Olarul

 

                                                                 

          Dacă aş fi aflat atunci, poate că nu mi-aş mai fi amintit nicicând.

          Eram laolaltă toţi verişorii, ceea ce se întâmpla foarte rar. În hărmălaia noastră, cel mai mare dintre noi, cel mai trudit, Ilarion, adormise:

          – Pis-pis… Io-te al dracului că nu fuge!

          Cu toţii am încremenit în hârjoana noastră să-l privim pe Ilarion cum bâiguie în somnul tulburat de cine ştie ce vis:

          – Pis-pis… Ce stai la colţul casei? A, eşti jder?! Ba nu, eşti nevăstuică!… Repede, repede, dă-mi nişte lână, s-o pun să toarcă sau să plece. Nu, nu sări pe geam! Io-te, io-te, a sărit în chiler, la tata-moşu’!

          După câteva clipe, dându-ne seama că nu mai urmează nimic, am început să râdem atât de tare, încât Ilarion se trezi şi, copleşit de somn, schiţă un zâmbet nevinovat. Ca o grindină mare şi rece, ca un uliu ce dă iama prin găini, speriindu-le de moarte, năpădi peste noi un cor de ţipete tânguitoare.

          – A murit! şopti Ilarion.

          Sentinţa lui nu o înţelegeam. Ne uitam la el şi nădăjduiam să ne mai spună ceva. Să-mi mai spună ceva. Înfipt pe marginea patului, aştepta şi el ca şi noi. Moş Ene încerca să îmi atârne de pleoape grăunţe de plumb şi în urechi să îmi murmure descântecul perfid. Într-un târziu uşa se deschise larg şi, odată cu aerul rece al nopţii, bocetele cădeau peste noi mult mai puternice, mai înfiorătoare. Printre ele recunoscui cu uşurinţă glasul mamei. „De ce plângea mama?” Am înghiţit greu nodul din gât, având grijă să nu rup zăgazul lacrimilor. Ţineam să nu mă compromit în faţa celor prezenţi. Lampa se învioră şi-n prag ne dezvălui silueta în negru a mătuşei Maria. Mătuşa parcă era supărată. Pe mine era supărată.

          – Veniţi de sărutaţi mâna uncheşului!

          Tata-moşul era primenit şi luminos cum nu-l vedeam decât atunci când se ducea să-şi ridice pensia. Acum dormea întins pe două mese împodobite cu o cuvertură, în odaia mare a casei. Cineva m-a săltat de subsuori şi eu am întins buzele ca să pup mâna de pe burtă, însă nu am ajuns decât la încheietura mâinii care, spre surprinderea mea, era rece şi mai subţire de cum o ştiam.

         Şi a trecut noaptea aceea. Dimineaţa m-am trezit târziu, în pofida vânzolelii din casă. Uneori, ca o găleată de apă cruntă aruncată la mine în aşternut, casa răsuna de câte un ţipăt sfâşietor. Mereu altul. Tata-moşul stătea în continuare senin şi nemişcat, întins pe mesele lui. Aşa l-am zărit prin uşa priponită de perete atunci când am zbughit-o la joacă, pe prund, lăsând în urma mea curtea şi casa mişunând de rudele cele mai apropiate. Pe malul apei, copiii se opriseră din joaca lor şi mă priveau cum mă îndreptam spre ei.

           – A murit bunicu-tău, mă? au întrebat câţiva în acelaşi glas reţinut.

           – Nu ştiu! le-am răspuns, căutând cu ochii un loc unde să mă joc, ignorând râsetele stârnite de răspunsul meu.

          – Ia lăsaţi-l, mă! zise Ciombe, întinzând aripa lui ocrotitoare asupra mea.

          Ciombe, îmi amintesc bine, era un ţigănuş orfan, crescut de o mătuşă beţivă. Fiind mai mare decât noi, s-a impus uşor ca şef al nostru. Fireşte, printre românaşii de-o seamă cu el nu s-ar fi simţit în largul său, dar aici, printre ţânci, el era incontestabila autoritate. Când îl îmboldea foamea, ne punea să furăm poame de prin grădini şi livezi. Ne organiza atât de bine, încât foarte rar eram spurcaţi de vreo gospodină. În ziua aceea, pe la prânz, nefiind chemat la masă, aşa cum se întâmplase cu ceilalţi copii, am rămas doar eu cu el. Şi eram încântat. Mă simţeam în siguranţă. Părea că ştie de toate, că poate face totul. Nu el ne fura câte un briceag şi-l vindea, cu un preţ simbolic, la toţi, în cursul unei singure săptămâni? Şi o făcea în aşa fel încât nimeni nu se supăra… Când observă că prundul e pustiu, îşi dezveli dezamăgit burta rotunjoară, tuciurie, plină doar cu fructe, şi se întinse pe nisipul fierbinte. Îmi plăcea să-i respect îngândurarea. De altfel, nici n-am prea fi avut ce să vorbim.

          – …Şi zi aşa, a murit moş Constandin? zise el într-un târziu.

           – Da… confirmai eu, gândindu-mă că, dacă toată lumea mă întreabă acest lucru, înseamnă că aşa trebuie să fie. Da’ cum se moare? am întrebat eu după un timp.

            – Cum se moare? Cum să se moară?! Aşa!…

           Îmi părea rău că l-am pus în încurcătură. Seara târziu, nechemat de nimeni, m-am întors acasă. Flămând, obosit, dar mulţumit că petrecusem o zi întreagă în preajma lui Ciombe şi a băieţilor. De stâlpul casei dinspre miazănoapte ardea un felinar, lângă el era o bucată de pânză albă, un colţ de pâine şi o sticlă cu vin; deasupra uşii mai era o bucată de pânză, însă neagră, pe care scria ceva. În casă domnea oarece rumoare. Tata-moşul, l-am văzut tot din prag, stătea în acelaşi loc şi cred că era la fel de frumos şi de liniştit. Acum avea şi flori pe lângă el. La căpătâi străjuiau două sfeşnice înalte, mai înalte ca mine, în care ardeau multe-multe lumânări cu ale căror lacrimi şi flăcări m-aş fi jucat teribil. Tot acolo mai erau şi doi sfinţi de lemn. Odaia mirosea frumos a tămâie. Ba toată casa mirosea. M-am dus şi-am cotrobăit prin blidarul din bucătărie şi am găsit ceva de mâncare, dar parcă nu-mi era foame. Totuşi am îmbucat în silă câte ceva. Apoi m-am pitit într-un colţ şi am rămas mult timp nemişcat. Vroiam ca în jurul meu să se facă un cocon din care să izgonesc toate gândurile, toate angoasele. Doream să fiu singur, să rămân singur dacă la sânul mamei nu puteam fi. Pentru asta mi-ar fi trebuit linişte, însă vânzoleala nu contenea şi-mi tot rupea urzeala. Mi se făcuse dor de tata-moşul şi am plecat să-l caut. Era tot acolo. Nemişcarea lui, pentru întâia oară, m-a făcut să-mi fie teamă. De unde mă postasem, poate şi din cauza umbrelor jucăuşe, îl vedeam uşor transfigurat, uşor sedus de depărtări. Pe băncile lungi şi cariate de pe lângă pereţi, cuprinşi de evlavie, şedeau femeile şi bărbaţii în vârstă. Prin tăcerea lor smerită parcă erau solidari cu tata-moşul.

          „Oare moartea doare?” Dacă aşa stăteau lucrurile, însemna că trebuia să plâng şi eu lângă tata-moşul ca să nu-l mai doară, la fel cum plângea mama alături de mine când mă loveam urât de tot pe la genunchi ori pe la coate, iar mie îmi trecea pe loc durerea. Liniştea din jurul gândurilor mele a fost spartă de un râset strident şi batjocoritor ce explodă chiar în spatele meu. Abia după ce m-am aciuat, mort de frică, în braţele lui moş Bicu, vecinul nostru, am avut curaj să văd ce se întâmplă. Cineva, îmbrăcat în haine ponosite de femeie, juca la picioarele lui tata-moşul ţonţoroiul. Ţinea în mână o coasă închipuită dintr-un capăt de leaţ subţire, cu lama ruginită şi tocită, legată într-un unghi uşor obtuz, nesătul parcă. Masca ocoli mesele de două ori, apoi trecu, în acelaşi dans sprinţar, pe la fiecare dintre cei prezenţi, lovind sacadat cu un vârf de arac oţelul, făcându-l să zornăie ameninţător deasupra capetelor. Băbătiile îşi ascundeau feţele în podurile palmelor, mimând spaima:

         – Fugi că tare eşti urâtă!

         – Te-ar mânca baba, dar n-are cu ce!

         Într-adevăr, nişte boabe albe de fasole, aninate cu aţe scurte de dinţii albi, săltau jucăuşe pe marginea gurii vineţii. Moşii bruscau masca numai să nu stea prea mult în dreptul lor. Abia când a ajuns şi pe la mine am descoperit că sub tulpanul decolorat şi petecit se ascundeau ochii bulbucaţi şi scânteietori ai lui Ciombe. Cum atmosfera s-a dezmorţit uşor, femeile au început să şuşotească între ele, iar bărbaţii dădeau impresia că înfig ţăruşi în firea trecătoare a lumii cu sentinţele lor. Eu l-am urmat afară pe Ciombe, unde mi-a poruncit să mă pitesc după zăplazul târnaţului şi să aştept alături de el. Nu după mult timp, din beznă apărură siluetele a două femei. În clipa când, cu multă pioşenie, au pus piciorul pe treapta scării, Ciombe, scoţând un ţipăt înfiorător, aproape că le-a sărit în cap. Nu prea am avut timp să ne amuzăm de isprava lui, căci în curte apăruse şi o ceată de băieţi, din care unii, speriaţi de spiriduşul rufos, au fugit sfârâindu-le călcâiele şi nu s-au mai întors.

         Era pentru prima dată când noaptea nu mă mai înspăimânta.

         Într-un târziu, când unchiul Ivan ne-a zis „Gata cu circul!”, ne-am potolit şi am intrat în odaia mare. Tata-moşul stătea tot acolo şi cu siguranţă murise şi-l durea, căci faţa nu-i mai era pală. Cum numai eu observasem lucrul acesta, am tăcut mâlc şi m-am dus în colţul odăii unde băieţii începuseră să joace „ţărcuşa”. Furat de joc, de veselia băieţilor, de ceasul târziu al nopţii, am adormit pe braţele unei femei ceva mai tânără, pe care nu o cunoşteam.

          Nimeni n-ar fi putut să-mi spună cât timp a trecut până când, silit de amorţeala ce-mi cuprinsese membrele – dormeam pe ceva tare precum dormea şi tata-moşul – am deschis ochii. Întunericul era deplin şi liniştea totală. „Am murit! Să ştii că am murit…” Oasele mă dureau toate. Am încercat să mă mişc. Sub mine s-a căscat un gol şi-am căzut pe spate. Capul s-a izbit de ceva dur şi în ochi mi-au explodat mii de stele. Speriat, am hotărât să nu mă mai mişc pentru că nu ştiam unde şi cât o să mai cad. Trebuia să plâng, că doar murisem. Aveam multe dureri şi cum nu mă auzea nimeni, puteam să plâng, să plâng. Nu prea am auzit eu când s-a deschis uşa, dar vocea mătuşii Maria m-a făcut să amuţesc:

           – Taci din gură, diavole, mâncate-ar moartea!

           „Aha, n-am murit!” şi răsucindu-mă pe o parte, în nări mi-a intrat mirosul atât de familiar al podelei de lut bătătorit. Pesemne, femeia în braţele căreia am adormit m-a adus în odăiţă şi, necunoscând ordinea lucrurilor din interior, m-a aşezat pe masa ieşită în cale.

Joaca lui tata-moşul chiar că nu îmi mai plăcea. Dacă în prima zi l-am putut lăsa singur în casă, acum, din cauza ploii, eram nevoit să stau cu el şi să fiu împins de colo-colo de tot felul de rubedenii ce-mi ocupase abuziv habitatul, dar şi pe mama. Ploaia măruntă nu contenea de două zile. Nici preotul nu vroia să conducă procesiunea pe o astfel de vreme, aşa că aştepta, între sfeşnicele înalte, o fereastră de timp frumos.

            În poarta noastră poposi, tăcută şi neobservată, o căruţă încărcată cu oale. Olarul se îndreptă spre şopronul unde fierbea mâncarea pentru pomană şi, după ce dădu bineţe, întrebă de gospodari. Primii veniră unchiul Ivan cu mama, apoi apărură tata cu mătuşa Maria. Ceilalţi unchi nu s-au deranjat.

           – Hei, dac-ai venit să vinzi ceva, să ştii că nu ne trebuie! se răsti tata iritat de faptul că olarul, stând pe vine, se ocupa în continuare cu focul molcom, spectral.

           – Ce ofer eu, vrea oricine! susură enigmatic acesta.

           – Nu ne trebuie oale! N-avem cu ce le cumpăra! Cu toate că ar fi fost bine dacă socru-meu ar fi avut nişte bani strânşi când a murit! zise cu chef de ceartă mătuşa Maria.

             – Eu vând suflare… şopti în mare taină olarul înteţind focul, silind mâncarea să dea iarăşi în clocot.

             Toţi cei prezenţi amuţiseră. Eu m-am strâns şi mai tare de poala mamei. Mă întrebam dacă doar eu observasem că hainele olarului erau uscate, deşi el venise din ploaie, de la drum lung.

             – Vreţi să vi-l aduc înapoi? se adresă direct de data aceasta olarul, ridicându-se şi privindu-i în ochi pe stăpâni.

             După câteva clipe de uluire şi neîncredere, aşteptau să vadă dacă sunt ţinta unei farse, mătuşa Maria răbufni:

            – Da! Adu-l să-l întreb ce-a făcut cu pensia!

            – Hai să ne vedem fiecare de treaba lui, zise mama şi plecă preocupată, cum şi era de fapt.

           Văzându-se sfidată, mătuşa Maria încercă să pluseze, dar tata i-o reteză:

           – Să nu întrebi de pensie! Când ţi-am spus să-l iei la tine pe tata, cu pensie cu tot, ca să-l îngrijeşti, ai zis că-i faci raţie a opta parte din lemne, ca şi cum pentru fiecare dintre voi făceaţi câte un foc!

             – Păi, cumnate…

             – Niciun „cumnate”! Ai venit să-i speli un guler de cămaşă, un tur de iţari?! Nu mă face din bun, nebun! Atâta îţi zic!!

              Mătuşa Maria ar fi continuat, dar fulgerele din ochii tatii o făcu doar să mustăcească ceva în colţul tulpanului negru.

              – Ce spuneţi? întrebă olarul, senin şi detaşat, ca şi cum n-ar fi asistat la acea scenă stânjenitoare.

               – Morţii nu se întorc de la groapă! rosti sentenţios şi dogmatic unchiul Ivan.

               – Nu vă iau nimic, îi provocă olarul.

               Aş fi vrut să-l implor pe tata să-l lase pe olar să mi-l aducă pe tata-moşul înapoi. Măcar pentru o zi. Măcar pentru o oră. L-aş fi întrebat cum e moartea. Şi mai ales dacă l-a durut.

               – Hai să ne vedem fiecare de ale noastre, şopti, privind în sus cu năduf, unchiul Ivan. Of, ploaia asta…

                – Şi ploaia poate să fie oprită, nu?

                Tata, mătuşa Maria şi unchiul Ivan plecară nedumeriţi ca de lângă unul ce vorbeşte în dodii. Sub şopron am rămas doar eu, olarul şi bucătăresele. Olarul mă ocoli fără grabă, păşind desculţ prin noroiul din curte spre căruţa sa, de unde se înapoie cu o strachină în care aduna stropii mici şi deşi ai ploii. Când ajunse lângă foc, o roti de două ori în mâini şi o aşeză cu grijă pe jar. Apa sfârâi până se evaporă, apoi strachina se fărâmiţă în mii de ciobuleţe şi lutul ei se făcu una cu cenuşa. Olarul plecă parcă pentru totdeauna, fără regrete, fără să vrea să ia cu el vreo amintire.

                – Da’ stai să-ţi pun ceva de mâncare! îi strigă în urmă una dintre bucătărese.

                – Mulţam’! zise el, continuându-şi drumul.

               Ciombe şi gaşca lui îl aşteptau pe olar la căruţă. Zărindu-i, văzut, m-am îndreptat bucuros spre ei. Nici n-am ajuns bine până la poartă, că soarele a dat norii deoparte şi a început să dogorească. Olarul a întors căruţa în drum şi a pornit agale.

              – Hei, da’ ăsta nu-şi strigă negoţul? întrebă Ciombe şi, ca şi cum ar fi dorit să-i arate cum se vinde marfa, începu să strige cât îl ţineau bojocii: Hai la oalee! Hai la oalee!

Jignit că olarul nici măcar n-a tresărit, hotărî să-i fure oarece. Am plecat cu toţii pe urmele lor. Olarul păşea măsurat alături de calul mic şi năcăjit, arătându-se liniştit în privinţa siguranţei mărfii sale. Tot aţâţat să şparlească mai repede o ulcică, un urcior, o strachină, ceva, Ciombe ne lămuri calm:

            – Când trecem prin vad!...

            De ce tocmai atunci, n-aş putea să spun. Pe capra căruţei, în dreapta, o ulcică se legăna într-un echilibru fragil. Noi, băieţii, eram fascinaţi mai mult de dansul ulcelei decât de pânda lui Ciombe, şi cred că fiecare pariase cu sine timpul cât mai reuşea ulcica să rămână pe capră. Căruţa ajunsese în mijlocul vadului. Micuţul cal nu se opintea deloc în ham, deşi sarcina părea destul de mare pentru picioarele lui subţiri şi noduroase. Ciombe, considerând că e momentul să acţioneze, făcu două salturi mari şi întinse iute mâna spre oale. În aceeaşi clipă ulcica de pe capră se răsturnă şi odată cu ea Ciombe căzu pe spate în apa rece şi tulbure a pârâului. Cu mişcări de iepure speriat, micul hoţ se ridică şi o rupse la goană. Băieţii, amuzându-se copios, au purces după el, făcând larmă. Eu am rămas locului să privesc după olar. Omul acesta micuţ de statură, cu părul alb, cu chipul blajin, cu mânicile cămăşii rupte, cu pantalonii suflecaţi, opri căruţa pe malul celălalt. Aşeză ulcica la locul ei pe capră, mă privi câteva momente şi-apoi plecă. Aş fi dorit să-mi zâmbească. Dar n-a făcut-o.

             Din curtea noastră, procesiunea ieşea ca un miriapod leneş, cenuşiu.

            Am luat-o la fugă după ea.

            Cât de mult aş fi vrut să-mi fi spus tata-moşul ce e moartea. Şi dacă l-a speriat întâlnirea cu ea aş fi vrut să-mi fi spus.

 

 

         În vara aceea, ca o pedeapsă, peste sat n-a mai căzut picătură de ploaie…

Vizualizări: 136

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

 Inocenta tulburata de mister,  fie ca izvoraste din moarte sau din viata.

Mi-a placut!

Cu prietenie,

Mituri ale satului, obiceiuri scrise cu răspunderea sufletului, aşa cum numai Ion da Coza ştie.

Moartea, viaţa, oprirea ploii văzute prin ochi de copil. Toate sunt teribile, fascinante. Până şi obiceiul de a şparli ale lui Ciombe... Iar peste toate pluteşte curiozitatea copilului de a şti lucruri prea mature pentru mintea lui.

Mirifică lume, descrierea atmosferei fiecărei clipe se face ca pentru o peliculă, fiecare cu intimitatea ei. Folosirea regionalismelor introduc şi mai atent cadrul în unul specific, singurul scop reliefarea complicaţiilor vieţii.

Talentul prozatorului Ion Lazăr da Coza este incontestabil.

Am recitit cu plăcere textul, Sofy!

Foarte interesantă povestire. Și foarte bine scrisă. 

Dacă am şti ce e moartea... Şi dacă doare...

Admirabil! Mă înclin în faţa condeiului tău fermecat!

                  Preţuirea mea,

Cat de frumos ne-ai purtat pe firul povestii! Profund si curgator!

Cu drag citire, Irina

Corina, prin câteva cuvinte ai spus atâtea. Mulţumesc!

Sofia dragă, şi de data asta dai dovadă de acribie în comentariul tău. Mulţumesc!

Roza, te rog primeşte îmbrăţişărle mele.

...

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Dacă am şti ce e moartea... Şi dacă doare...

Admirabil! Mă înclin în faţa condeiului tău fermecat!

                  Preţuirea mea,

Irina, recunoscător pentru al tău popas.

Helene, onorat.

Cosmin Preda, aprecierea venită de la un prozator de talia ta măguleşte.

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

DONAȚII

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2019:

 Mica - 260 lei

 Valeria Merca - 250 lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog caisata a lui nicolae vaduva
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog autumnala a lui nicolae vaduva
cu 1 oră în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog autumnala a utilizatorului nicolae vaduva
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Toamna amintirilor a lui Ionel Mony Constantin
cu 2 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Toamna amintirilor a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 2 ore în urmă
Lui Mihaela Suciu i-a plăcut discuţia Labirintul verde - V - a lui Emil Dumitru
cu 5 ore în urmă
Sofia Sincă a contribuit cu răspunsuri la discuţia Labirintul verde - V - a utilizatorului Emil Dumitru
cu 6 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog autumnala a utilizatorului nicolae vaduva
cu 6 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Toamna amintirilor a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Lupta cu îngerul a lui Alex Anghel
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog sura pietrei a lui Djamal mahmoud
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Ecce Homo a lui Costel Zăgan
cu 9 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ecce Homo a utilizatorului Costel Zăgan
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog s.o.s. a lui nicolae vaduva
cu 9 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog s.o.s. a utilizatorului nicolae vaduva
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog ca un poet curajos a lui LUMINITA SCOTNOTIS
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog sura pietrei a lui Djamal mahmoud
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog sura pietrei a lui Djamal mahmoud
cu 15 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ca un poet curajos a utilizatorului LUMINITA SCOTNOTIS
cu 15 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor