Nu mă mai naște, mamă!

[Mihaela Suciu]

 

             Astăzi, este o zi perfectă! Pot simți bucuria că exist, pot vedea puritatea ce ne înconjoară, pot percepe liniștea din interior și-mi vine să strig: ,,Magnific!”

 

            Privesc intens un ochi de geam. În afara lui, roiuri de fluturi albi dansează, iar unii, amețiți de piruetele palelor de vânt, se izbesc lipindu-se de sticlă și gravitațional o iau tiptil, târându-se de-a bușelea la vale. Semn al trecerii efemere, rămân dâre lucioase, ca niște urme de melci. În spatele lor, alți bezmetici urmează același curs pierzându-se pe geamul aburit. E cald și bine în autobuz. Cu mișcări circulare, îndepărtez boarea. Trebuia să folosesc un șervețel de hârtie, dar m-am grăbit să văd mai bine.

            Ninge din plin, într-o veselie! Și pietonii par altfel, mai deschiși; chiar își poartă cu stoicism cușmele ce se îngreunează, strat după strat, transformându-i în oameni-de-zăpadă umblători. Fulgi saturați, ghiftuiți cu vata zaharos-apoasă a norilor, cad necontenit și se odihnesc somnoroși în cele mai neașteptate locuri. Antiderapantul, aruncat din plin pe stradă, cu greu face față. Totuși a reușit să înmoaie zăpada, iar zloata formată se lasă călcată de roțile neostenite și, uneori, fleșcăind, se stropșește la trecători, dar aceștia, precauți, se feresc țopăind. Eu, gură-cască, am primit-o în plin, de la cine nu mă așteptam, exact de la omul de lângă umărul meu:

 

– Te bag în... mă-tii!

 

            Ocupată să-mi șterg palma umezită, inițial, am avut tendința să privesc în jur, să caut persoana sau obiectul pe care-și vărsa oful, însă omul se proțăpise în fața mea și m-a înjurat din nou, privindu-mă drept în ochi. Am înțeles că eu eram persoana vizată. Locul era strâmt, n-aveam scăpare și m-am făcut că plouă. N-am vrut să dau curs unei discuții, așa că, m-am deconectat de prezența nedorită, altminteri îl recunoscusem, iar în altă situație m-aș fi bucurat să-l revăd. Fiindcă pomenise de mama, mă gândeam cum arăta dumneaei însărcinată: o ființă firavă ca un fir de miozotis – foare de ,,Nu-mă-uita” cu o umflătură rotundă la mijloc, un pântec în nouă luni, exact ca un pepene. Venise vremea să mă nasc! M-am opus și doctorul a zis că mă scoate cu forcepsul. A refuzat categoric mama – știa să-și impună mereu voința. Au adormit-o! Bisturiul îi tăia burta și coaja verde părâia, și uite așa, cât ai clipi, printr-o magie iscusită, am apărut eu din jobenul-pepene, ca o dorință materializată – evident, a ei.

 

            O, mamă! Acum, mă gândesc la ființa asta, din fața mea, care vrea, cu tot dinadinsul, să intru acolo de unde n-am vrut să ies, iar anii au trecut și rana pântecului tău s-a vindecat. ,,Greu la deal cu omul mic!” Dar dacă așa dorește, are mult de împins la părțile căruței mele, iar rezultatul e nul. El asudă și eu zâmbesc! Da, zâmbesc bărbatului pe care-l cunosc de ani și ani: îndrăgostitul cu brațele pline de flori, vesel, mereu atent; nu mă lăsa să car greutăți, îmi lua plasele doldora de cumpărături, împreună băteam covoare, împreună coboram-urcam: căruciorul celui mic, bicicletele și trotinetele celorlalți, și copiii erau fericiți, iar acum parcă e întors pe dos, ca o haină veche. Așa și arată: ca o haină boțită! Nu, nu mă pot lepăda de el, fiindcă ceva imperceptibil mă leagă. Of, ce frumos vorbea odată, dar azi huruie ca o moară stricată și cuvintele lui mă împovărează! Nu degeaba curge vorba printre noi, despre firea umană, împrospătând experiențe ancestrale: ,,Poți să mănânci un sac de sare cu omul de lângă tine și nu știi ce zace în mintea lui!”.

 

– Așa, fă, rânjește! Mi-a scuipat printre dinți, trei vorbe, ca un mâncător de semințe.

 

             Hopa! În cele nouă luni de relaxare, cred că am înghițit odată cu miezul roșu-dulce și vreun sâmbure de înțelepciune! Automat, zâmbetul meu întins pe toată fața, ca o felie de pepene, s-a retras timid. Împietrisem!

 

            Nu mă mai naște, mamă! Acum, chiar sunt oripilată! Am închis ochii să nu-l mai văd degradându-se. Damful ce-l înconjoară mi-a ajuns până-n esofag. Mi-e greață! Stau țeapănă, precum soldatul dezertor în fața plutonului de execuție și nu îndrăznesc să-mi ridic mâinile, să-mi astup urechile. ,,Comandantul” însă vrea distracție. Mi-a pus pistolul la tâmplă, iar degetul apasă ușor pe trăgaci. O ruletă rusească! Un glonte orb! Aștept următorul. La fel, orb! Următorul... Neliniștea crește apocaliptic, chiar îmi doresc să vină cât mai rapid glonțul mortal, să se termine odată. Nu se mai termină, dimpotrivă, ia amploare, în interior și-n exterior s-a deslănțuit un război de cuvinte! Parcă, se aude și-un glas tânăr? Nici nu mai știu, cine cu cine se măcelărește. Prin timpan, penetrează câteva cuvintele tăioase, despărțite în silabe, dar nici așa nu-și găsesc locul, n-au încotro s-o ia și se asfixiază în masă. Nu vreau să le accept, eu nu suport vulgul! Cu toate acestea, în momentul de față, pot încă savura ineditul: nostim, un ,,ă” aruncat în final de pul, ca la o partidă de table, își caută deznădăjduit căciula, iar când o găsește dă cu ea de pământ. Așa aș da și eu cu bețivanul ăsta! Creierul meu e pe fază, precaut a deconectat cordul, să nu i se lipească vreun cuvințel necunviincios. În rest, simt fiecare celulă încordându-se, ADN-ul stă chircit ca un arc; e gata să se destindă, să răbufnească, dar tac! Tac, mamă, de silă, de indignare... Fizic nu-l pot dovedi; e un munte de om, nici geaca îmblănită nu-l mai cuprinde. Și doar ne despărțisem amical, cu un chef de pomină. Atunci, nu se comporta dezagreabil! Acum, mă face de râs! Oare, sunt eu mai sensibilă? Cum s-a ajuns aici? De ce ne-am intersectat? Vreau liniște, vreau să dispar sau să se volatilizeze „actorul”, să nu-l mai aud! Parcă aștept să cadă ceva...

 

            Din cer cad fulgi, ca o cortină peste acest spectacol grotesc! Nici nu îndrăznesc să respir, privesc geamul cu coada ochiului. În situația dată, alături de „ninge” înșirui toate complementele ce-mi vin pe loc în gând: ,,Ninge frumos, ninge magnific, ninge liniștit...” Un cântec, din copilărie, își face loc: „Ninge liniștit afară, fulgii albi plutesc ușor...” Na, poznă! O hurducătură, un scrâșnet de roți! Autobuzul s-a oprit în stație.

 

– Dacă ți-am zis să cobori la prima, coboară jigodie, îl apostrofează cu glas tânăr și ferm, un bărbat. Și fiindcă lui nu-i păsa, un șut bine plasat îl trimite direct în patru labe, taman în zloata de afară...

 

            Nu mă mai naște, mamă! Nu pot pierde nici măcar o clipă! Azi, e un eveniment deosebit! Renaște spiritul civic!... Dumnezeule, eu vorbesc în sinea mea și omul zace...

 

– Opriți autobuzul! Opriți autobuzul!  Nu-l putem lăsa așa! E fostul...

           Glasul mi s-a stins. Nimeni dar absolut nimeni nu reacționa, posibil mulțumiți că după ce ne făcuse albie de porci, omul ajunsese acolo unde-i era locul. N-am cedat!

– Oameni buni, hai să facem ceva! Vă rog frumos, am fost vecini!

 

 

 

PS: Ieri, 3 februarie, la împlinirea vârstei de 89 de ani, l-am sărbătorit pe tata. Cum mama nu putea lipsi, am materializat-o în acest text.

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Ana! Părerea ta, mereu e bine primită, e ca o boare de primăvară! Cât despre aparatul de taxat, mai meditez cum să-l bag în text. :)) Drag!

Ana C. Ronescu a spus :

Părerea mea, Mihaela, este că nu ar trebui să schimbi nimic, pentru că „accentul” cade cu o măiestrie de acrobat pe esențial, Cred că ție și aparatul de taxat din autobuz ți-ar fi pretext pentru meditații pline de un dramatism cuminte cu accente, deseori, comice. N-am citit textul tău în cheia responsabilității civice, dar... știu eu? Il mai citesc o dată. :) 

[Nădejde Angelina]

Trist, dar adevărat! Am uitat să fim oameni...

Citit cu drag!

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Angelina! Dacă am uitat să fim oameni, începem cu noi. Drag!

Nădejde Angelina a spus :

Trist, dar adevărat! Am uitat să fim oameni...

Citit cu drag!

[Corina Militaru]

Mi-am început ziua cu o lectură plăcută. :) Foarte frumos! Drag!

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Corina! Nici nu știi cât de mult mă bucură prezența ta pe acest siteu. Ce frumos ar fi să te văd mai des și să-mi încep ziua cu o lectură de-a ta! Îmbrățișări cu toată prietenia, ca să revii!

Corina Militaru a spus :

Mi-am început ziua cu o lectură plăcută. :) Foarte frumos! Drag!

[Ion Lazăr da Coza]

Las' aşa, c-aşa îi bine!

– Oameni buni, hai să facem ceva! Vă rog frumos, am fost vecini!

da Coza

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc frumos, Ioane! Părerea ta e importantă, ai multe cunoștințe literare și mă bucur să am încă un reper.

Ion Lazăr da Coza a spus :

Las' aşa, c-aşa îi bine!

– Oameni buni, hai să facem ceva! Vă rog frumos, am fost vecini!

da Coza

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc frumos celor 12 membri care mi-au apreciat textul! Îmbrățişări!

[Ada Nemescu]

M-a emoţionat! Felul în care povesteşti, cu sufletul pe-afară, ironii fine, adevăruri *scuipate ca pe seminţe*

duritatea acceptată a situaţiei, dar cosmetizată pentru a putea fi suportabilă în descriere... cred că personajele, povestea, poate continua....

mulţi ani cu sănătate ţie, tatălui

ada

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Ada! Popasul tău îmi dă bucuria de-a te avea alături de alți cititor sensibili. Sănătate și împliniri, mie și tuturor!

Ada Nemescu a spus :

M-a emoţionat! Felul în care povesteşti, cu sufletul pe-afară, ironii fine, adevăruri *scuipate ca pe seminţe*

duritatea acceptată a situaţiei, dar cosmetizată pentru a putea fi suportabilă în descriere... cred că personajele, povestea, poate continua....

mulţi ani cu sănătate ţie, tatălui

ada

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc celor trei membri care s-au alăturat celorlalte inimioare!

[Vasilisia Lazăr]

Mă așteptam să zâmbesc cel puțin, dacă nu să râd cu toată gura, la postarea ta. Așa eram obișnuită. Dar nu am râs, nu am zâmbit, am lăcrimat. Frumos, Mihaela!