Între ficţiune şi realitate

[Veronica Pavel Lerner]

Ne plac poveştile. Suntem astfel construiţi ca de când ne naştem să ne placă să ascultăm poveşti. Inventate, adevarăte, nu contează. Poveşti să fie! Iar ficţiunea provine tocmai din dorinţa omului de a asculta poveşti. La început, povestitorii improvizau poveştile, mai târziu le-au elaborat. Literatura, cinematografia, teatrul sunt de fapt sursele de poveşti inventate, din lumea  “ficţiunii”.

 

Dar, aşa cum în cinematografie sau teatru există şi spectacole bazate pe întâmplări adevărate, în literatura există o formă bazată pe fapte autentice, numită literatură “memorialistică”. Mă pasionează jurnalele şi scrisorile pentru că mi se pare că cel care se destăinuie în ele este mai autentic decât cel care scrie o poveste inventată, o ficţiune.

 

Interesul pe care-l prezintă cărţile de memorii depinde, evident, de faima autorului. Există memoriile clasice, ale unor “monştri sacri”, ca cele ale lui Tolstoi, Delacroix, Charlie Chaplin, Yehudi Menuhin, André Gide, Simone Signoret, Philippe Noiret şi altele, care se citesc cu plăcere. La Tolstoi m-a fascinat răbdarea cu care îşi nota amănuntele vieţii cotidiene şi tonul lui sfătos. De la Delacroix am reţinut o învăţătură de o mare generozitate sufletească, pe care am încercat şi eu s-o aplic în viaţă: ”Poartă-te cu fiecare prieten în parte potrivit temperamentului acestuia, încercând să-ţi ignori, pe cât posibil, propriul temperament.” André Gide m-a impresionat cu superba lui limbă franceză literară, cu folosirea elocventă a verbelor la perfectul simplu, cu muzicalitatea scriiturii şi cu profunzimea ideilor.

 

Desigur, la toate aceste personalităţi am gasit interesante nu numai ideile, ci şi amănuntele privind societatea pe care o frecventau, gusturile lor artistice, micile lor insuccese, înfine, tot ceea ce era legat de cotidianul invizibil în manifestările artistice care le-au adus faima.

 

De-alungul vieţii m-am delectat însă şi cu alt gen de memorii: la Montreal aveam în vecinătate o bibliotecă cu traducerile în franceză ale memoriilor deţinuţilor din lagărele staliniste siberiene. Din ele am aflat despre amplificarea rezistenţei fizice a torturaţilor datorită forţei lor spirituale. Pe lânga frig, foame şi brutalităţi corporale, una din torturile greu de îndurat era nedormitul. Detinuţii erau obligaţi să stea zile întregi în picioare, interzicându-li-se dormitul. Singurul mod de a supravieţui acestor torturi era cel de a recita poezii în gând. Oamnii au trăit din poezie, au marturisit-o şi unii deţinuti politici din România, exemplul găsindu-se poate în cel mai fascinant jurnal al secolului 20, “Jurnalul Fericirii” de Nicolae Steinhardt.  

 

Tot în epoca “Montreal” am citit şi un jurnal al unui tânar bolnav de cancer terminal. Mărturisirile lui nu erau descriptive, cum s-ar putea crede. Nu. El nu vorbea despre “cancerul” lui, ci despre o altă boală care i-ar fi declanşat cancerul şi anume lipsa iubirii materne. O acuza pe mama lui pentru cancerul care-i lua zilele. Dar cuvintele lui brutale încetau a fi o simpla acuzaţie a unui fiu privat de dragostea mamei, ele deveneau cele ale unui răzvrătit care-şi judeca mama cu un resentiment doborâtor. M-am întrebat dacă propria ură i-a scurtat viaţa, sau dacă nu cumva invers, boala a fost cea i-a provocat puternicul resentiment contra mamei.

 

Un alt jurnal, de o mare frumuseţe şi care m-a dus iarăşi în faţa unui cancer terminal, care a răpus-o pe autoarea ei, Alice Parizeau, prima sotie a unui fost politician suveranist din Quebec.

 

Cum spuneam, epistolele m-au fascinat dintotdeauna la fel de mult ca şi memoriile. Cine n-a citit încă “Epistolarul” sau “Jurnalul de la Păltiniş”, ambele cărţi acoperind perioada de ucenicie a lui Andrei Pleşu si Gabriel Liiceanu pe lânga filozoful C. Noica la Păltiniş, are cu ce se delecta luând cele două cărti! Iar scrisorile dintre Geo Bogza şi tânărul M. Blecher, internat în spital cu o boală ce-l va răpi în puterea vârstei şi a talentului, sunt cutremuratoare.

 

O altă corespondenţă care m-a cucerit, deşi se referă în mare măsură la enumerarea cărţilor pe care şi le trimiteau unul altuia, a fost cea dintre Nicu Steinhardt si Virgil Ierunca. Titlul cărtii, “Dumnezeu, în care spui că nu crezi”, este un citat dintr-o scrisoare a lui Nicu Steinhardt. Despre botezul celui din urmă în închisoare aflăm şi din cartea lui Nicu Steinhardt devenită celebră, “Jurnalul Fericirii”.

 

Jurnalul lui Mihail Sebastian m-a transportat în lumea ştiută de mine din povestirile prietenului sau de o viaţa, Mircea Şeptilici. Cartea a avut un mare ecou internaţional. Tot pe nerăsuflate am parcurs si volumele jurnalului Monicai Lovinescu, căci trăisem epoca în care, împreuna cu Virgil Ierunca, şi el autor al unui jurnal, transmiteau emisiunile radiofonice “Teze şi Antiteze la Paris” la “Europa Libera”.

 

Lista autorilor de memorii sau scrisori pe care le-am citit e bogată: Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Nina Cassian, Gabriela Melinescu, Alice Voinescu, Matei Călinescu, etc.

 

Nu sunt atrasă de memoriile vedetelor lansate de mass-media ca “literatură de scandal”, dar nu le ocolesc pe cele ale unor personalităţi interesante din lumea artistică, politică, ştiintifică. Amănuntele viaţii private, deşi oportune în memorii, fac notă discordantă în articole sau eseuri. Când, de exemplu, îl vrem pe poetul Mircea Cărtărescu, îi citim poeziile, dar pe Cărtărescu tată de familie îl vom găsi doar în jurnalele lui.

 

Ne fascinează literatura memorialistică pentru că, fiindu-ne permis să pătrundem în intimitatea marilor personalităţi, ni se ofera cheia misterelor care au determinat faptul că aceşti oameni, cu care suntem tentaţi să ne identificăm, au fost, totuşi, atât de “altfel” decât noi!

 

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Desigur este mult mai interesantă literatura memoralistică decât un roman de ficţiune, fie el cinzeci la sută adevărat. Deoarece întotdeuna este curios să afli despre viaţa privată a celui ce a scris, considerându-l undeva deasupra ta, mai puţin uman, mai mult zeificat. Şi a altor nume celebre. Apoi îţi oferă posibilitate să-i categoriseşti după talentul lor. Actorii cu puţină nebunie, scriitorii cu abnegaţie, cu trudă, poeţii rebeli, iar filosofii, nişte capacităţi surprinzătoare. Pictorii şi sculptorii - o categorie aparte de oameni, dar asemănătoare ca şi trăsături de caracter.

Şi eu citesc memorii de câte ori îmi pică în mână.

Aprecieri pentru text, Sofy!

[Veronica Pavel Lerner]

Multumesc pentru lectura atenta si cometariul elaborat. 

Sigur, suntem tentati sa patrundem in intimitatea artistilor. Trebuie sa recunosc, totusi, ca pe mine nu "can-can"-urile ma intereseaza, ci jurnalele de idei. Nina Cassian face in jurnalul ei niste marturisiri din viata ei privata -cu cine a fost in amor si cu cine nu- care nu mi se par de loc interesante. Nu am fost incantata de publicarea scrisorilor dintre Eminescu si Veronica Micle, m-am simtit jenata sa le citesc. In schimb, memoriile si corespondentele Monicai Pilat sau Monicai Lovinescu, ca si multe alte jurnnale, sunt o bucurie culturala! 

 

[Sofia Sincă]

Eu am citit şi scrisorile lui Eminescu şi ale Veronicăi Micle, tot în ideea documentaristă. Am aflat multe chestiuni pe care nu le ştiam despre Eminescu, despre comportamentul lui, despre cum se îmbrăca, despre faptul că era foarte sensibil la boli, despre Bucureştii acelor ani, despre modul cum gândea sau cum scria. Cât de mare era diferenţa de exprimare dintre scrisorile lui şi ale ei. Ale lui foarte elaborate, ale ei sărăcuţe... doar moldovişeşte... Eminescu are o exprimare în scrisori, valabilă şi în zilele noastre.

Şi apoi de ce să nu recunosc, am citit cărţi despre viaţa lui Edit Piaf, Greta Garbo, Clark Gable, Elvis Presley şi a multor mari actori care au trecut pe la Hoolywod şi nu numai. Extrag ceea ce-mi convine... în afara vieţii lor amoroase. Dar n-am citit ''Vinovat de prea multă iubire''. Am auzit că aici Păunescu îi povesteşte doar aventurile amoroase... şi încă nu sunt hotârîtă s-o citesc. Dar... cine ştie!

[Vasilisia Lazăr]

Interesant material!

Am dus textul în Biblioteca de proză pentru o mai bunăreperare a acestuia.

http://insemneculturale.ning.com/page/biblioteca-noastr

[Veronica Pavel Lerner]

Oh, va multumesc foarte mult. In acelasi timp va felicit pentru realizarea bibliotecii, e o idee foarte interesanta! Bravo!