O toamnă de bun augur

[Corneliu Ion]

Cu inima cât pâinea de casă pe care bunică-sa o scotea din cuptor în copilăria lui, Tache privea plin de încântare cum cârlionții care acopereau căpișorul bălai zburătăceau zglobii în toate direcțiile, accentuând și mai mult gingășia cu care puiul de om alerga dintr-o cameră în alta, țipând cât o ținea gura:

- Iepide, bunicu, iepidee!

Din prima clipă în care își revăzuse nepoțica, în urmă cu câteva zile, îl copleșise un sentiment ciudat de împlinire, o stare de fericire supremă. Nu o mai văzuse de aproape un an, când ea abia începuse să meargă în picioare. Viața, în jocul ei ciudat „de-a oamenii”, făcuse ca fiica lor să se căsătorească și să trăiască departe, în altă țară.

Reîntors în timpul în care depărtarea de fiică începuse să-l macine, pe el și pe soția lui, prinse copilul în brațe și se simți fericit. Zâmbi. Așa a fost să fie! Dacă fiică-sa ar fi rămas aici, dar ar fi locuit în celălalt capăt de țară, tot așa de rar i-ar fi văzut. Poate chiar mai rar. Viața nu este roz, viața reală este despre altceva. Îți ia mereu câte ceva, dar, de cele mai multe ori, îți dă înapoi mult mai mult decât ți-a luat. Infinit mai mult. Chiar atunci când te aștepți mai puțin. Minunăția cu ochișori albaștri și păr cârlionțat era cel mai frumos cadou pe care el și soția lui îl primiseră de la viață. Avuseseră o viață plină, cu multe suișuri, dar și cu destule cumpene și alunecări spre buza prăpastiei. Toate trecuseră cu bine și drumul pe care mergeau de ani buni era plin de optimism și încărcat de promisiuni frumoase. Cu o singură umbră, amenințătoare, care părea a se așterne pe acest drum, întocmai ca un vânt fierbinte și pustiitor în mijlocul deșertului. Încă retrăia cu aceeași intensitate perioada în care sensul fundamental al vieții de familie, copiii, era tema mereu prezentă, ori de câte ori se revedeau. Închise ochii și se lăsă în voia amintirilor.

Era penultimul an din viața activă. În anul următor urma să iasă la pensie, după mulți ani de activitate continuă. Pentru rezultate bune în muncă, administrația companiei îl recompensase cu un mini-concediu de cinci zile, pentru două persoane, în luna octombrie, plătit de firmă. A ales Poiana Țapului, deși toamna nu era tocmai anotimpul în care voia să fie la munte. Iubea primăvara și vara, anotimpuri sinonime cu începutul etern și vigoare deplină. Fiind vorba de un cadou, l-a acceptat cu bucurie. Muntele este, într-un fel, și mai spectaculos toamna decât în mijlocul verii.

Primele două zile la munte au fost, pur și simplu, zile de adevărată vară. Și-au cumpărat tricouri cu mânecă scurtă, fiindcă consideraseră că în cele cinci zile este potrivit să ia în bagaje doar îmbrăcăminte groasă, de sfârșit de toamnă. Vremea caldă și îmbietoare i-a provocat la plimbări reconfortante, per pedes, în frumoasele locuri din împrejurimi. Au urcat apoi cu mașina până la Cota 1400. După amiază au mers la un local cochet din Sinaia și s-au întors seara, frânți. S-au culcat bine dispuși, fără a bănui schimbarea dramatică care urma să se producă.

- Vino repede în balcon, să vezi ceva interesant! Nici nu-ți vine să crezi, parcă e din altă lume!

Încă toropit de somnul dulce de dimineață, trufanda cu atât mai apreciată cu cât o gusta rareori, doar în puținele zile de concediu, Tache mormăi în barbă nemulțumit, ca pentru sine:

- Ce poate fi așa de special, ca să mă scoli cu noaptea în cap? Uite, nici măcar nu s-a luminat bine de ziuă și tu mă scoli! Am și eu cinci zile în care pot să dorm până după ora șapte și tu vrei musai să-mi arăți ceva!

Scoase mâna de sub pledul cu care era învelit, cătând cu ochii închiși ceasul de pe noptiera de lângă pat și imediat simți o furnicătură, ca și când ar fi pus mâna pe un conductor electric neizolat. Șocul îl trezi complet. Se îmbrăcă cu halatul de casă și privi neîncrezător la ceas: aproape opt dimineața! Zgribulit, ieși în balcon. Frigul pătrunzător și norii negri care acopereau tot cerul, ascunzând într-o pâclă deasă, până aproape de poale munții maiestuoși, spuneau despre sfârșitul iminent al unei frumoase povești cu zile însorite, cu oameni culegând roadele muncii lor, cu imense tablouri naturale sclipind în mii și mii de tonuri și nuanțe reflectate în frunzele copacilor zbuciumați de vântul din ce în ce mai hotărât, ca niște jerbe de artificii multicolore.

- Uau, ce este asta? Chiar că nu îmi vine să cred! Este ca și când aseară ne-am culcat în plină vară și ne-am trezit astăzi în plină iarnă! Dacă nu aș fi văzut cu ochii mei acum, aș fi zis că așa ceva nu poate fi adevărat! O schimbare de vreme surprinzătoare, de-a dreptul dramatică!

Cu ochii încă măriți de uimire, soția îi arătă cu un gest scurt al capului câteva porțiuni în care apa strânsă pe terasa hotelului înghețase.

- Cred că sunt câteva grade sub zero, apa este deja înghețată, iar frigul ăsta te străpunge, nu alta. E și o brumă groasă, ca zăpada. Parcă a nins. Aa, dar uită-te la nucul pe care îl admiram ieri dimineață, când beam cafeaua, cât de viguros era! E chel, nu mai are frunze deloc!

Priveau amândoi consternați nucul falnic de până ieri, acum un biet schelet, ridicând a rugă către cer crengile sale, ca niște brațe descărnate. Dedesubt, de jur împrejurul trunchiului, se ridica un zid rotund de frunze moarte, ca și când mâini nevăzute ridicaseră acea lucrare pentru a proteja de la pieire ceea ce fusese cândva esența acelui falnic nuc.

Tache rămase câteva clipe înmărmurit. O revelație îi străbătea întreaga ființă, aproape paralizându-l. Pomul în plină vigoare, vremea caldă ca o promisiune de veșnicie, tinerețea omului, ca o vară eternă, încărcată de sete de viață și realizări.

Deodată însă, fără să îți dai seama, din neant, apare toamna. Toamna care poate fi lungă și plină de roade, dar care, la fel de probabil, poate fi scurtă și fără prea mult folos. Nimic nu este etern. Nimic nu stă în nemișcare. Inexorabil, anotimpurile vin și pleacă, precum de altfel și viața omului. Pentru a avea o viață cât mai împlinită, omul trebuie să facă la timpul lor toate lucrurile. Există un timp anume pentru fiecare etapă din viață și orice întârziere nu se mai recuperează, oricât ți-ai dori.

- Mami, știi ce am descoperit eu acum? Că suntem prea aproape de toamna vieții, pentru a mai avea timp să așteptăm! În primăvară, când vom merge să ne vedem copiii, nu o să mai țin cont că m-ai rugat să nu-i mai presez să ne facă un nepot. Da, am înțeles, au alte planuri și alte priorități. Însă trebuie să fie conștienți că a sosit timpul. În primul rând, pentru familia lor. Apoi, și pentru noi. Pentru că vrem să fim încă în putere, când vom deveni bunici. Astăzi am văzut amândoi ce subțire este demarcația dintre soare, vigoare, frig și neființă. Dacă ieri era soare și cald, astăzi totul e înghețat și lipsit de viață. Iar dacă pomul va renaște în primăvara următoare, în cazul nostru minunea nu se va repeta.

- Știi că mereu v-ați ciondănit pe tema asta! Iar ea ți-a spus clar să nu mai insiști, pentru că e adultă și hotărârea o va lua ea. Abia aștept să-i revăd, pe ea și pe soțul ei, să ne bucurăm în puținul timp pe care îl vom petrece împreună, de ce avem!

- Nu ne vom ciondăni deloc, uite, îți promit, mami! Doar că îi voi povesti și ei întâmplarea de acum și sper că va avea aceeași percepție ca și mine!

După nici un an de la această întâmplare, Tache primea un mesaj de la fiica lui: tati, am să vă comunic ceva foarte important. Dacă puteți să ne vedem diseară, pe la ora 20, ar fi foarte bine!

La ora 20, fiica apăru lângă soțul ei, aproape ca în comunicatele oficiale, radiind de fericire:

- Dragilor, vă anunț că fiica voastră va avea o fiică! Acum am venit de la control, mi-au confirmat că va fi fetiță, că este sănătoasă și bine dezvoltată până în prezent! Noi știam de ceva vreme, dar am vrut să avem o confirmare oficială, înainte de a vă anunța că veți fi bunici! Uite, papi, toate se aranjează!

- Copiii noștri dragi, ne-ați făcut cea mai mare bucurie din viața noastră! Suntem mândri de voi și abia așteptăm să ne vedem, în familie completă. Să vezi ce important o să mă dau în fața prietenilor! A fi bunic este o fericire imensă și o responsabilitate și mai mare.

Încă sub vraja amintirilor, Tache își strânse și mai tare nepoțica în brațe, îi sărută zulufii cârlionțați și deschise ușa bucătăriei, unde bunica și fiica ei pregăteau masa.

- Uite, puiule, bunica și mami fac mâncare! Ce vrei tu să papi?

- Catofei păjiți, bunicu!

Fetele sar amândouă deodată:

- Bunicule, închide ușa, că intră mirosul în casă! Până va fi gata masa, bunica o să-i aducă copilului o farfurioară cu câțiva cartofei, de poftă!

Încântată la culme de promisiunea bunicii, nepoțica cârlionțată se prelinse încet printre mâinile bunicului, cu fața radiind de fericire.

- Bunicu, lasă-mă jos și pinde-mă! Iepide, iepidee!