Când Omul și-a simțit sfârșitul mai aproape decât de obicei, a făcut ceva ce-și propusese de mult, încă din copilărie, dar timpul nu-i ajunsese niciodată pentru asta : a intrat într-o biserică, să-l caute pe Dumnezeu. Oarecum stingher și neștiind exact ce trebuie să facă sau să spună, a deschis ușor, timid, ușa bisericii, și-a șters noroiul de pe tălpile pantofilor, și-a scos pălăria (de care nu se despărțise aproape niciodată în viața lui de adult) și-a intrat. Întuneric. Liniște. Răcoare.

       „Cam sinistru în biserica asta”- și-a spus, strângând pălăria așa cum, odată, o strângea de mână pe mama, când îl ducea la dentist.

         „Da` unde-or fi lumânările? Nu văd nimic. Și e prea frig. Nu-mi place, deloc nu-mi place aici.” 

      Începând să dârdâie puțin, a înaintat exact trei pași temători, rugându-se să nu dea peste cineva și încercând, disperat, să găsească lumânările. Neîntâmplându-se nici una, nici alta, s-a oprit din nou, și-a făcut o cruce rapidă, s-a întors și-a zbughit-o hotărât spre ușă. Întunericul fiind atât de adânc și Omul - atât de nefamiliarizat cu locul, n-a făcut o rotație completă și, în loc să ajungă la ieșire, s-a lovit cu toată forța de o băncuță.

         - Dumnezeul... - i-a scăpat printre lacrimile pricinuite de lovitură. Dar, luându-și seama, și-a înghițit restul înjurăturii și s-a speriat. Ștergându-se la gură cu dosul palmei, ca pentru a anula, copilărește, jumătatea de blasfemie rostită, s-a așezat pe băncuță. Aplecându-se să-și pipăie genunchiul îndurerat, a dat, cu totul și cu totul pe neașteptate, de o mână care sigur nu era a lui. Pe jumătate înspăimântat, pe jumătate curios, a început să-și plimbe încet mâna în sus, de-a lungul mâinii necunoscute, ca un orb. Depășind niște degete noduroase (vechi, parcă, de când lumea), a dat peste marginea unei mâneci aspre, apoi peste un umăr puțin lăsat și, într-un final, și-a oprit căutarea într-o barbă stufoasă, de bunic simpatic și blajin. Ar fi vrut să-i pipăie și fața, dar i s-a făcut rușine și și-a retras mâna.

           - Cine ești? întrebarea abia șoptită a răsunat, în biserica goală, ca un tunet.

         - Tu să-mi spui - chicotitul care însoțea vorbele a umplut încăperea, revărsându-se din tavan, din pereți, din pardoseală și chiar din pălăria pe care Omul continua să o frământe în mâna stângă.

           - Dar de unde aș putea eu să știu? s-a mirat Omul, puțin agasat, crezând că bărbosul își cam bătea joc de el.

           - Nu tu m-ai chemat? s-a repetat râsul poznaș.

           - Eu??? Cum să te chem, dacă habar n-am cine ești ?!

           - Nu mă-ntreba pe mine. Tu m-ai strigat. Înseamnă că știi cine sunt, nu?

           - Râzi de mine?

           - S-ar putea și asta.

           - Dar de ce, pentru Dumnezeu, să râzi de cineva pe care nici nu-l cunoști, și nici măcar nu-l vezi?!   s-a indignat Omul.

          - Aș putea crede că și tu râzi de mine. Vrei să spui că tu nu mă cunoști și nu mă vezi. Cu toate astea, mă strigi mereu. Așa ai făcut toată viața.

         - Te-am strigat eu toată viața?!?! Cu asta, chiar întreci măsura, zău așa. Nu pricepi că nu-te-cu-nosc?

          - Ar trebui să te cred, nu?

          - Sigur c-ar trebui să mă crezi.

          - De ce?

         - Pentru că ți-am spus eu. Și demonstrează tu că te cunosc, poți? a strigat Omul, enervat de-a dreptul.

          - Și eu ți-am spus că m-ai chemat, și nu m-ai crezut. Eu de ce să te cred? Tot timpul mi-ai cerut să te cred : că ți-ai ascultat părinții, că n-ai râvnit la bunul altuia, că ai fost cinstit și toate celelalte. Niciodată nu ți-am cerut să-mi demonstrezi nimic.

         - Bine, dacă vrei să jucăm jocul ăsta, hai să-l jucăm. Să zicem că ți-aș fi cerut eu așa ceva. Și m-ai crezut?

           - Bineînțeles că nu - s-a revărsat iarăși, din toți pereții, chicotitul cel vesel.

           - Pentru că nu ți-am demonstrat?

           - Ei, na! Pentru că știam că mă minți.

          Mototolind de-a dreptul borul pălăriei (de care nu se despărțise aproape niciodată până atunci), Omul a început să se foiască pe băncuță. Nu-i mai era frig, dar valul de căldură care-l ataca nu era deloc plăcut. Prea cald era până și aerul care-i intra în plămâni și-i usca buzele, lipindu-i limba de cerul gurii. O neliniște mai mare decât oricare alta pe care-o simțise vreodată își făcea loc în el, urcând din vârful degetelor către inimă. Parcă ceva ce știuse dintotdeauna, dar uitase de veacuri, începea acum să se întoarcă la el. Respirând cu greutate și cu spaimă, a deschis gura larg, ca să fie sigur că va reuși, a închis ochii strâns, nu știa nici el de ce și a îngăimat, cu toată puterea care-i mai rămăsese în finalul zilelor lui :

         - Știai? De multe ori, nici eu nu știam că mint. De unde puteai TU să știi?

         - Tu să-mi spui - de data aceasta, chicotitul n-a mai răsunat și vorbele s-au auzit răspicat.

      În ochii strânși, bezna a fost străfulgerată de culori atât de puternice, încât Omul a fost obligat să-i deschidă, temându-se să nu orbească așa, cu ochii închiși. Cu uimire, a constatat că biserica începea să se lumineze, ca de un răsărit firav. A zărit pereții acoperiți de icoane, în depărtare - conturul altarului. Doar alături de el nu s-a uitat. Parcă n-avea curaj. Simțea că n-avea de ce să se uite, era totuna dacă ar fi încercat să vadă sau nu.

        - Mă cunoști de mult, nu? a constatat Omul, mai mult decât a întrebat. Și fiecare cuvânt mai lumina o părticică a bisericii.

         - Dintotdeauna. Ne cunoaștem dintotdeauna. Vrei să-ți demonstrez? iarăși chicotitul veni de peste tot, din jur, de sus și de jos.

         Privind mereu înainte, Omul a simțit aer curat inundându-i plămânii și lumină caldă mângâindu-i ochii.

           - Nu, nu mai este nevoie. Cred că... - vorba a rămas suspendată în liniștea bisericii și a continuat în gândul Omului.

            - Aaa! În sfârșit! a tunat vocea din barba stufoasă. Fără demonstrații? Fără bătăi cu pumnul în piept că trebuie dovedit orice?

            - De data asta, fără - a șoptit Omul, făcându-se din ce în ce mai mic, pe măsură ce vocea de alături se făcea din ce în ce mai mare.

             - Fără să mă mai iei mereu la întrebări că de ce așa și de ce pe dincolo și de ce am lăsat eu să se-ntâmple aia sau cealaltă? Fără : „Unde ești, când am nevoie de Tine?” și : „De ce ăluia i-ai dat atâtea, și mie nu mi-ai dat ce Ți-am cerut?” Fără astea?

            - Fără, fără! Am înțeles acum, crede-mă! a implorat strigătul din urmă.

           Lumina a fulgerat din toți porii bisericii, sfredelind ochii Omului, care nu se mai puteau închide pentru a se apăra.

           - N-ai înțeles nimic! Cu toată lumina asta de la începutul începuturilor, tot orb ai rămas. O viață-ntreagă M-ai chemat pentru toate nimicniciile care ți-au trecut prin cap. Nu ți-a păsat dacă era zi sau noapte, cald sau frig, mereu ai fost nemulțumit și ai dat vina pe Mine pentru orice.

            - Iartă-mă! a murmurat Omul, cu lacrimi în degete.

            - Eu am alungat o singură dată un înger rebel, și de-atunci toată lumea numai despre asta vorbește. Tu M-ai alungat din casa ta în fiecare zi, și n-a spus nimeni un cuvânt.

           - Iartă-mă! a spus Omul, cu plâns în umeri.

           - Tu n-ai putut să Mă ierți atunci când ți-a murit mama și-Mi ceri Mie să te iert. Hai, spune, de ce-aș face asta?

           - Pentru că Tu ești... Tu ești... ești...

          - Vezi? După toate zilele și săptămânile și anotimpurile pe care ți le-am dat, tot n-ai deschis ochii. Cine sunt Eu, spune, Omule, cine sunt?

           - Ești... - și lacrimile Omului țâșniră din toate colțurile bisericii. Ești... - și lacrimile Omului acoperiră biserica. Ești... - și lacrimile Omului acoperiră cerul. EȘTI  BUN!

         În clipa aceea, toate vocile lumii au tăcut și singură lumina a rămas în cer și sub cer. Și, în mijlocul ei, Omul s-a ridicat de pe băncuță, s-a ridicat de pe acoperișul bisericii, s-a ridicat de pe acoperișul lumii, purtat de o mână cu degete noduroase (vechi, parcă, de când lumea), deasupra căreia strălucea o barbă stufoasă și blajină.

           - M-ai iertat?

       Din barba strălucitoare, în lumina strălucitoare de deasupra tuturor cerurilor, s-a revărsat un chicotit poznaș.

                       

Vizualizări: 92

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Un text pildă, cu mesaj teologic şi anume acela de a crede că există Dumnezeu şi ne luminează oricând drumul vieţii, chiar şi atunci când suntem convinşi că ne scăldăm în întuneric.

Ca şi construcţie este bun, dar ai uzat mult de forma, şi-a, adăugată la verb: și-a șters, și-a scos, și-a intrat, și-a spus, în aceeaşi frază. Se mai poate modifica. Nu înseamnă că dacă mesajul este religios nu se poate da o formă atractivă creaţiei.

Am citit cu plăcere!

Sofy

Vă mulțumesc mult, doamnă Sincă, pentru bunăvoința de a fi citit textul și pentru apreciere!

O povestire cu tâlc, scrisă plăcut. Și eu cred că se mai poate șlefui puțin :)

(TU să știi?

Se repetă prea mult Omul, Omule, Omului...)

Am citit cu interes și mi-a plăcut mesajul luminos.

Cu prietenie,

 

Aoleu, acel „să ști” poate deveni rușinea vieții mele. A fost o tastare greșită și n-am recitit textul. A dispărut acum. Mulțumesc mult ! Chiar a fost o favoare. Mulțumesc, doamnă Militaru!

:)) Se mai întâmplă! :)

Mihaela Hură a spus :

Aoleu, acel „să ști” poate deveni rușinea vieții mele. A fost o tastare greșită și n-am recitit textul. A dispărut acum. Mulțumesc mult ! Chiar a fost o favoare. Mulțumesc, doamnă Militaru!

Aaa ! Mi-am verificat imediat blogul, unde textul era corect și nu pricepeam. Dar mi-am adus aminte : cineva îmi reproșase că unele semne de punctuație nu era bine amplasate și atunci am mutat semnele de întrebare mai aproape de cuvânt. Așa că am șters și un „i”. M-am liniștit. Jenă maximă (sunt profesor de română...).



Frumos text și potrivit momentului pe care îl trăim. Interesantă concretizarea  Absolutului în mâna noduroasă și barba stufoasă ca o expresie a incapacității omului, într-o primă fază, de a abstractiza. Încântată!

Da, zilele noastre nu prea mai suportă abstractizări. Parcă înrădăcinarea în cotidian e mult prea adâncă; aproape nu mai putem vedea și în susul nostru. Slavă Domnului că mai există poeți. Mulțumesc mult, doamnă Grădinariu!

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2020:

VALERIA MERCA 

SOFIA SINCĂ 

MIHAELA POPA

TUDOR CICU

VASILISIA LAZĂR 

Activitatea Recentă

Utilizatorului Mick Lorem îi place postarea pe blog Și preț de-o clipă albastra urbe a plutit a lui gabriel cristea
cu 6 ore în urmă
Mihaela Suciu a lăsat un comentariu pentru rodica constantinescu
cu 7 ore în urmă
Mihaela Suciu a lăsat un comentariu pentru Elena Mititelu
cu 7 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a lăsat un comentariu pentru rodica constantinescu
cu 7 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a lăsat un comentariu pentru Elena Mititelu
cu 7 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a lăsat un comentariu pentru Mick Lorem
cu 7 ore în urmă
Vasilisia Lazăr şi-a actualizat profilul
cu 7 ore în urmă
Pictograma profiluluiDinca Valerian i-a dăruit un cadou utilizatorului Adina Speranta
cu 8 ore în urmă
Postare de log efectuată de gabriel cristea
cu 8 ore în urmă
Pictograma profiluluiValeria Merca i-a dăruit un cadou utilizatorului rodica constantinescu
cu 9 ore în urmă
Pictograma profiluluiValeria Merca i-a dăruit un cadou utilizatorului Elena Mititelu
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog haiku (125 - 127) a lui Dinca Valerian
cu 12 ore în urmă
Mick Lorem şi Vasilisia Lazăr sunt acum prieteni
cu 12 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mick Lorem
cu 12 ore în urmă
Pictograma profiluluiVasilisia Lazăr i-a dăruit un cadou utilizatorului ve@nu blajan
cu 12 ore în urmă
Pictograma profiluluiVasilisia Lazăr i-a dăruit un cadou utilizatorului Mick Lorem
cu 12 ore în urmă
Mick Lorem este acum membru al ÎNSEMNE CULTURALE
cu 12 ore în urmă
Tudor Cicu a contribuit cu răspunsuri la discuţia O fată din depărtări a utilizatorului Tudor Cicu
cu 14 ore în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog haiku (125 - 127) a utilizatorului Dinca Valerian
cu 15 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog haiku (125 - 127) a utilizatorului Dinca Valerian
cu 20 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor