Nu vă luați telescop!

[Grig Salvan]

Ajunsesem, în urmă cu vreo câțiva ani, la mari probleme financiare. În criză de bani am fost toată viața dar atunci pare că ajunsese „cuțitul la os”. Așa că m-am văzut nevoit să-mi dau demisia de la școala unde lucram, să-mi iau lumea în cap și să lucrez un an în Austria. Am câștigat ceva bani. Din banii câștigați, cu toate că aveam de acoperit mari datorii acasă, am făcut un gest nebunesc: mi-am cumpărat un telescop! Destul de scump la banii mei și destul de performant pentru mine ca amator. Dar eram „în al nouălea cer”, la propriu și la figurat. Încât puțin mi-a păsat de scandalul monstru pe care l-am avut la întoarcerea acasă pentru faptul că am dat o groază de bani pe o „prostie”, ca un copil inconștient căruia îi dai o sumă mare de bani iar el își ia o jucărie scumpă în loc să-și ia haine și mâncare. Dar îmi împlinisem un vis din copilărie și eram fericit. Încă de copil eram fascinat de Marele Univers, straniu și misterios și visam să-l pot scruta cândva cu un telescop performant pe care speram să-l pot cumpăra atunci când voi crește mare și când voi avea bani suficienți. Așa că a fost de-ajuns să mă văd cu o sumă frumușică în buzunar ca să nu mai stau pe gânduri și să uit de toate datoriile. Copil fiind, stăteam nopțile cu ochii pironiți în cer și încercam să-i pătrund tainele doar cu puterea slabă a ochilor mei. Simțeam fiorul adâncurilor astrale, vedeam mișcare în cer, simțeam că cerul pulsează de o viață a lui, lumini stranii deplasându-se în toate direcțiile și mă miram cum oamenii cred că cerul e doar o boltă pe care ziua alunecă soarele, noaptea alunecă luna și e pictată cu mii de luminițe strălucitoare numite stele. Doar atât. Eu simțeam imensitatea și viața ciudată cu toate formele ce populau acea imensitate pe care oamenii obișnuiți o ignorau și socoteau cerul doar o cupolă așezată temeinic deasupra noastră de către Creator, ziua albastră iar noaptea împestrițată de „licurici”, așa, ca să fie ea frumoasă. Într-un fel îi compătimeam pentru ignoranța și îngustimea lor.

Mi-am instalat instrumentul, destul de mare de altfel, în balconul casei și de atunci nopțile mele au devenit „de-un farmec sfânt”, vorba poetului. Plonjam cu o emoție copleșitoare în străfundurile Universului și vagabondam printre galaxii și nebuloase, încremenit de uimire, cu o bucurie ciudată amestecată cu spaima de misterul de-a dreptul „monstruos”, încât uitam pur și simplu de mine însumi și de lumea în care trăiam. Așa mă prindeau zorile și umblam apoi toată ziua buimac de oboseală și cu ochii cârpiți de nesomn. Priveam oamenii din jur cu oarecare milă și mă simțeam superior tuturor prin accesul meu special la misterul existenței, mă simțeam ca făcând parte dintr-un fel de elită, dintre cei puțini și aleși de pe Pământ. Abia așteptam să vină noaptea și să mă cufund iar în lumea formelor stranii și îndepărtate, să sondez iar spațiile incomensurabile, în bună măsură pustii, dar și cu aglomerări colosale de materie fierbinte, nori uriași de materie într-o dezordine desăvârșită, într-un vârtej haotic și fără sens. Vedeam pustiuri imense de miliarde de ani lumină fără nici o lumină! Pustii cu totul. Apoi alte miliarde de ani lumină cu mii de miliarde de galaxii împrăștiate fără noimă ca după o explozie încremenită. Încercam să înțeleg noima acestui haos imens dar nu reușeam, parcă mă izbeam de un zid de netrecut unde mintea mea cădea precum o pasăre în zbor atunci când se lovește de zidul unei clădiri. Încercam să înțeleg lumea aceea stranie după logica noastră omenească. Logică ce se fundamentează printre altele și pe principiul „cui prodest?” Cui și la ce folosește? Ce rațiune putea să aibă tot ceea ce vedeam, cui și pentru ce foloseau spațiile infinite pustii și aglomerările colosale de materie haotică? Și mai cu seamă haosul! Ce rațiune poate avea haosul? La ce folosește nașterea în chinuri a unei stele și apoi explozia ei spectaculoasă distrugând totul pe o rază de miliarde de ani lumină?! Dar ciocnirile și mai grozave între galaxii? Dar faptul că un roi imens de galaxii, printre care și a noastră, se îndreaptă fatal spre un „nucleu” și mai dens numit „Marele Atractor”, acolo unde probabil toate aceste galaxii se vor prăbuși cândva ca-ntr-un ocean de foc?! Tot mai mult mă cuprindea o spaimă „metafizică” și o angoasă care mă făcea să-mi pierd liniștea și echilibrul de la o zi la alta. Coboram dimineața în lumea pământeană cu un tot mai acut sentiment al nonsensului. Priveam lucrurile din jur și oamenii ce se mișcau printre lucruri, zbătându-se să le posede, cu orice preț, chiar cu prețul vieții uneori, pe orice căi, prin orice mijloace. Îmi răsuna tot mai des în creier o întrebare ca un memento obsedant :”La ce bun? La ce bun toate astea? Ce rost mai au toate cele ce alcătuiesc viața noastră de pe pământ? Ce mai înseamnă ele în Univers? În Univers suntem… ceva mai mult decât nimic! Pământul nostru e ca și cum nu ar exista, nici cât un fir de nisip pe o plajă imensă! Poate fi spulberat într-o fracțiune de secundă și nici nu s-ar simți vreo mișcare la scara universului, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Și noi? Și viața noastră pe pământ? Nici cât aburul ce se ridică de pe o frunză dimineața! Viața însăși a început să mi se pară un joc ridicol. Un joc de umbre. O închipuire ca fumul.

Căci ce mai contează? Ce mai contează că ai sau că nu ai ceva, orice?! Că-ți atingi sau nu un anume scop, oricare scop? Că-ți iei cutare examen sau nu?! Că-i pace sau război? Că te-ai certat ori te-ai împăcat cu cineva? Că te-a criticat directorul? Că ți-ai pierdut funcția? Sau ai câștigat o alta mai mare? Că ai sau n-ai cont la bancă, ai sau n-ai mașină și vilă cu piscină? Că ți-a intrat sau nu copilul la nu știu ce liceu ori la nu știu ce facultate? Că te iubește ori nu te iubește X? Că te-a trădat cu Y? Că te-a părăsit? Până la urmă ce însemnătate are dacă trăiești sau mori? ”A fi sau a nu fi!”, vorba marelui Will. Nici un fel de însemnătate la scara universului! Nimic e totul!

Ajuns aici am început să întrevăd grozăvia. Am realizat tot mai mult că încep să alunec pe o pantă foarte primejdioasă. Riscam să intru tot mai mult într-un fel de „eclipsă totală”, într-un fel de „întunecare”, de tunel în care să nu mai gândesc și să nu mai simt omenește, să nu mai am vise, dorințe și speranțe, să-mi anulez viața socială, să mă închid definitiv în „turnul meu de fildeș” cu pesimismul meu absolut și încremenit în spaima mea metafizică privind la nesfârșit prin ochiul meu magic în străfundurile Universului. Și mai cu seamă să mi se întâmple lucrul cel mai grav care i se poate întâmpla unui om: să nu mai simt rostul și frumusețea faptului de a fi și de a iubi! Să încep să mă întreb: pentru ce să iubești, pe cine să iubești? Ce folos să iubești? Ce se alege din iubire? Doar praful și pulberea, la fel ca din tot ceea ce există!

În acel moment am hotărât că e cazul să revin „cu picioarele pe pământ”!

Să mă reîntorc precum fiul risipitor la lumea noastră minusculă și neînsemnată dar singura pe care o avem. Lumea noastră omenească, draga de ea! Cu tot ce are ea urât dar și frumos! Cu bune și cu rele! Cu ură dar și cu dragoste! Mai presus de orice trebuia să revin la Iubire! În acea clipă am hotărât să-mi vând telescopul! Ceea ce am și făcut. De atunci am reînceput să privesc cerul ca un om normal, ca pe o boltă superb arcuită deasupra lumii noastre, ca pe tavanul mai înalt al casei noastre comune, ca pe o capsulă care închide micul nostru univers, micul nostru fir de nisip pe care călătorim bezmetic și fără nici o țintă prin Spațiul infinit.

De aceea vin și vă spun: nu vă luați telescop! Nu aveți nevoie să priviți prea departe. Nu aveți nevoie să priviți lumea printr-un telescop. Mai bine priviți-o prin ochii iubitei!

[Mihaela Suciu]

Și eu vă mulțumesc pentru răspuns! Am vorbit despre mine în  ideea de a ne cunoaște modul de gândire. Curiozitatea există în fiecare și avem două căi de rezolvare: experiența celorlalți- calea facilă dar fără bătăi de cap și experiența proprie cu... surprize. :)) Alegerea ne aparține și eu merg pe ambele variante asumându-mi riscul. Vă felicit pentru achiziționarea telescopului! Cine știe, poate o să mă uit și eu, primind informații utile. Țin aproape, vorba aceea: ,,Ochii care nu se văd se uită... prin gaura cheii!" :)))

Grig Salvan a spus :

Mihaela, mulțumesc pentru lectură și comentariu. Pledoaria mea e pentru viața noastră, modestă așa cum e ea, dar singura care ni s-a dat. Și totuși omul, ființă extrem de curioasă, vrea să-și depășească limitele și cadrul familiar, vrea să vadă ce e ”dincolo” de aparențele vieții cotidiene. E adevărat că vedem totul pe ecranele moderne, dar e ceva indirect, prin interpuși, ori omul e tentat să vadă ”cu ochii lui”! Asta era tentația telescopului personal care, deși e mult mai modest decât unul profesional care ne prezintă universul la televizor și pe You Tube, e totuși ochiul nostru aruncat direct în cosmos! Exact acesta era și argumentul celor ce mă criticau pentru achiziția mea, destul de scumpă la ”sărăcia” mea: Nu ți-e de ajuns tot ce ai la dispoziție în mod în mod ușor accesibil și profesional, vrei să vezi neapărat tu, cu ochiul tău și instrumentul tău de amator? Dar asta e curiozitatea, greu de stăpânit, a omului care se uită mereu ”pe gaura cheii”! :) 

Mihaela Suciu a spus :

Tot ce ne înconjoară e fascinant, timp să avem și ochi, și simțământ să pricepem. Telescop? Am tv cu documentare despre univers, citesc SF, imaginație, cam totul pe tavă. :))