prin mine. Scântei scăpărau. Din fiecare copită și cele din urmă şi-ntâiele. Părea un cap de iapă sălbatică fără oşteanul suit în şa care să-l strunească odată şi odată cu frâiele. Mai atrăgea privirea cornul lucitor dintre ochi. Apărută ca din vis părea arătarea. Sta şi privea. Nepăsătoare. Cu trupul verde şi străveziu ca al orzului abia cosit de cu ziuă ori ca al valului când l-aruncă înspre stânci marea. Poate aceeași mare ce îi scălda pulpele prea-frumoasei Annabel Lee era. „E aici, e aici, bătrâne, licornul!” am strigat, prins ca în corn, mursecat. „Cine? Cine?” ...au strigat toți sărind să întețească focul. Am sărit și eu de la locul meu. Trebuia să-l ştiu şi eu pe cel acolo ales. Dinspre constelaţii se pornise vântul. Tare… Din ce în ce mai tare. Oglinda focului era tot mai tulburătoare și arătarea mea se rostogolise la pământ. O suflare ciudată o încremenise pentru totdeauna în jerba focului. M-am uitat înspre bătrânul care-și terminase cântecul. Cea care trebuia să vină odată cu licornul, cum spunea cântecul, nu era acolo. M-am uitat mirat la cel care își terminase povestea, așteptând să ne explice. Dar omul devenise stană de piatră. Privea la cer și părea absent. Asta mi-a amintit de Ganin al lui Nabokov, când stătea absent în gara aceea pustie și privea scheletul unui acoperiș și la cei doi muncitori care îi dădeau unui al treilea felii de țiglă. Dar Ganin privea cerul diafan, acoperișul neterminat și simțea „cu o certitudine necruțătoare că romanul lui de dragoste cu Mașenka se sfârșise pentru totdeauna”.

…Iar eu vă pot spune cu certitudine, doar cum în afara cortului ploua cu găleata.

 

 

 

 

 

 

[Ion Lazăr da Coza]

O povestire fantastică, cum numai delta năzărește.

În cazul de față, trimiterea spre livresc e prea accentuată.

da Coza

[Chris]

Mi-a plăcut acest text fantastic foarte scurt scris în maniera tipică autorului.

Astfel însemnată, cărarea arunca el straiţa cu baiera petrecută după grumaz cum i se spusese şi lui la plecare înspre codrii cei mari.

poate doriţi să revedeţi această frază sau n-am înţeles-o eu...

[Tudor Cicu]

Augusta Cristina Călin: am verificat fraza în manuscrisul corectat ceva mai târziu. Ai dreptate. E așa:

„Astfel, odată însemnată cărarea, își arunca la spate straiţa cu baiera petrecută după grumaz cum îi văzuse făcând pe ai săi, tot cu gândul la plecare înspre codrii cei mari.”

[Vasilisia Lazăr]

Poetul pare a deţine cheia cea desferecătoare de taine. Căci doar el vrea să ne desfete ori să ne fie de folos.

Citind acest text, am plăcuta senzație că l-am citit pe Sadoveanu. Frumusețea deosebita a limbii (o combinație reușită între epic și liric), atmosfera poetică și cadrele de legendă sunt create strălucit, ca și la marele scriitor. Nu-mi rămâne decât să vă felicit.